Mihai Macovei: Am fost arestat în 18 noiembrie. Dimineaţa, la 8, au venit doi subofiţeri de Miliţie şi mi-au zis dacă am buletinul, să mă îmbrac şi să iau şi buletinul că trebuie să merg la Miliţie să dau o declaraţie, ca simplu martor la evenimentul la care am luat parte. Am fost dus acolo cu o maşină descoperită, nu voiau să pară că e ceva, să scrie Miliţie pe maşină. Era o maşină descoperită, cu o remorcă mică, tip multicar. Când am ajuns acolo, mi-a zis prima dată să dau o declaraţie şi să spun ce am văzut acolo. Şi am dat declaraţia exact despre ce s-a întâmplat, ce am văzut eu. Că s-a strigat: „Jos..“, adică „Vrem mâncare“, „Vrem lumină“, să ne dea banii înapoi, că s-a cântat „Deşteaptă-te române“ la Judeţeană, că s-a strigat „Jos comunismul, Jos dictatorul“. Am scris exact ceea ce a fost. Dar am spus că doar până la Spitalul Judeţean am fost şi după aceea am plecat. Ştiam ce s-a întâmplat dincolo şi nu voiam să intru la o pedeapsă mai mare, dacă spun că am fost şi dincolo. După aceea am fost dus într-o sală de aşteptare unde erau mai mulţi dintre ai noştri, dar pe care nu-i cunoşteam, îi cunoşteam numai din vedere, că i-am văzut în grupul cu care am mers împreună la Consiliul Judeţean. Am aşteptat acolo, mi-au pus cătuşele la spate, ne-a legat cu mâinile la spate să nu fugim sau să facem ceva pe acolo.
După-amiază a venit un alt anchetator, nu s-a prezentat. Am fost introdus la el în birou, tot în civil era, şi a zis „Spune ce-ai făcut“. „Păi, am dat o declaraţie“, am zis eu. „Mai scrie una.“ Am spus că am fost până la Spitalul Judeţean. El, atunci, când a văzut că m-am oprit acolo, a zis: „Scrie tot“. „Păi am scris tot.“ Şi atunci s-a ridicat de pe scaun, m-a ridicat şi pe mine şi m-a prins de piept şi mi-a tras doi pumni în stomac şi a zis: „Te bat acuma, dacă eu vreau, te bat acum şi mori peste câţiva ani, în aşa fel te bat“, asta dacă nu vreau să recunosc exact ceea ce am făcut. Eu n-am recunoscut, tot aşa am scris declaraţia. Mi-a dat iar câţiva pumni în piept şi după aceea a fost chemat de altcineva, a ieşit din birou şi n-a mai revenit.
Pe mine m-a dus din nou în sala aceea de aşteptare, iar la orele 11 am fost introdus în alt birou. Acolo era un alt anchetator, nu mi-a spus cum se numeşte, care mi-a spus: „În seara asta eu sunt schimbul trei şi vei petrece cu mine; trebuie să dai declaraţii să recunoşti ceea ce ai făcut acolo“. Am spus că am mai dat câteva declaraţii până atunci. Atunci el a zis: „Da, dar nu-s complete“. Scriam declaraţia şi când vedea că mă opresc acolo şi, deci, nu vreau să spun că am fost până în centru, la Judeţeana de partid, chema pe un plutonier major sau adjutant, nu ştiu cum îl chema. Nu dădea telefon; venea ăla şi îmi trăgea. După aia mă lega cu mâinile la spate cu cătuşele şi mă bătea în spate, în piept, cu genunchii.
R. Rusan: Dar spunea ce voia să afle de la Dvs.?
Mihai Macovei: Să spun adevărul.
R. Rusan: Mai multe nume? Dacă v-a condus cineva sau ce?
Mihai Macovei: Nu, nu, să spun eu adevărul, să recunosc tot. Şi eu negam. Toată noaptea aşa a decurs. Dădeam declaraţie, iar mă lega, iar îl chema şi mă bătea respectivul. Şi el mi-a tras câteva bastoane. Într-un târziu, cred că pe la orele 4 şi ceva, mi-a arătat o fotografie, în care eram eu în grupul de oameni, şi a zis: „Ăsta tu eşti, de aici. De ce spui că n-ai fost? De-aia ai luat bătaie toată noaptea. Nu puteai să spui de la-nceput?“. Eram fotografiat din faţă, în grup. Eu, lucrând în Sectoare Calde, aveam cască pe cap. „Uite, ăsta tu eşti.“ Şi am recunoscut, după aceea, deci m-au învins. Şi i-am dat declaraţia în care am recunoscut că am fost chiar până acolo. Şi atunci, a spus: „Păi, dacă tot ai fost până acolo, ai intrat şi înăuntru.“ „Păi, n-am intrat înăuntru.“ După aceea a zis: „Spune tot adevărul!“ Am recunoscut că am intrat şi înăuntru în Consiliul judeţean. „Acolo ce-ai făcut?“ „Păi, n-am făcut nimic. Am fost până acolo şi am ieşit. Lumea intra, iar ieşea.“ Şi atunci a zis: „Cum? N-ai spart nimic? Dacă tot ai intrat, recunoaşte acum că ai spart ceva pe-acolo“. „Bine domn’e, dacă tot…“
După o noapte întreagă de bătaie şi de stres, am spus: „Da, domn’e, am spart şi eu un geam. Ce poate să se întâmple? Dacă tot am intrat, un păcat în plus, nu…“ După aceea m-au dus într-o celulă în arestul Miliţiei. De aceea am spus că era patru şi ceva, pentru că de-abia m-am aşezat într-un pat şi s-a dat deşteptarea. La 5 se dă deşteptarea.
