O zi de toamnă cândva... (15 noiembrie 1987) - Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Marius Niculăescu: Colegul meu v-a povestit aşa, un fel de film al evenimentului de atunci. După atâta timp, filmul a rămas intact pentru noi, ni-l aducem aminte aproape minut cu minut. 15 noiembrie n-a fost un accident. Comunismul, ca sistem, era o orânduire împotriva firii umane. A făcut mai mult rău decât se putea face în anii de istorie câţi au trecut. Chiar dacă scânteia a plecat de la nevoia cea mai firească – „ne e foame, ne e frig, vrem căldură, vrem mâncare“ -, în cel mult o oră masele acelea de oameni au uitat că le e foame, că le e frig şi au început să strige lucruri de neconceput pe vremea aceea. Nu mai voiau neapărat pâine, voiau libertate, nu mai voiau căldură, voiau să scape de dictator. Ne-am uimit şi pe noi: am rămas uimiţi de ce spuneam şi de adeziunea pe care o simţeam în jurul nostru. Erau oameni pe care nu-i cunoşteam, care nu aveau nici o legătură cu uzina, n-aveau legătură cu cele 30% care nu ni se dăduseră nouă la salariu; ei bine, au început să se adune şi să strige în cor acelaşi lucru. În momentul în care am ajuns în faţa Prefecturii de astăzi, pe atunci Consiliul judeţean de partid, nu ne băteam cu primarul. Degeaba, că a venit Calancea şi ne-a spus „Se va rezolva“. N-avea ce să rezolve, cel mult să ne dea nişte bani sau să ne mărească raţiile de alimente. Dar noi nu mai voiam asta. Noi voiam să se termine. Gata. Aveam impresia că de mâine vom fi iarăşi liberi. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă libertatea. Eu m-am născut în 1963. Nu ştiam exact ce vrem, dar nu mai voiam ce fusese până atunci. Când am intrat în sediul central, am văzut acolo o masă pregătită în cinstea alegerilor, a victoriei cu 99,999%; era o vorbă, „poporul se înfruptă prin aleşii săi“, şi într-adevăr aşa era, o masă bogată. Cred că nu mâncasem portocale de trei-patru ani de zile. Ei, aceste portocale nu au fost luate acasă, n-au fost ascunse în haine, ci au fost aruncate pe geam. La fel, au fost aruncate pe jos roţi de caşcaval la care nici măcar nu aveam dreptul să visăm… Dacă cereai caşcaval la alimentară venea Securitatea şi spunea „ce faci, domn’e, eşti agitator?“. Bine, în sediu eram poate 60-70 de oameni, restul de zece mii erau afară şi strigau să cadă dictatura, să cadă comunismul, că „Vrem libertate“…
Voce din sală: Şi „Jos Ceauşescu“
Marius Niculăescu: Da, pentru că în mintea noastră el reprezenta comunismul, dacă el cade, cade comunismul.
Voce din sală: Şi nu era aşa?
Marius Niculăescu: Nu ştiu, comunismul era mult mai complex. Ceauşescu era un vârf de aisberg. Vorba colegului: „o piesă mică“, şi poate piesa cea mai proastă.
Vocea: Aşa vedem astăzi.
Marius Niculăescu: Da, azi putem vedea că el a căzut, dar au rămas multe rămăşiţe în spatele lui.
