Home » English » Center for Studies » A book for each day » O zi de toamnă cândva… (15 noiembrie 1987)

O zi de toamnă cândva… (15 noiembrie 1987)

posted in: A book for each day

Dan Anghel: La 15 noiembrie făceam naveta cu trenul din comuna Dumbrăviţa, în apropiere de Braşov. Am intrat pe poartă în jurul orei 6.30. Treceam prin faţa secţiei 440 şi am văzut acel grup de la schimbul III care începuse să-şi manifeste nemulţumirea în faţa secţiei. Fiind dimineaţă devreme, am întârziat câteva minute acolo, i-am ascultat, după care am continuat drumul şi m-am dus la maşină. Nici nu s-a făcut ora 7 şi deja toţi colegii erau în fierbere: „Hai, că e grevă, hai să mergem“. Eram toţi nemulţumiţi. Cu o zi-două înainte se luaseră salariile şi mulţi colegi au luat zero lei pe fluturaş, n-au avut ce să semneze, au semnat ştatul de plată fără să ridice nimic. Într-adevăr, ne-am alăturat colegilor.
A existat o solidaritate între participanţi în faţa Comitetului Judeţean de partid, după vreo oră şi ceva, două. Am simţit acest lucru; după ce apăruseră trupele, unii, mai în vârstă, au spus: „Voi care sunteţi îmbrăcaţi în salopete, tăiaţi-o, că deja încep să vă repereze. Luaţi-o prin spate pe aici şi tăiaţi-o la uzină că voi v-aţi făcut datoria“. Erau mulţi care încercau să ne protejeze, ne îndrumau spre bine. Chiar ne şi spuneau cum să ajungem mai repede la uzină. La locul de muncă, deja au început: „Tu ai fost acolo, tu ai fost aşa, ai grijă“. Se ştia la uzină: „Toţi cei care au participat să fie…“
Voce din sală: Cine vă spunea lucrul ăsta?
D. Anghel: Diverşi cetăţeni, nu-i cunosc, nu i-am cunoscut niciodată.
Voce din sală: Tudose a fost primul pe listă ca participant.
D. Anghel: Mulţimea care s-a adunat a fost cu trup şi suflet alături de noi – ne-a protejat când au simţit că vin să ne repereze ca „instigatori”, aşa eram catalogaţi. Ne-au spus „Tăiaţi-o prin spatele Universalului, că voi v-aţi făcut misiunea“. Eu am auzit cu urechile mele, m-au şi împins. „Voi tăiaţi-o de aici, v-aţi făcut misiunea“.
Constantin Ticu Dumitrescu: În mulţimea aceasta aţi văzut cumva elevi de liceu, studenţi?
D. Anghel: Erau, erau toate categoriile, erau şi copii…
R. Rusan: Au apărut în decembrie nişte manifestanţi de la Facultatea de Mecanică şi de la Facultatea de Silvicultură.
Dănuţ Iacob: Da, grupul de studenţi, Cătălin Bia, Lucian Silaghi, Horia Şerban. După ce ne-au arestat pe noi, ei au făcut o formă de protest, au scris pe uşa facultăţii: „Fiţi alături de muncitori“ şi „Libertate pentru muncitori“.
R. Rusan: Mai ales că se lansase zvonul că veţi fi condamnaţi la moarte. Ei au încercat să vă apere. Dumneavoastră vă spuneau că veţi fi condamnaţi la moarte, nu?
Voci: Ca să ne facă să ne trădăm unii pe alţii.
Dan Anghel: Da, da. Ce m-a impresionat a fost masa festivă pentru alegeri, împrăştiată către mulţime, fiecare cu ce a prins, pâine sau ce a apucat. Nu şi le-a însuşit, le rupeau şi le aruncau. Erau scârbiţi. N-am văzut pe nimeni şi nici n-am auzit să ia cineva o părticică, o rotiţă de caşcaval, să spună: „O duc la copii, că am patru copii acasă“. O rupeau, o călcau în picioare.