A doua zi am fost amprentat, fotografiat, urcat cu mai mulţi colegi, cred că am fost 8, într-o dubă, şi aduşi aici, la Bucureşti. Am ajuns seara, pe-nserat, era chiar seară bine. Când am coborât din maşină era o curte înconjurată cu garduri înalte şi am fost preluat de nişte subofiţeri de Miliţie. Pe drum am înţeles că toţi păţseră acelaşi lucru, a fost acelaşi scenariu. Nu ştiam pe unde mergem, geamurile erau vopsite, nu ştiam unde ne duc. Şi pe drum s-a oprit maşina vreo 10 minute şi credeam că ne împuşcă. Toţi ziceam aşa. S-au oprit şi aşteptam. Nu făceau nimic, nici la motor, să zici că s-a stricat. Era o pădure care se vedea prin luminatorul de deasupra, în mijlocul unei păduri, probabil la Predeal sau în zona aceea, se vedeau doar copaci. Ne-am zis: „Până aici ne-a fost. Ne împuşcă…“ După aceea a pornit maşina şi am venit la Bucureşti. Aici iarăşi ne-au amprentat, ne-au dat un număr de ordine: „Tu, de-acum înainte, eşti numărul cutare, 425 parcă aveam eu numărul, deci nu mai eşti Macovei Mihai, tu eşti nr. 425. Când vei fi strigat, te ridici în picioare şi atunci îţi spunem noi ce trebuie să faci“. Cu o zi înainte ne-au luat şireturile şi cureaua de la pantaloni,.
Majoritatea anchetelor de la Bucureşti se desfăşurau noaptea, începeau după ce se dădea stingerea. Stingerea se dădea pe la 9 sau 10 seara. Stăteam cam jumătate de oră, abia dacă apucam să adormim şi veneau la vizetă acolo şi spuneau „Numărul 425!“. Trebuia să sari în picioare şi să te duci cu faţa la perete; atunci ne lua în anchetă. Prima dată mi-a zis un anchetator că e procuror, după aceea, pe parcursul a două săptămâni şi ceva, cât am stat în arestul de la IGM, am fost mai mult anchetat de unul anume, o singură persoană. Am fost dus şi în altă parte, unde erau nişte subofiţeri, cu hainele kaki, deci nu erau albastre, de Miliţie, cei care păzeau acolo. Când ne ducea în altă parte la anchetă, ceilalţi erau în haine de miliţie, albastre. În aceeaşi clădire erau amândouă, nu ştiu unde şi cum. Ştiu că lângă clădirea asta, arestul ăsta, era o biserică şi un liceu, ceva.
Sală : O unitate militară de Securitate.
M. Macovei: Nu ştiu asta.
Doru Braia: Ştiţi dacă unii manifestanţi au fost suprimaţi, pur şi simplu, din momentul acela, adică au dispărut sau cunoaşteţi că ar fi fost…
M. Macovei: Nu ştiu, n-avem date.
R. Rusan: Eu ştiu două cazuri, cei care au încercat să fugă în Iugoslavia şi au fost prinşi aproape de graniţă. Au fost aduşi înapoi, în lot.
Voce din sală: Toma Lucian şi Mocanu Ovidiu.
M. Macovei: Alt coleg, Vieru a murit în deportare. I-au căzut părul, dinţii…
R. Rusan: Unora dintre dumneavoastră, apropo de iradiere şi de leucemie, v-a spus:„Îţi fac ceva de mori după câţiva ani“.
M. Macovei: Au schimbat pe parcurs… Spre finalul anchetei, când să venim la Braşov, declaraţia noastră nu mai suna cum a sunat iniţial: că proferam injurii, că nu ştiu ce, că eram „certaţi cu legea“ etc. Ne dictau declaraţia, ne spuneau ce anume să scriem, ca până la urmă să sune ca şi cum am fi fost huligani şi că am fi fost câteva persoane certate cu legea, nu că 10.000 sau…
Ana Blandiana: Deci ei sfârşeau prin a diminua importanţa acţiunii dumneavoastră.