Noi am încercat să traducem plastic îndemnul celor de jos, să cadă Ceauşescu. Pe frontonul clădirii era un mare portret făcut, un Ceauşescu buclat, imposibil să nu ni-l aducem aminte, un panou de 3-4 metri înălţime, legat în stilul cel mai comunist posibil, cu fier beton. M-am urcat acolo, am început să desfac fierul acela, în ideea de a-l da jos pe Ceauşescu, măcar cel pe care îl aveam în mână, acolo. A durat ceva, vă daţi seama că era greu pentru un om să răsucească fierul acela. Mă gândeam că toată lumea vede că ăsta se mişcă. Băteam şi cu picioarele, cu mâinile. Ceva în subconştient mă avertiza de faptul că mă expun, pentru că toată lumea aşteaptă să vadă cine e cel care aruncă tabloul ăla de acolo. Dar n-a mai contat, şi i-am dat drumul, tabloul a căzut, s-au auzit urale. Mai târziu am văzut pozele mele apărând în spatele tabloului, prezentate de securiştii care mă anchetau. Dar a fost prima oară când am văzut un val de oameni repezindu-se spre acelaşi punct, cu aceeaşi dorinţă de a distruge. Zecile, miile de oameni de acolo voiau toţi să ajungă pe cei 4 metri pătraţi pe care căzuse tabloul, să-l calce în picioare. Asta a fost părerea braşovenilor despre comunism, despre Ceauşescu, despre câtă apă, căldură, lumină şi ce viaţă frumoasă ne poate el da nouă.
Spre norocul nostru, am început să uităm şi poate că e mai bine că putem uita toate suferinţele prin care a trecut poporul. E totuşi bine că ne putem aduce aminte că omul, în sine, mai educat sau mai puţin educat, are o limită a rezistenţei şi o demnitate a sa, care nu-i permite să stea trântit şi călcat în picioare ani şi ani de-a rândul. După atâta timp, vă pot spune că 15 noiembrie nu a fost doar un moment în care eu sau cei din jurul meu au făcut ceva, ci a fost o cotitură de la ceea ce cunoşteam până atunci. Chiar dacă după aceea am fost arestaţi, bătuţi în celule şi ni s-a spus „Şi ce-aţi făcut? N-aţi făcut nimic!“, eram conştient că am făcut mai mult decât vor ei să recunoască. Până la urmă a fost primul semnal dat de blocul de Est: acest sistem va cădea, că nu mai rezistă, a ajuns la saturaţie. Noi, ca români, ar trebui să ne mândrim cu asta. A fost un semnal atât pentru cei de afară, pentru popoarele din Est, că sistemul ăsta e putred şi poate fi zdruncinat. A fost un semnal puternic chiar şi pentru cei care erau de partea cealaltă a baricadei, de partea lui Ceauşescu şi de partea Securităţii: oricâte eforturi ar depune, vor putea închide nişte oameni şi vor putea nimici câteva persoane sau zeci de persoane, dar nu vor putea opri în loc masele şi conştiinţa acelor mase. Acest lucru s-a demonstrat puţin mai târziu, din păcate cu mai mult sânge vărsat.
Ce a fost pentru mine extraordinar după ce am scăpat de Securitate a fost faptul că, deşi am fost deportat din Braşov într-o întreprindere din Botoşani, m-am simţit şi acolo ca acasă. În clipa în care un om dădea mâna cu mine, simţeam căldura, era o strângere de mână adevărată. Parcă mi-ar fi spus „Bravo, ştiu ce-ai făcut“. Culmea e că toată lumea din jurul meu ştia de ce sunt acolo şi nimeni n-a avut ceva de spus împotriva mea. S-a întâmplat să merg prin ţară în cei doi ani de deportare, în diverse delegaţii. Intram în câte o întreprindere, la Turda, de exemplu. În 5 minute, muncitorii de acolo ştiau cine sunt şi ce-i cu mine; toată lumea mă întâmpina numai cu zâmbet. Pentru mine a fost clar că nu va mai dura mult, chiar dacă era o perioadă grea din viaţa mea. Era prea mult sprijin în jurul meu ca să nu ştiu că, într-un timp mai scurt sau mai lung ,ce am început noi la Braşov se va întâmpla.
Voce din sală: Exista o solidaritate muncitorească.
Florin Postolachi: Eu mi-l aduc aminte foarte bine pe Marius Niculăescu. Marius a uitat să spună, din modestie cred, că în acel moment el nu era la uzină, era acasă, în balcon, cu copilul în braţe. Văzând mulţimea, a dat copilul nevestei şi a coborât în stradă. Uită să spună, pentru că e modest. Este primul lucru frumos pe care îl ţin eu minte.