(…)
Nicuţă Paraschiv: Nu pot să uit niciodată şi nu cred că o să uit vreodată momentul când am ajuns la Judeţeană, atunci când s-a strigat prima dată „Jos Ceauşescu, Jos dictatura“ şi apoi când s-a cântat „Deşteaptă-te, române“. A mai fost o clipă pe care n-o s-o uit, chiar când ne-au adus la Bucureşti, în curtea Miliţiei. Ne-au urcat în duba aia şi cineva civil i-a întrebat pe cei doi subofiţeri care erau cu armele la capătul maşinii: „ştiţi să trageţi cu pistolul?“. Atunci mi-am zis că ăştia ne împuşcă.
I. Farcaş: Trebuie spus că s-a încercat un palid dialog în faţa Secţiei 440 dimineaţa, în jurul orei 7 jumătate, 8. Mihăilescu, secretar de partid pe uzină, şi Purcăroiu, director tehnic, au venit în faţa mulţimii, era lume multă la ora aceea, din schimbul III şi din schimbul I, care nu începuse lucrul. S-a încercat un palid dialog cu noi, să ne vedem de treabă, să muncim şi, dacă vrem, să ne adunăm în jur de 10-15 persoane într-o sală de şedinţe mare cam cât o treime din sala aceasta, să ne lămurească cum e cu reţinerile din salariu. Fuseseră vreo două luni la rând diminuări de salarii: şi în octombrie, şi în noiembrie. Plus că s-a întârziat plata salariilor. Am înţeles că motivul era nerealizarea sarcinilor la export. Ştiţi că totul se dădea la export, exportul conta, nu populaţia. Dialogul nu s-a realizat, pentru că lumea a strigat: „Dacă aveţi ceva să ne spuneţi şi vreţi să ne lămuriţi, lămuriţi-ne aici, la faţa locului, nu chemaţi 10 oameni pe care să îi puteţi amăgi.” Nu a existat nici un fel de dialog între noi şi conducerea întreprinderii: nici în acea zi, nici în ziua următoare, nici pe traseu.
(…)
Dan Anghel: În jurul orei 13.15-13.20 am ajuns din nou la locul de muncă. Majoritatea colegilor participaseră, în interiorul întreprinderii, alături de noi, şi acum erau curioşi să afle ce se întâmplase dincolo de poartă, marşul şi finalul. Vă daţi seama că a durat cred că cel puţin o oră până le-am expus tot filmul acţiunii noastre, până la final. În tot acest timp, maiştrii, conducerea de partid şi de UTC – de fapt de UTC, că era mai aproape de noi – veneau să mă convingă „să-mi reiau activitatea, să nu mai spun la nimeni nimic, să-mi ţin gura dacă vreau să scap, să nu afle nimeni că am participat şi eu“. Nu puteam… eram ca fraţii, eram colegi, ne cunoşteam de mai mult timp şi mă rugaseră să le răspund la întrebări. În scurt timp a aflat fiecare filmul evenimentelor de dincolo de poartă. În orice caz, unul din conducere – era şi secretar de partid – mi-a spus: „Mă, îmi pare rău de tine, că eşti băiat tânăr, meseriaş bun, dar ai făcut de râs colectivul din care faci parte“.
Voce din sală: Cum aflase el că aţi fost acolo?
D. Anghel: S-a făcut prezenţa. Se făcea din oră în oră prezenţa. Şi, automat, dacă nu eram prezent… Lucram într-un atelier de precizie şi aveam nişte lucrări urgente, iar eu tocmai lipseam de la maşină. Imediat m-au descoperit. Şi: „unde-am fost?“. Bănuiesc că au aflat şi din filmele luate de pe stradă, şi din informaţiile care curgeau rapid.
Alături de mine, din acelaşi atelier, a fost şi un coleg, student la vremea aceea, Brumă Ioan. El nu s-a mai întors din deportare la Braşov, a rămas la Suceava. A apărut imediat după ce am apărut eu şi  mi-a spus: „Măi, Dane, o să avem probleme cu Securitatea, că deja mi-a zis cineva că am fost filmaţi, suntem trecuţi pe un tabel şi n-o să scăpăm“. Îi era teamă. „Îmi pare rău că m-am chinuit vreo trei ani de şcoală (acum făcea la seral) şi cu asta se termină toată activitatea şi toată munca mea de trei ani de zile“. Făcea şi serviciu şi facultate.