M. Macovei: Da, pe parcursul anchetei asta s-a întâmplat. Şi, până la urmă, declaraţia finală a fost că am fost şi eu în grupul de huligani şi am făcut ce am făcut.
R. Rusan: S-a aflat în străinătate şi se temeau probabil să facă procese politice. Dl Adrian Niculescu ne va citi mai târziu ce scria presa occidentală. Au calmat puţin lucrurile, au trecut-o pe huliganism, ca să se scuze în faţa străinătăţii.
M. Macovei: Declaraţia finală asta a fost.
R. Rusan: Vreţi să vorbiţi, dle Zaharia? Cum a fost, cum v-au arestat?
Gheorghe Zaharia: În data de 17, la ora 10 a venit preşedintele de sindicat pe Secţia 580 şi ne-a luat pe mine şi pe colegul meu până la uşa principală a secţiei. Ne-a spus că ne aşteaptă cineva să mergem la palatul administrativ să dăm o declaraţie. Nu ne-a dus la palat, ne-a scos pe poartă, acolo am stat vreo 10 minute, până a venit un Aro şi ne-a dus la Miliţie. Acolo m-au luat şi m-au băgat într-o cameră să mă ancheteze un civil, nu ştiu ce grad avea, şi el mi-a spus că nu-mi face nimic, dacă spun drept ce-am făcut. Dacă nu, îmi smulge tot părul din cap. În timpul ăsta, colegul era în altă cameră. Eu dădeam declaraţie, dădea şi el cu un alt anchetator, şi mai era unul care venea şi la el şi la mine ca să vadă ce scriem şi, dacă se confruntă declaraţiile, ele corespund. Zicea că suntem vorbiţi şi nu spunem ce am am făcut. Şi ăsta nu era altcineva decât actualul general Ionaş, care e acum în Ministerul de Interne la Bucureşti. Citea, citea şi, când vedea că nu scriem că am fost în oraş, venea la mine şi aşa îmi dădea câte una: “Nu vrei să scrii?”. Anchetatorul ăla a plecat acasă, că era prea obosit, după ce a primit un telefon: “Nu mai pot, de duminică, luni, marţi…”… M-a luat Ionaş – îl recunosc şi acum prin Braşov când îl văd – şi m-a dus într-o cameră sus. Acolo mi-a pus două coli în faţă şi mi-a dat cu bastonul ăla de cauciuc până mi s-au umflat palmele ca pâinea. M-a pus după aia să scriu. Cum să mai scriu, dacă nu puteam să ţin pixul, nu se mai înţelegea nimic de acolo. Atât a fost la Braşov. Mi-a dat două lovituri puternice, după aia m-a dus la arest şi a doua zi, duba, cu cătuşele şi am venit la IGM. Aici, iar, bătăi…
R. Rusan: Aţi dat declaraţie scrisă la Braşov?
Gh. Zaharia: Da, scrisă, bineînţeles. La Bucureşti, tot aşa, ne-au luat cătuşele, ne-au dezbrăcat, ne-au controlat, amprente, fotografii, ne-au băgat în celulă. Am avut numărul 390 şi numai noaptea ne anchetau; la ora 10 dădeau stingerea, nu stăteam 10 minute, ne scoteau, şi până dimineaţa ne anchetau. Şi am trecut prin multe metode acolo, am fost şi în camera frigider. Stăteam eu cu anchetatorul acolo şi mă întreba cum se comportă conducerea uzinei şi spuneam acolo că ne munceşte, dar bani nu ne dă cum trebuie. Eu dârdâiam de frig bine, el era îmbrăcat bine, cu căciulă rusească, cu fular, cu palton, cu bocanci buni, mânca ciocolată chinezească.