Pot să completez cu ziua de 15. În momentul când ne-am întors la uzină, deja se ştia că suntem în vizorul Securităţii; repercusiunile au urmat imediat.
Un alt moment frumos de care îmi aduc aminte: au încercat să ne excludă din UTC prin votul colegilor noştri. Şi în acele momente s-a văzut acea solidaritate de care povestea colegul meu. Toţi cei implicaţi – cei de la conducerea UTC pe ţară şi şefii partidului pe Braşov – erau adunaţi în acea sală. Au cerut condamnarea noastră la pedeapsă maximă şi excluderea din UTC. Nici unul din colegii noştri care erau în sală n-a ridicat mâna. Cu toate că se citea pe faţa lor frica şi toate celelalte sentimente normale în acele clipe, nici unul n-a vrut să ridice mâna să ne excludă. Văzând că nu ne pot exclude în acest fel, indivizii mi-au cerut mie şi dlui Tudose să ieşim din sală, gândindu-se probabil că acei colegi se tem de noi sau le este ruşine să ne excludă. Nici în acel moment, după ce ieşisem din sală, colegii noştri n-au votat excluderea noastră din UTC. Erau părtaşi, prin gestul lor, la ceea ce făcusem noi. Erau mândri că suntem colegii lor şi ne aprobau acţiunea pe care o făcusem.
Am fost arestaţi seara. Bine, pe cei pe care i-au prins i-au arestat chiar în 15, la locul faptei. O parte dintre noi au fost arestaţi de acasă. Au venit echipe de 4-5 miliţieni, care ne-au arestat din mijlocul familiei. Au pretextat că ni se ia doar un interogatoriu şi că urmează să ne întoarcem la casele noastre. Prima seară la Miliţia Braşov a fost cea mai dură. Am fost bătuţi de indivizi care se află şi acum în Poliţia Braşov. Acum câteva luni unul dintre ei, care ne-a bătut pe mulţi dintre noi, susţinea că i-am fi rupt falca, că l-am bătut noi…
Voce din sală: Colonel.
Florin Postolachi: Nu ştiu. Nu, nu putea să ajungă colonel, el era bătăuş, nu avea creier pentru afaceri.
Voce din sală: N-ai nevoie de creier pentru afaceri, ai nevoie de stele.
Romulus Rusan: Vreau să ne întoarcem la manifestaţia propriu-zisă, să nu ajungem deocamdată la arestări.
Poate dl. Sommerauer ne spune cum a observat el mulţimea şi cum s-a alăturat manifestaţiei. Dânsul nu era la întreprindere dvs., la Steagul Roşu. Dl Sommerauer, unde eraţi când aţi văzut coloana?
Werner Sommerauer: Eram acasă când au ieşit muncitorii din uzină. Fiica mea, care avea aproape 14 ani, se juca afară. Auzeam strigăte. Şi vine ea în casă: „Tati, tati, ia auzi că muncitorii vin şi strigă“. „Or fi strigând” – în faţa noastră era un stadion şi mereu se striga, credeam că a fost vreun meci. „Nu, strigă «Jos comuniştii»“. Eu aşteptam acest lucru, eram pregătit pentru el încă din ’79, dar este o poveste ceva mai lungă.
Eu am strâns multe dovezi încă de la greva minerilor, dar eram conştient că s-a întâmplat totuşi ceva. Aşteptam să iasă de undeva, fiindcă eram conştient că n-or să fie alegeri. Când am auzit ce spune ea, m-am dus, dar deja coloana trecuse. M-am îmbrăcat repede şi i-am spus fiică-mi: „Tu stai cuminte acasă, că eu ştiu ce este“. Am ajuns din urmă coloana, chiar când începea să cânte „Deşteaptă-te, române“, între primele rânduri. Un băiat care locuia cu mine în bloc, Hoszu, era şi el acolo. Am pornit împreună cu băieţii către Comitetul de partid orăşenesc.