R. Rusan: Ce aţi făcut după manifestaţie. Cum aţi fost arestat şi anchetat?
Eugen Tudose: Am părăsit piaţeta aia, scuarul din faţa Prefecturii, cam la o oră de la sosirea la Prefectură, tot împreună cu Florin şi cu Deneş. Mi-aduc aminte că le-am şi spus: „Văd că nu se întâmplă nimic, nu iese nimeni să dialogheze cu noi“. Ba, mai mult, am observat că apăruseră şi forţele de Securitate, am zis: „Hai să mergem înapoi la uzină“.
La uzină am aflat, aşa cum relata şi Dan, că se făcuse prezenţa şi mi-am dat seama, am aflat că de fapt începuse să se facă prezenţa celor care lipsesc de la locul de muncă, chiar din momentele în care noi nu părăsisem încă uzina. Începuseră să se intereseze cine lipseşte de la locul de muncă. Şi asta de mai multe ori, în câteva ore s-a făcut reactualizarea prezenţei. La revenirea în uzină am fost anunţat de maistrul meu că ştie că am participat şi că n-are ce face, m-a trecut deja pe tabelul în care la poziţia mea era menţionat „a părăsit locul de muncă“. Încă de la plecarea de la Prefectură am observat grupuri de oameni care stăteau compact şi mi-am dat seama că reprezintă ori persoane din conducerea administraţiei, ori persoane din conducerea partidului sau, mai mult ca sigur, oameni ai Securităţii, ai Miliţiei. Spun asta pentru că într-un asemenea grup am observat că era şi Ferenc Mihai, un mare şef al UTC pe municipiu sau secretar de partid. El începuse activitatea în secţia Sculărie, unde lucrez acum şi unde lucram şi atunci. Datorită rezultatelor politice, a avansat la conducerea partidului în uzină şi după aceea la municipiu. Probabil pentru că avea cunoştinţă directă cu persoanele din uzină, a fost debarcat acolo. L-am observat cum îşi nota. Am trecut pe lângă el, l-am şi salutat şi am revenit la uzină. Îmi dădeam seama, lucrul era evident, omul, dacă ne-a şi văzut… Aşa cum spunea şi Dan, mai mult ca sigur că am fost fotografiaţi, poate şi filmaţi, pe tot traseul ăsta de la Roman SA până la Prefectură. E o întreagă istorie cu filmul ăsta pe care l-ar deţine Securitatea, înregistrarea video. Cineva spunea mai înainte că o să mai dureze până va mai obţine alte probe scrise de la Securitate. Nu vreau să-l dezamăgesc, dar gândiţi-vă la următorul lucru: dacă nici Asociaţia nu a putut să obţină aceste documente – că de fapt asta sunt -, d-apoi cineva din afara ei… Chiar prin textul pe care l-am citit mai înainte, vă daţi seama care este situaţia de fapt acum în România. Încearcă să se justifice, să prelungească deschiderea acestor documente, motivând cu nişte chestii copilăreşti. Noi nu am cerut ca ei să verifice nu ştiu ce în dosarele cu numele nostru pe copertă. Noi dorim ca noi să deschidem acel dosar, şi ei numai să ni-l pună la dispoziţie, nu altceva. Dar musiu Onişoru ăsta, care reprezintă, din punctul meu de vedere, structura Securităţii, fără nici o tăgadă, nu face decât să-şi bată joc de noi. E bine măcar că dumneavoastră, ca instituţie civică, faceţi public acum ce s-a întâmplat, relatarea zilei de15 noiembrie.
Mă deranjează foarte mult faptul că în România încă nu se cunosc amănunte despre revoltă. Dau amănunte despre ceea ce s-a întâmplat sau ceea ce am trăit eu direct, că altceva nu pot să spun. Dar e deranjant că în România nu se cunoaşte încă în detaliu ce s-a întâmplat în noiembrie 1987. E bine că prin iniţiativa dvs. va apărea o carte. Ce păcat că marea majoritate a cetăţenilor nu cunosc asemenea amănunte.