Am mai fost băgat într-o cameră mai mare ca asta, îmbrăcată numai în roşu. M-a băgat pe mine singur, dar de jur împrejur numai civili, blonzi, şateni, negri, şi acolo nu m-a întrebat nici unul, numai mă hârâiau. Nu mă întrebau: “Măi, ce-ai făcut, de ce ai ieşit în stradă?”, numai mă hârâiau. Pe urmă s-a deschis uşa, a venit unul necunoscut…cu părul ondulat, roşu, voinic. Mi-am zis: “ăştia m-au hârâit, dar ăsta acum mă înghite”. Eram aproape de perete şi, cu câtă putere mai aveam, am desfăcut picioarele, mi-am spus că dacă îmi dă una, mă dă cu capul de perete. A venit şi m-a întrebat care sunt prietenii mei din America. Am spus că n-am pe nimeni nici în Braşov, sunt numai eu cu nevasta şi doi copii şi un singur cumătru am. “Care sunt prietenii tăi din Occident?” mă întreba, apoi: “Ai fost membru de partid?”, am spus că nu; spunea că “am fost contra guvernului, dacă nu am fost membru de partid”. Şi a zis: “Voi, moldovenii, aţi vrut să faceţi dintr-o ţară românească o ţară moldovenească” şi când mi-a dat una cu dreapta la urechea stângă, şi acum am aici semnele, o umflătură, nici n-am mai văzut, nici n-am mai auzit. N-am căzut jos, dar umblam aşa…, mă învârteam, cum ar fi un copac. Pe urmă, în fiecare seară… Într-o seară mă ancheta unul… m-au anchetat şi câte doi inşi. M-au întrebat dacă sunt microbist şi am spus că nu-s aşa pasionat, “dar cu cine ţii?”, “cu Steaua, şi cu Dinamo”. “Dar acum cu cine ţii?” – ei voiau să spun că ţin cu Dinamo. “Cu Dinamo.” “Ei, atunci să faci ce spunem noi, dacă ţii cu noi.” Şi m-au pus să scriu acolo – că eu am zis că n-am intrat – să spun că am spart şi eu. Am spus că am rupt o masă. Mi-am zis: “Cât poate să facă? Vreo 400 de lei. Dă-o încolo, să fac cum spun ei.” Şi am zis: “O masă”. “Şi câte scaune?” “Două.” “Păi, dă-o dracu’, că o masă n-are numai două scaune, are patru.” Şi pe urmă şi un geam dublu, un cuier… Dar până să scriu, mă puneau pe scaun ca să mă bată la tălpi. Şi eu strângeam scaunul şi strigam după nevastă-mea şi după copii: „Anişoara, n-am făcut nimic. Dacă n-am făcut şi n-am spart…” Multe din astea.
Aveam un anchetator care mă întreba din oră în oră: “Mai ştii pe cineva, cine a mai fost cu tine?” şi între timp citea ziarul. Dar mă ţinea toată noaptea, de la ora 10 şi până la 5 dimineaţa, numai în poziţia asta. Cum stăteam acolo, îmi cădea capul, atâta; nu mă bătea, dar în rest, mă ţinea aşa, numai când îmi spunea el.
R. Rusan: Câte zile aţi stat la Bucureşti înainte de a vă duce la proces?
Gh. Zaharia: Din data de 17 până în 3 decembrie.
R. Rusan: Şi v-au ţinut până la 3 decembrie aici la IGM? Şi pe urmă v-au dus cu dubele?
W. Sommerauer: Nu, cu autobuze elegante…Cu însoţitor. Fiecare am avut însoţitor pe anchetator. Îmi spunea mie că e naşul.
R. Rusan: Dar dvs. aţi fost bătut?
W. Sommerauer: La Bucureşti am fost bătut. Când am fost adus din Braşov în Bucureşti, eu n-am fost coborât în pivniţă, am fost băgat în celula 7 la parter, păzită de un militar în uniformă de Securitate. În Braşov nu prea am avut, fiindcă acolo, cum am spus, am fost luat de la etajul doi, dus la parter şi anchetat blând de două persoane. Dar eram conştient că ei ştiau că sunt în relaţii cu Occidentul, cu drepturile omului, că am dosar la Securitate, probabil de acolo au primit informaţii. Şi la Bucureşti, probabil tot de aceea am fost băgat în celula Securităţii, tot în Rahova 37.
(…)
Marius Boeriu: Am fost arestat în 16 noiembrie de acasă. Primisem un telefon de la nişte foşti colegi de serviciu, n-am fost la muncă, şi mi-au zis: „Vezi că vin şi după tine, te caută“. M-au găsit gata îmbrăcat, şi le-am sărit în braţe. Era un colonel, Mureşan, din Braşov, acum a ieşit la pensie, cu alţi patru inşi. M-au dus la Miliţia Braşov. Pe scări, când m-au arestat, mi-au zis: „Mama dvs. lucrează în Poiană, haideţi să daţi o declaraţie despre ce legătură are cu persoanele străine din Poiană“. Când am ajuns pe scările Miliţiei, m-au întrebat: „ştii pentru ce eşti aici?“ „Bineînţeles că ştiu, pentru ieri, duminică, 15 noiembrie.“ Acolo au început să mă bată. Adevărul e că m-au bătut vreo jumătate de oră pe scări, că nu găseau un birou unde să mă bage să mă ancheteze. Într-un târziu au găsit un birou, m-au luat mai mult pe sus, m-au băgat acolo, m-au pus să dau o declaraţie despre ce am făcut. Bineînţeles că am zis că am strigat sloganuri împotriva lui Ceauşescu. În acel moment, sincer să fiu, eram mândru de ce am făcut. Împotriva lui Ceauşescu, împotriva comunismului. A fost singura declaraţie pe care am dat-o la Braşov. De la ora 15 până pe la 12 noaptea numai m-au bătut. N-am mai dat nici o declaraţie.
A doua zi ne-au încolonat în culoar la Miliţie, ne pregăteau pentru plecarea la Bucureşti. Cum au specificat şi colegii mei, ne-au pus cătuşe, fiecare avea o pereche de cătuşe la mâini, dar nu le-au ajuns cătuşele, aşa că au scos şi lanţuri. Unii aveau lanţuri, alţii aveau cătuşe. La cât de mulţi eram atunci, au văzut că nici aşa nu le ajung şi ne-au legat câte doi cu cătuşele de mâini. Ne-au dus la Bucureşti.