Am vrut să fiu mai mult observator. Urmăream deja alte evenimente: disidenţi, oameni împuşcaţi la Dunăre, mişcarea Paul Goma; înregistram pe benzi relatările de la Europa Liberă. Am fost unul dintre cei care am aderat la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, dar corespondenţa mea s-a oprit la Securitate. Eu o trimisesem către Bucureşti, căsuţa poştală 17 post restant, dar am ajuns eu la Securitate şi scrisoarea unde trebuia, adică tot acolo. Am avut o zi de anchetă atunci la Securitate, dar din ziua aceea – eram anonim, nu se ştia de mine că eu aveam corespondenţă şi cu străinii, peste tot – nu mai primeam scrisorile întregi, erau rupte, cu o ştampilă că s-au deteriorat la transport. Multe alte scrisori nici nu le-am primit. Ştiam că este un moment de tensiune încă de la greva minerilor, apoi Paul Goma şi SLOMR, unde am participat şi eu.
Aşteptam, eram deja bine documentat şi despre alegerile din ’85: atunci am ştiut că regimul nu mai poate dura. Se aştepta momentul acesta de alegeri, din ’87. Eu citeam multe reviste din străinătate; nevasta mea lucra în Poiana Braşov, unde veneau străinii. Ea aducea reviste şi eu făceam fotomontaje pe hârtii.
Înainte chiar să înceapă, am auzit de la Europa Liberă că la Tractorul a fost o neînţelegere. Mi-am zis că undeva trebuie să iasă, că nu se poate să rămână aşa. Deviza electorală era „Ordine şi disciplină“, nu mai erau alte anunţuri electorale pe manşetele ziarelor sau altundeva. Am înţeles din acestea că e atât de agravată tensiunea, încât trebuie să izbucnească undeva. Am mai înţeles din această deviză că n-o ne să mai putem plânge, o să se înmulţească securiştii. În întreprinderi secretarii de partid primeau sarcini serioase: să fie urmărit fiecare, să se facă rapoarte. Eu am înţeles asta şi m-am bucurat că Steagul Roşu a fost acela care a ieşit.
Am fost cu băieţii până în centru. Aşa cum am povestit, am dat jos şi portretele din interior. Paveliuc (un băiat care a fost căutat, dar nu a fost prins, parcă) a scos hidranţii: nu ajungeam la portrete şi le-am dat jos cu furtune cu apă. Sigur că ei n-au mai strâns furtunul şi apa a curs pe scări pe jos. Băiatul era elev la şcoala profesională, tot la Steagul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, am auzit că doar l-ar fi bătut; a rămas nejudecat şi nedeportat, n-a fost cu noi la judecată. Tot el a tras jos liniile de la troleibuze – nu mai puteau circula, erau mii de oameni acolo care s-au ataşat la această demonstraţie. Cum am spus, eu am fost observator. Am mers cu ei şi am adunat documente din clădiri. Voiam să le am, să le pun bine: erau totuşi documente istorice, despre ce au vrut ei să facă în perioada aceea fără să promită. Am dus acasă toate documentele cu sarcini, cu munca patriotică, cu nu ştiu ce, o frumuseţe. Am ajuns înainte de a începe arestările acolo. Apăruse deja un Tab care nu ştiu ce făcea. Unii strigau că aruncă gaze, alţii că ne filmează din Tab. Se ajunsese şi la sediul PCR şi dincolo, la Primărie. S-a reuşit şi s-a intrat. Funcţionarii de acolo aveau de toate, dormeau pe perne, aveau ciocolate. Sigur, au scos un televizor color – ştiţi că nu era televiziune color – eu i-am spart geamul şi i-am ajutat pe ei să-i dea foc.
Romulus Rusan: Era cineva cu cască albă?
Werner Sommerauer: Da, era. Acel cu casca albă a scris pe clădire „Jos comunismul. Vrem libertate, dreptate şi adevăr“. Este şi acum scris. Eu am luat aparatul de radio cu mine în deportare, la Tulcea, şi am auzit că Securitatea a încercat să radă scrisul ăla. N-au putut, că era vopsea roşie din Steagul, cu care se marcau numerele la maşini. Cred că se vede şi acum. Au trimis oameni să zugrăvească peste el, n-au putut să radă. Am fost de faţă când s-au scris toate acestea pe clădirea care e acum Prefectură. După ce am venit din deportare, am vrut să verific: se cunoaşte, culoarea e alta decât cea de deasupra, s-a astupat.