Mi-aduc aminte de o emisiune de la Prima TV, cu Virgil Ianţu, în „Vrei să fii miliardar“. S-a pus o întrebare: „De la ce întreprindere din Braşov, în ’87…?“. Şi acela zice: „De la Tractorul“. Când am auzit, să pic. Uite, domn’e, nici măcar o chestie elementară nu cunosc!
(…)
R. Rusan: Cum v-au arestat, dle Tudose?
E. Tudose: Am fost arestat a doua zi, în 16 noiembrie, seara, la ora 16.00. Un echipaj al Miliţiei cu o Dacia m-a ridicat de acasă, de la socri; eu nu aveam casa mea. Am fost dus la Miliţia Braşov. Pe treptele de la intrarea în Miliţie mi s-au pus cătuşele. Am fost anchetat… De fapt, aş putea spune că n-am fost anchetat în toată noaptea aia, pentru că pur şi simplu m-au uitat într-un birou pe-acolo, prin Miliţie.
R. Rusan: Singur?
E. Tudose: Singur, da. Chiar îmi făceam probleme, îmi ziceam: „Ăştia aşteaptă să o şterg de-aici, ca să aibă motiv să mă bage şi mai rău la necaz“. N-am dat nici o declaraţie pentru că n-aveam cui să dau. Probabil că erau ocupaţi în continuare cu amenajări, cu spaţii, ca să poată fi aduşi ceilalţi. A doua zi dimineaţa, până în ora 12, în orice caz, am fost îmbarcat într-o dubă, împreună cu alţi colegi, legaţi câte doi cu cătuşe, şi am fost transportaţi la Bucureşti. Bineînţeles că, în momentul acela, noi nu ştiam în ce direcţie vom fi duşi, dar bănuiam că spre Bucureşti.
Ziarist din sală: V-au pus ochelari?
E. Tudose: Ochelari nu…Am ajuns seara, era întuneric în orice caz, probabil pe la 6 seara, nu mai ştiu cât era ceasul. Mă rog, rutina medicală, amprente, am semnat ceva pe acolo, probabil ordinul de încarcerare, am fost „repartizat“ într-o celulă. Au urmat două săptămâni şi ceva de anchete, o perioadă dură. Ne-au bătut…manual… Probabil că în România este arhicunoscut modul cum se desfăşurau anchetele la sediul Inspectoratului General de Miliţie. Vreţi amănunte tehnice, unde eram loviţi? În tălpi, în rinichi, mai tare sau mai încet, palme … Sau numai invective. Era folosit tot arsenalul – fizic şi psihic.
Voci de muncitori: Nici nu ne face plăcere să ne amintim cum ne-au bătut.
R. Rusan: Eraţi bătuţi în biroul de anchetă sau vă duceau în camera de bătaie?
E. Tudose: Nu, în camera unde se dădeau depoziţiile. Bineînţeles, perioada de anchetă era aleasă aleatoriu, însă bine gândită, probabil. Şi ziua, şi seara, şi noaptea, la intervale de două-trei ore, la interval de o zi, depindea de cum considerau. Stresul era mare, bineînţeles. Oboseala fizică îşi spunea cuvântul. Mare lucru nu ştiu dacă au putut obţine de la noi. Cred că marea majoritate au declarat (pentru că ei de fapt asta voiau: să ştie cine a participat şi cine era conducătorul) exact pe cei care ştiau că sunt deja arestaţi. Ne-au arătat şi poze, din asta mi-am dat seama că Securitatea şi-a făcut treaba atunci – şi şi-o face şi acum. Important este să ne-o facem şi noi.
R. Rusan: Ştiaţi cum se numeau anchetatorii?
E. Tudose: Nu, bineînţeles.
R. Rusan: Apar în documente două nume: lt. col. Onţanu Mihai şi maior Trandafir Constantin, de la Direcţia Cercetări Penale. Ei făceau sinteza în 30 noiembrie.
E. Tudose: Fiecare anchetat avea câte un anchetator. Eu, cel puţin, am avut doi anchetatori în Calea Rahovei.
Doru Braia: Ristea Priboi a participat la ancheta unuia dintre dvs.?