Aici am fost băgat într-o cameră cu un personaj destul de ciudat, eram păzit de oameni în verde, cred că ai Securităţii. Am fost băgat în cameră cu o singură persoană. M-a întrebat ce e cu mine. Am spus că sunt cu evenimentele de la Braşov. El lucrase la o întreprindere de piele de prin Bucureşti, spunea, şi era băgat la subminarea economiei naţionale, dar, de fapt, el mă trăgea de limbă. Dimineaţa, când ne aducea mâncarea, aveam o jumătate de lingură de marmeladă, un colţ de pâine şi o cană cu ceai. El la ceaiul respectiv avea şi ness şi-mi dădea şi mie, îmi făcea ness dimineaţa. Şi mă tot întreba: „Dar pe cine mai cunoşti…?“. Mi-am dat imediat seama că este un informator de-al lor. Ancheta la Bucureşti a durat într-un ritm infernal. Pur şi simplu, lucrau în trei schimburi. Nu mai ştiam când e zi, când e noapte, ce dată e, câte zile au trecut de când sunt aici. Eram scos la anchetă în special când se aducea masa. Când trebuia să mănânc, îmi zicea: „464, – că aşa îmi dăduse un număr – pregătirea pentru anchetă“. Şi eram scos. Când mă întorceam nu mai găseam mâncarea. Ce m-a marcat pe mine tare – chestia cu 464, numărul acesta: după ce am scăpat de acolo, am fost în deportare la Piatra Neamţ, şi am locuit la un cămin de nefamilişti. După un an de zile, dacă auzeam o mişcare noaptea pe holul acela unde stăteam eu, săream din pat, mă întorceam cu faţa la perete şi aşteptam să văd ce se întâmplă. La Bucureşti a fost anchetă psihică. Pur şi simplu m-a terminat psihic. La un moment dat, chiar, îmi doream să mă împuşte şi să se termine odată cu treaba asta.
R. Rusan: V-au ameninţat vreodată că veţi fi condamnaţi la moarte?
M. Boeriu: Postelnicu a venit într-un birou, mi-a pus pistolul la cap şi mi-a zis că ne împuşcă pe toţi, cu mâna lui, în faţa Consiliului Judeţean.
R. Rusan: Vreţi să vorbiţi şi dumneavoastră, dle Farcaş?
Iosif Farcaş: Eu am fost arestat în data de 19 noiembrie, la 4 zile după întâmplare, deci în joia următoare. Întâmplător, în săptămâna care a urmat după 15 noiembrie, am fost în schimbul III. Eram acasă dimineaţa când m-au arestat. M-au dus la Miliţia din Braşov, m-au ţinut în picioare cam de la 9 jumătate până la ora 16 după amiaza, într-un birou unde erau foarte mulţi arestaţi. Dar nu am recunoscut pe nimeni, nu erau colegii mei din secţie; erau tot din uzină, probabil, arestaţi. Până la ora 16 am stat în picioare şi la ora 16 jumătate, să zic, am fost dat în primire unui securist în civil care mi-a spus aşa: “din acest moment eşti un număr de înregistrare”. Nu s-a recomandat, era foarte plictisit, mi-a spus că de duminică anchetează într-una – era joi, vă daţi seama -, era foarte plictisit, nervos şi obosit pentru că a avut de lucru cu anchetele. El mi-a recomandat să recunosc tot ce am făcut, să nu minimalizez participarea mea la manifestaţie şi să recunosc că am spart uşa la Primărie şi că l-am lovit pe primarul Calancea. Atâta mi-a spus în acel moment. După aceea am fost coborât în celulă. La ora 10 şi jumătate am fost dus undeva la etaj. Celula unde am stat până atunci era la parter sau chiar la subsol. După stingere, am fost dus la etajul III sau IV, era întuneric, nu puteam să-mi dau seama. Am fost legat la mâini cu cătuşe, dus într-un birou şi am fost bătut de la ora 23 până dimineaţa la 5 de căpitanul Rădoi. Aşa s-a recomandat, era îmbrăcat civil. Am fost bătut cu bastonul la palme până dimineaţa când se dă deşteptarea, la ora 5. În tot acest timp n-am fost pus să dau nici o declaraţie, trebuia numai să recunosc verbal că l-am bătut pe primarul Calancea şi am spart uşa la Primărie. N-am vrut să recunosc acest lucru pentru că nu era adevărat şi atunci mi-a promis că a doua seară mă face arşice. Aşa mi-a spus. Norocul meu, dacă îi putem spune noroc, a fost că vineri, după acea noapte, la ora 1 după amiază, am fost mutaţi la Bucureşti. Încărcaţi în dubă, legaţi, geamuri vopsite la dubă. Se ştie cum. Cu escortă, bineînţeles, cu escortă, cu arme.