Romulus Rusan: Dl. Oprea pregăteşte o carte care va fi lansată la Braşov.
Marius Oprea: Mărturiile de până acum se verifică din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, majoritatea celor care au vorbit, atunci când s-a înfiinţat Asociaţia 15 Noiembrie 1987, în 1990, au scris în memorii, pe larg, cam ceea ce auziţi acum despre izbucnirea revoltei. Pe de altă parte, împreună cu colegul Stejărel Olaru, am întreprins, în cadrul Institutului Român de Istorie Recentă, un proiect de istorie orală. Am o echipă de studenţi coordonată de colegul meu, care au realizat circa o sută de ore de înregistrări cu membrii Asociaţiei 15 noiembrie. Cei prezenţi sunt doar o parte din cei care apar în această carte, care va apărea la sfârşitul acestei săptămâni la Editura Polirom. Titlul ei este, cred, sugestiv: „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987 Braşov“. De fapt, aceasta este şi miza de la care am pornit noi. Nu am încercat să forţăm interlocutorii; le-am cerut doar să rememoreze acele aspecte pe care nu le vor putea uita niciodată. Noi nu am întrebat „dar acolo cum a fost, dar dincolo cum a fost?“, ci am lăsat pe fiecare să-şi povestească propria experienţă, pentru că fiecare, în cursul manifestaţiei, a avut un traseu puţin diferit de altul. Veţi vedea, atât în carte, cât şi de aici, că toate aceste relatări se completează în mod fericit.
Dl Rusan vorbea despre documentele istorice. Din păcate, documentele despre 15 noiembrie 1987 sunt şi în prezent ocultate. Am făcut cu aproape un an de zile în urmă o cerere la CNSAS pentru a primi dosarul de problemă privind cele întâmplate în 15 noiembrie 1987, dosar redactat din perspectiva organelor represive, din perspectiva Securităţii. În cele din urmă, după câteva luni bune de aşteptare, am primit un dosar de circa 70-80 de pagini, din care trei sferturi era sentinţa dată în procesul din decembrie, cel la care s-a hotărât deportarea a 61 de muncitori. În afară de această sentinţă, dosarul mai cuprinde un singur document emis, după toate aparenţele, de Miliţia din Braşov. Documentul cuprinde un tabel nominal cu cei anchetaţi la Miliţia din Braşov, 186 de persoane. Doar 61 din aceşti 186 au fost ulterior deportaţi. Interesant este însă – singura „scăpare“ în legătură cu cele petrecute atunci – că în dreptul fiecărui anchetat sunt trecuţi şi anchetatorii. Pentru prima dată, în urma publicării acestui volum, muncitorii au ocazia să afle numele celor care i-au anchetat. Din păcate, din motive care ne scapă, dar care cred că pot fi lesne de înţeles, o serie întreagă de persoane importante în momentul de faţă au participat la latura represivă a celor petrecute…
Romulus Rusan: Acest document, precum şi un altul din arhiva CC al PCR, pe care îl deţine dl. Moraru, vor fi reluate în partea a II-a a discuţiei, care se va ocupa de represiune.
Eugen Tudose: În primul rând vreau să mulţumesc pentru primirea mai mult decât caldă pe care ne-a făcut-o Academia Civică. Aşa cum a amintit d-na Ana Blandiana, sunt bucuros că fac parte din Alianţa Civică, sunt chiar unul din semnatarii acelui comitet de iniţiativă.
Să începem cu dimineaţa de 15. Dimineaţa am fost în schimbul I, la Secţia 410 Sculărie. Şi astăzi lucrez tot la această secţie.
Romulus Rusan: Ce făceaţi acolo, de fapt? Lucraţi la camioane?