E. Tudose: La mine, nu.
W. Sommerauer: La mine a apărut.
R. Rusan: Spuneţi atunci dvs., dle Sommerauer, cum aţi fost arestat şi anchetat?
Werner Sommerauer: Eu am fost arestat de acasă, pentru că eu, când am văzut ce se întâmplă, am adunat nişte documente să am şi acasă nişte probe. Eram curios să văd ce se întâmplă. Se dăduse foc la documente şi eu am luat câteva, nu prea multe.
R. Rusan: Când aţi fost arestat?
W. Sommerauer: În aceeaşi seară, de acasă, pentru că am fost urmărit. Când am văzut că vin scutierii pe motociclete – era şi un autobuz adus probabil de la Bucureşti – am plecat înainte de a se face arestări la faţa locului. Dar eram conştient că o să fiu găsit, pentru că ştiam că suntem filmaţi. Şi aşa că seara, la ora 5, am fost arestat de acasă. Tot aşa, au venit cu o maşină, „doar pentru o declaraţie“, dar n-am mai apucat să vin înapoi, pentru că de acolo am fost dus la IGM a doua zi. Când am fost coborât din maşină, mi s-au pus cătuşele şi am urcat la etajul II. Era într-un birou o doamnă blondă, erau vreo doi-trei civili, şi unul mustăcios îmi zice: „trebuie să dai declaraţie“.
R. Rusan: Au avut mandat de arestare?
W. Sommerauer: Nu au avut. „Trebuie să dai declaraţie.“ Eu am spus: „Da, da“. Pentru că ştiam că asta trebuie. Vine mustăciosul ăla şi zice: „Da pe doamna aia o cunoşti? ştii cine e ea?“ „Păi, văd că e funcţionară“, era la masă, scria. Era ofiţer şi ea. Dar ăla căuta un motiv să mă lovească. „Da’ de ce râzi?“ „Dar nu râd, cum să râd. Dacă doamna stă la masă, e normal că…“ Pe urmă vine un altul şi zice: „Ai să dai declaraţie şi ai să spui tot ce ai făcut, pentru că noi te-am fotografiat.“ Şi eu mă uit la el: „Păi atunci de ce îmi mai cereţi, dacă ştiţi ce am făcut, la ce îmi mai cereţi mie declaraţie? Nu mai dau declaraţie“. Şi am tot spus că nu mai dau declaraţie. Iese ăla afară, intră altul. Aşa că n-au apucat să mă ancheteze, pentru că la un moment dat intră un civil, totuşi, înăuntru şi nu mă mai lasă acolo. Aşadar nu m-au anchetat ei, ci m-au dus direct la Parchet. Acolo eram aşteptat de alţi doi ofiţeri care m-au anchetat.
Nu mă pot plânge, că bătaie nu am luat. Ei mi-au scris declaraţiile, le-am citit. Ce am declarat, aia au scris. Dar eu, imediat, mi-am dat seama că ei erau informaţi, căci aveau acolo dosarul de la Securitate, unde eram deja bine încondeiat. Deci n-am fost bătut.
R. Rusan: Eraţi radio-amator.
W. Sommerauer: Radio-amator la Clubul YO6KR, acolo am făcut un curs, am primit certificat şi autorizaţie, dar nici până azi nu le-am mai primit înapoi, plus aparatura, care era scumpă. Încă din copilărie eram pasionat de radio-amatori, constructori. Am fost la Vânători, la alte concursuri. Dar ei, la cercetări, m-au făcut spion. Eram spion. M-au anchetat aşa de minuţios în chestiuni de radiofonie, ca să vadă. Nu aveau ce găsi – ei căutau un emiţător – pe când eu eram receptor. Dar totul a fost deformat. La Bucureşti a venit Ristea şi m-a luat la bătaie, pentru că probabil lor li s-a spus că nu se poate scoate nimic de la mine. În Braşov mi-au confiscat toate documentele ascunse de mine, tot ce au putut găsi ei prin casă,.

 

O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundaţia Academia Civică, 2004