Am fost transportaţi la Bucureşti. Am stat în celulă cu colegul meu, Filichi Gavrilă. Am fost anchetaţi numai noaptea şi tot numai cu bastonul de cauciuc. Nu ştiu cum au fost bătuţi colegii mei. La Bucureşti am fost bătut foarte rău de locotenentul major Iordache, aşa s-a recomandat (tot civil era), de căpitanul Carp şi de maiorul Florea. Au mai fost doi civili (toţi erau civili) care m-au bătut, dar nu s-au recomandat.
Mi s-a spus de la Braşov că voi fi un număr de înregistrare. Anchetele au decurs în mod foarte brutal. Nu îi interesa adevărul, îi interesa să scoată nişte vinovaţi. M-au obligat până într-atât încât să recunosc că am spart nişte abajururi, nu ştiu ce. Un anchetator mi-a spus că nu se cumulează pedepsele şi simplul fapt că ai participat la manifestaţie era o vină, puteai foarte simplu să fii condamnat numai pentru atâta lucru, nu mai trebuia să recunoşti că ai spart nu ştiu ce. “Nu se cumulează pedepsele, scrie acolo că ai spart nişte abajururi”. S-a văzut clar, pe Ceauşescu nu îl interesa atunci un proces politic, pentru că se spunea că în comunism nu există oponenţi politici. Ei ne-au condamnat pentru huliganism, dar pedeapsa a fost ca pentru acţiune politică. Ancheta a durat două săptămâni la Bucureşti. Securitatea ştia foarte bine cum să-şi pună în aplicare planurile. Şi prin bătăi, dar şi prin promisiuni, ne-au convins să scriem ce voiau ei. La început, pe mine m-au lăsat să scriu că un grup de muncitori s-a adunat în faţa întreprinderii, după câteva zile m-au obligat să scriu că un grup de elemente turbulente, iar după alte zile m-au obligat să scriu că un grup de elemente huliganice au făcut nu ştiu ce. Ei, treptat, ne-au adus până în situaţia în care să scriem, cu propria mână, că suntem huligani. Asta s-a vrut. Ce a urmat se ştie, cu procesul de la Braşov.
Ar mai fi de spus, anticipând puţin lucrurile, ce am păţit după ce am fost deportat la Filiaşi. În 1989, în 16-17 decembrie, am înţeles că s-au trimis forţe de represiune la Timişoara şi din judeţele Gorj, Dolj şi Vâlcea. Gărzile patriotice, cum le spuneau ei, îmbrăcaţi în ţinută de gărzi, cu bastoane, cu cozi de mătură, cu cozi de lopeţi, astea erau armele pentru gărzile patriotice. Pe colegii mei de la Filiaşi, unde am fost eu deportat, i-a adunat la schimbul III într-o seară şi le-a spus: “Ştiţi ce s-a întâmplat la Timişoara? Trebuie să trimitem acolo forţe de ordine, gărzile patriotice, că un grup de huligani la Timişoara nu ştiu ce au făcut”. Şi pe bărbaţi i-a încărcat în trenuri în acea noapte şi i-a trimis. Mie mi-a spus: “Tu, Iosife, nu mergi”; eu nu aveam voie să merg pentru că, vorba aceea, eram mutat acolo. Mi s-a recomandat să nu spun la nimeni că sunt din Braşov şi, pe cât posibil, să nu vorbesc ardeleneşte, să vorbesc olteneşte. Chiar am întrebat: “Nu trebuie cumva să mă îmbrac în haine femeieşti?” şi au zis: “Nu chiar aşa”. Mi s-a interzis să intru în localuri şi să stau de vorbă cu oamenii. Asta a fost recomandarea lor, că, dacă nu-mi văd de treabă, vor veni de la Bucureşti şi o să-mi fac pedeapsa în celulă.
În anchetele de la Bucureşti ni s-a spus să recunoaştem tot ce voiau ei, că, dacă recunoaştem, beneficiem de circumstanţe atenuante. Dacă nu, vom primi circumstanţe agravante şi mai putem primi un plus de 10 ani pentru nerecunoaşterea adevărului. Prin această politică de ameninţări şi promisiuni, pe mine m-au obligat să scriu şi ceea ce n-am făcut de fapt. Asta a fost cel mai grav lucru. Cum am spus, ancheta a decurs într-un mod foarte brutal şi, în final, au obţinut ce au vrut ei, un adevăr convenabil lor, ca apoi să poată raporta că i-au prins pe cei vinovaţi. Când, de fapt, erau poate vinovaţi şi toţi cei care au stat în balcoane şi ne-au aplaudat, poate la fel de vinovaţi, în accepţiunea lor, pentru că ne-au susţinut. Acesta a fost aparatul de represiune din Securitate şi Miliţie. Anchetatorii pe care vi i-am spus erau toţi civili, unii s-au recomandat. Ne-au anchetat într-un mod foarte brutal.