E. Tudose: Nu. Secţia Sculărie are un specific aparte: ca şi 440, furnizează servicii către celelalte secţii de producţie ale camionului.
Romulus Rusan: Era pe flux, dar nu făcea direct piese de camion. Cum era situaţia, eraţi în întârziere cu planul, sau, dimpotrivă, îl depăşeaţi? De ce nu vă plăteau?
E. Tudose: Nici un muncitor nu avea cunoştinţă despre parametrii economici ai societăţii. Cert este că în preziua, de fapt cu două-trei zile înainte de 15 noiembrie, toată lumea a fost anunţată că vor avea loc reduceri ale salariilor pe motiv de neîndeplinire a planului.
Romulus Rusan: Dar era neîndeplinit sau era un pretext?
Voce din sală: La export.
R. Rusan: La export, adică la camioane, nu la secţia dvs.
E. Tudose: Noi, ca simpli executanţi, nu aveam cunoştinţă de chestiunile legate de bugetul întreprinderii sau de realizarea planului. La revolta celor din secţia 440 – de fapt ei au început, în noaptea de sâmbătă spre duminică – a contribuit foarte mult anunţul că se taie din salarii. Ne spunea o dată că se taie 17%, altă dată 30%, altă dată nimic, asta în timp, în două-trei zile. Bineînţeles că această situaţie de nesiguranţă creează şi nemulţumire. Până să ieşim pe porţile uzinei, colegii de la 440 şi noi, cei de la Sculărie, am avut ideea să facem un traseu prin uzină, să solicităm şi participarea celorlalţi muncitori. Uzina e un colos de câteva zeci de hectare, sunt adevărate străzi între secţii.
R. Rusan: Aveaţi încredere unii în alţii sau erau oameni de care trebuia să vă feriţi? Cine erau, secretari de partid?
E. Tudose: Asta nu pot spune, dacă erau… Nu cred că între noi se afla şi un secretar de partid sau cine ştie…
R. Rusan: Dar ce făcea secretarul de partid? Se făcea că nu vede? Vă turna?
Voce: Nici măcar maiştrii n-au fost.
E. Tudose: Îşi lua notiţe. A durat două ore tot parcursul ăsta, plecând de la 440 la Sculărie şi intrând prin celelalte secţii din uzină,. Vă daţi seama cât de lung a fost traseul. Aşa cum a menţionat şi Marius, cel mai emoţionant pentru mine a fost momentul în care am văzut oameni pe stradă plângând. Mi-am dat seama că noi facem ceva mult mai mult decât am fi vrut să facem.
R. Rusan: Vreun inginer a fost cu dvs.?
E. Tudose: Nu.
R. Rusan: Nici pe stradă?
Dănuţ Iacob: Poate în civil.
E. Tudose: E posibil. Lumea ni s-a alăturat. Pe drumul spre Prefectură, în aproximativ 4 km, din două-trei sute de persoane, câţi am ieşit din uzină, ne-am trezit cu o mulţime de mii de oameni, 6-7.000. Tot scuarul din faţa Prefecturii era înţesat de oameni, până la Modarom, Liceul Unirea, parcul care separă strada de Primărie.
Ziarist din sală: Vă aşteptau.?
E. Tudose: Nu. A fost un efect spontan. Iniţial eram 2-300 de oameni.
R. Rusan: Vreţi să spuneţi dumneavoastră cum aţi început, să vedem fiecare cum a pornit?
Mihai Macovei: Lucram la Turnătorie, la Sectoarele Calde. Dumnealor, cei de la Sculărie şi de la Secţia 440, au venit în secţie la noi şi ne-au „instigat”. Eu am venit însă fără să fi fost „instigat”.
Voce din sală: De-abia aşteptau.