R. Rusan: Dle Iacob, aveţi de adăugat lucruri deosebite de ce s-a spus, despre arestare, despre anchetă. După aceea vom vorbi despre proces şi despre deportare.
Dănuţ Iacob: Eu am fost arestat în data de 18 dimineaţa. M-au căutat seara, dar nu m-au găsit, mi-a zis un coleg de-al meu. Am fost reclamat la Miliţia din oraşul Săcele, locuiam la Săcele la părinţi, că s-a comis un viol pe raza cartierului, semnalmentele corespund, să vin până la Miliţie să dau o declaraţie şi să fac o confruntare cu victima. „Nu se poate, zic, sunt căsătorit de două săptămâni, soţia e de faţă. Cum să fac aşa ceva?“. Şi-a cerut scuze faţă de soţie, mai era numai tata, mama era plecată în staţiune. Şi zice: „Nici un deranj. Intri până acolo, dai… ţi-e frică?“ „Cum să-mi fie, domn’e, frică? Hai să mergem, că tot plecam la serviciu.“ M-au urcat într-o Dacie verde unde mai erau doi indivizi solizi. „Domn’e, până la Miliţie sunt 50 de metri, să nu ne înghesuim în Dacie.“ „Nu domn’e, vino încoace!“. Am intrat acolo, zic: „Arătaţi-mi-o repede pe domnişoară care e, să vedem. Mă grăbesc să ajung la muncă “. Cum au băgat maşina în curtea Miliţiei, din start m-a pocnit cu bastonul după cap şi a zis: „Ştii ce-ai făcut duminică?“. „Eu am fost la serviciu…“ „Las’ că acum o să vezi tu.“ Şi acolo mai erau încă doi oameni, Buceanu Aurel şi Grădinaru Ion, şi i-am întrebat: „Cu voi ce e?“. „Dacă te-au băgat în camera asta, e clar. Şi tu lucrezi tot la «Steagu»?“ „Da, lucrez la «Steagu». “ „E clar, acum se leagă.“ Ne-a băgat într-un Aro. Acolo n-a mai fost nimic, n-a mai fost nici o confruntare, n-a fost nici o domnişoară care, chipurile, ar fi fost violată de mine. Ne-au dus la sediul Miliţiei centrale. Acolo a urmat ancheta. Declaraţii: „Pe cine cunoşti?“. Mă gândeam, în mintea mea, că era clar că ştiau deja, cine a mai fost arestat până joi. A fost arestat Corneluş Vulpe, Gherco. De Farcaş nu ştiam dacă e luat sau nu-i luat. Îmi zic: declar şi eu pe colegii mei, cu care eram cei mai apropiaţi. Şi am declarat: „Respectivii au fost“. „Ce-ai făcut?“ „Păi, am fost acolo…“ Bineînţeles că în prima declaraţie dată eu n-am vrut să scriu adevărul, aşa că am scris că am făcut altceva, am spus că am fost cu o amantă. Ei îmi insuflaseră ideea asta cu violul. N-a ţinut, m-au bătut până mi-am zis că nu mai ţine cu chestii din astea. După anchetă au pus în faţa mea nişte poze, să mă recunosc. Era un grup de persoane, au zis: „Domn’e, tu eşti ăsta“. „S-ar putea să fiu eu, dar aici sunt în tricou, acum e iarnă… poate m-aţi fotografiat la un meci de fotbal. Şi atunci zice: „Bine, caută-te tu pe aici prin poze“. Când mă căutam prin poze, omul a ieşit, şi a intrat altul: „Ce faci, mă, aici?“ Zic: „M-a lăsat domnu’ să caut“. A! M-a luat la bătaie; ce caut în poze. Eu le-am strâns, le-am pus în dulap. A venit celalalt înapoi: „Te-ai găsit?“. „Păi, ştiţi, a fost un alt domn, m-a rugat să nu mă mai uit“. „Mă, tu faci mişto de mine, îţi baţi joc de mine? Eu te pun să-ţi faci treaba…“ şi iar m-a luat la bătaie. La un moment dat, m-am săturat, unul intra, altul ieşea, şi am lăsat pozele, am lăsat tot şi am zis: „Domn’e, ce vreţi să faceţi cu mine?“ „Cine e în tabloul ăla?“ „Ceauşescu.“ „Ia dă-te, mă, mai aproape! Cine e acolo?“ „Ceauşescu.“ Mi-a dat un baston peste cap: „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu!“ „Mă scuzaţi, tot aceeaşi persoană e, nu e…“ Zice: „Fii atent aici – mi l-a pus mai jos, la poziţia nasului – îl ţii cu nasul acolo până vin eu“. Am stat un minut, două, mi-era frică să nu-l scap. Până la urmă l-am scăpat. A intrat ălălaltul: „Ce-ai făcut? L-ai dat jos pe Ceauşescu?“ „L-am dat, domn’e.“ Pac, dă-i bătaie, iar mă lua la bătaie, la picioare, la mâini, cum apuca. Cum intra unul: „Care e ăla care l-a dat jos pe Ceauşescu?