M. Macovei: Da, aşteptam. Eram şi noi nemulţumiţi de neplata salariilor. În 10 noiembrie trebuia să ni se plătească salariile; ni s-a spus însă că planul s-a realizat în proporţie de 96% şi că din această cauză se întârzie plata salariilor. Până la urmă, în 14, ne-au dat salariile, dar diminuate cu 30 şi ceva la sută. Ni s-a explicat că nu s-a realizat planul la numărul de camioane, nu s-au vândut camioanele şi atunci s-a împărţit la toate secţiile din uzină acelaşi procent, să se plătească la fel. S-a diminuat salariul pe întreaga societate. Şi în Sectoarele Calde era nemulţumire, din cauză că acolo sunt condiţii foarte grele de muncă. Mulţi chiar de acolo am plecat. Ne deosebeam de ceilalţi prin hainele noastre foarte murdare. Astea sunt condiţiile, e praf mult.
R. Rusan: Dumneavoastră eraţi la „Calde”?
M. Macovei: Da, la turnătoria de fontă. Cel cu cască albă era tot din secţia noastră. De aici a pornit „casca albă”. Maiştrii şi inginerii aveau căştile albe, ceilalţi, muncitorii, aveau căşti negre. Conducătorii aveau căşti albe. Cineva dintre noi l-a lovit pe un maistru sau şef de secţie, nu ştiu ce era, şi i-a luat casca. Au încercat să lege uşile, să nu ieşim. Cel care a luat casca s-a dus apoi în fruntea coloanei; ceilalţi îl percepeau ca pe un conducător, el fiind cu cască albă. De aici toată tevatura cu omul cu casca albă – el era liderul.
R. Rusan: Vă întrebau la anchetă cine a fost?
M. Macovei: Da, da, da. La anchetă m-au întrebat cine era.
Voce din sală : Am luat o grămadă de pumni şi de picioare…
R. Rusan: Se interesau să vadă dacă n-a fost vreun conducător. Din păcate, n-a fost – eraţi singuri.
M. Macovei: Întrebau dacă este un conducător de la locul de muncă. Am spus că nu–l cunosc, nu puteam vedea cine e în fruntea coloanei. Vedeam o cască albă, dar nu vedeam cine o poartă. După ce ne-am întors am aflat cine era cel cu casca albă.
R. Rusan: Dumneavoastră câţi ani aveaţi atunci?
M. Macovei: 21 de ani.
R. Rusan: Sunteţi moldovean?
M. Macovei: Da.
R. Rusan: Câţi eraţi moldoveni, fiindcă ştiu că erau foarte mulţi moldoveni acolo? Câţi sunteţi moldoveni din cei 11?
Voce: Acum, la masă?
Voce din sală: Doi, trei, aici.
Gheorghe Zaharia: La Bucureşti, când au început să ne ancheteze, mă întrebau care sunt preţurile medii din America sau din Occident. Eu spuneam că n-am pe nimeni acolo, să pot şti. Şi atunci a zis „voi, moldovenii, aţi vrut să faceţi dintr-o ţară românească o ţară moldovenească“. Între cei 61 am fost mai mulţi moldoveni..
Marius Boeriu: Am început ziua de 15 noiembrie după o zi liberă. În data de 14 noiembrie eu am fost liber, în 15 noiembrie am venit la serviciu. Lucram în Secţia 440, de unde a şi început mişcarea.
Dănuţ Iacob: Era în 14 liber, în 15 era la muncă şi în 16 iar era liber. De unde au tras ei concluzia că el ştia ce se va întâmpla în uzină?
M. Boeriu: Am avut mult de suferit din cauza asta. Nu, pur şi simplu aşa s-a întâmplat. A fost un ghinion al sorţii. În 14 şi 16 noiembrie aveam cerere de învoire, liber. Şi am venit în 15 la serviciu, s-a întâmplat ce s-a întâmplat…
R. Rusan: Câţi ani aveaţi atunci?
M. Boeriu: 20 de ani. Am participat alături de colegii mei, pe drum, cu Dănuţ Iacob şi Cornel Vulpe, care a murit în timpul deportării, am luat steagurile, am îndemnat lumea să ni se alăture. Câtă maculatură comunistă s-a ars în faţa Consiliului Judeţean din Braşov, cred că ajungea să-şi facă elevii trei ani de zile caiete. Cred că au fost câteva mii de kg de propagandă comunistă arse acolo în faţa Consiliului Judeţean din Braşov. La un moment dat am văzut, prima oară în România, trupele de USLA, scutierii cu căşti. Din acel moment au început primele arestări. Au reuşit să împrăştie lumea, s-a dat cu gaze lacrimogene, s-a intervenit cu furtunele cu apă, lumea a fost împrăştiată după circa 4 ore.
R. Rusan: Scuturi aveau?
M. Boeriu: Aveau şi scuturi. A fost prima oară când am văzut în România trupele cu scuturi.
R. Rusan: La represiune mai revenim. Despre arestare vorbim în partea a doua. Până la arestare, mai aveţi ceva să ne spuneţi?
Dănuţ Iacob: Am intrat în sediul partidului într-o cameră capitonată, făcută frumos. Pe un birou mare (nu este dl Duduc aici, să confirme) era un telefon roşu, fără disc, deci fără a putea forma, un telefon scurt, către Secretariat, probabil. Dl Duduc mi-a spus „Domn’e, probabil că e telefonul roşu, pe care se poate vorbi direct“. A luat telefonul şi a spus: „Domn’e, aici e Europa Liberă în Braşov. Suntem liberi. I-am terminat“. Bineînţeles că vorbea undeva către lume. Nu mai văzusem până atunci telefoane ca acela. Ăsta era adevărul. Şi nea Duduc, fost cadru militar (nu este acum aici, n-am reuşit să-l găsim, e plecat undeva la ţară pe lângă Făgăraş), spunea continuu: „Băi, e numai tonul, dar ăştia ascultă tot şi numai după aia dă“. „Bine, zi-i acolo că nu mai avem treabă cu ăştia, i-am ocupat.“ Bineînţeles că nu s-a întâmplat nimic. Dar e bine de menţionat lucrul ăsta, pentru că el îşi dorea cu adevărat libertatea.
Ziarist din sală: E interesat de obţinut înregistrarea.
Dănuţ Iacob: Nu ştiu, probabil că nu întâmplător era acolo pe birou.
R. Rusan: Era un telefon mort, nu vă răspundea?
D. Iacob: Ton avea, se auzea tonul, probabil că puteai forma numărul CC-ului sau al guvernului.
R. Rusan: Eu am aici un nomenclator – aşa se numea, nu e nici o glumă – al aparatului de partid din 1987 cuprinzând numele miniştrilor, al parlamentarilor, etc. Secretarul Consiliului de Miniştri era dl. Şerban Petru Mihăilescu. (Glumind): Daţi-i acum un telefon că e tot acolo, pe aceeaşi funcţie.
Florin Postolachi: Eu am plecat împreună cu Tudose şi cu Benţe. Am fost trei inşi. Am avut apoi foarte mult de suferit la anchetă pe tema aceasta. Am ieşit din uzină; cum s-a spus şi înainte, foarte puţini, 200-300, au ieşit pe porţile uzinei. Mulţi s-au întors să-şi schimbe salopetele, pentru că fiecare secţie avea culori distincte. Am ieşit în faţa porţii, cu Tudose şi cu Benţe – la noi în asociaţie sunt şi maghiari şi români, şi ardeleni, şi moldoveni, la noi nu e nici o problemă -, iar Tudose ne-a întrebat ce facem acum, că eram foarte puţini şi, normal, ne cuprinsese teama că ne fac ăştia praf, aşa că am zis: „Haide!“. Ei bine, pe toată durata anchetei, problema lor principală a fost să afle care dintre noi trei a fost cu ideea să ieşim în stradă. Eu, cel puţin, am luat foarte multă bătaie, pentru că nu spuneam cine a avut ideea asta. De fapt, era un consens în momentul acela, nu era unul singur care să-i îndemne pe ceilalţi….
Noi mergeam pe Calea Bucureşti, pe traseu, iar mama lui Marius Boeriu era în balcon. L-a strigat: „Hai sus, că nu e frumos ce faci, ai probleme“. „Mamă, stai puţin că vin repede.“ Şi a venit după câteva luni.