“ „Ăla de-acolo!“. Nu vă mai spun acum apelativele cu care mi se adresau, şi mă luau la bătaie. Bătaie de nota 10. Până a doua zi dimineaţa am stat în toate anchetele astea. Când m-a dus pentru prima dată în beci, am găsit acolo şi pe un coleg al meu, Bordei Nicolae, şi pe un altul coleg, Broască, de la Sculărie, l-am cunoscut ulterior. I-am întrebat: „Băi, nea Nicule, ce-ai făcut domn’e?“ Zice: „M-au bătut ăştia de m-au nenorocit“, era cu mâinile umflate, „dar eu n-am fost la muncă“. „Nea Nicule, atunci scrii că n-ai fost. Îl iei pe nu în braţe, că dacă nu, ne omoară ăştia“. El a fost scos la anchetă, n-a mai rezistat la bătaie şi a zis că a rupt un tablou de acolo. Când a venit înapoi, zic: „Ce-ai scris?“ „Am scris că am rupt un tablou…“ „No, de acum o să te bată încontinuu până o să recunoşti tot“. Într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Mult timp el a fost supărat pe mine, că ne scotea când pe mine, când pe el şi el spunea că îl torn pe el, că îl spun, fiindcă pe el îl bătea şi el recunoştea tot, îi băga toate faptele pe care nu le-a făcut. El recunoştea, să nu mai ia bătaie.
Pe urmă, am fost mutaţi la Bucureşti. Aici a povestit colegul meu despre senzaţia aceea că vom fi împuşcaţi pe drum, atunci când s-a oprit maşina. La Bucureşti, am avut parte de aceeaşi tortură; o bătaie, aşa, ruptă din rai. La un moment dat m-a băgat într-un birou şi mi-a zis: „Scrie exact tot, tot, ce ai făcut “. „Până acum am scris numai asta.“ „Dacă ai scris numai asta, acum scrie povestea Albă ca zăpada şi cei şapte pitici.” Am scris toată noaptea Albă ca zăpada şi cei şapte pitici. Nu m-au mai întrebat nimic. Dimineaţa m-au dus în cameră şi am mâncat ceaiul ăla pe care ni-l dădea. Cred că de vreo trei ori am mâncat cât am stat acolo. La o jumătate de oră, m-au luat din nou. M-au dus într-un birou unde erau două persoane bine făcute şi mi-au zis: „Măi, Iacobe, tu eşti un catâr, eşti încăpăţânat. Nu vrei să recunoşti nimic“. „Domn’e, zic, am recunoscut tot ce am făcut… cum l-am lovit pe maistru, am povestit cam tot “. După care anchetatorul zice: „Bă, pentru ce ai făcut tu aici“ şi s-a lăsat aşa pe fotoliu, „dacă scapi cu 25 de ani, e bine. S-ar putea să te-mpuşcăm“. În momentul ăla a intrat un tip solid, zice: „Du-l la aer“. Nu auzisem până atunci de „aer“, nu ştiam ce înseamnă aia. M-a băgat într-o celulă închisă complet, deasupra se vedea cerul, era cu plasă. Uşa era cu vizetă şi, probabil, acum fac legătura, erau nişte urme de rugină, dar eu am zis că e sânge. Şi m-a lăsat acolo. M-am lăsat acolo într-un colţ, am zis „Tatăl Nostru“ şi mi-am spus: „Asta e acum, deschide vizeta, bagă ăla, dă cu furtunul şi gata, m-a împuşcat“. Am simţit atunci că n-am primit 25 de ani, ci că a hotărât el că merit pedeapsa capitală pentru ce am făcut. Dar n-a fost aşa. Eu am crezut atunci că m-a auzit Dumnezeu cum m-am rugat. M-au scos din celulă, m-au dus într-o cameră, dar nu la aceeaşi persoană, şi acolo acela mi-a spus: „Băi, dă o declaraţie angajament“. „Dau orice declaraţie spuneţi Dvs. Eu am recunoscut tot, am spus ce am făcut.“ Şi acolo am dat o declaraţie prin care (toţi colegii mei au dat ulterior) am scris că doresc să fiu mutat unde doresc ei, că orice măsură se ia cu mine sunt de acord. O declaraţie-angajament că sunt de acord cu ce hotărăsc ei, că suport cheltuielile de judecată, şi zice: „Fii atent aici, că ajungi în instanţă, acolo să încerci să plângi, să spui că ai 19 ani, că eşti căsătorit, că te poţi reabilita faţă de partid, că ai tot timpul din lume să îndrepţi lucrurile“. Bineînţeles că am scris şi am promis că aşa voi face, lucru pe care l-am şi făcut. După aceea m-a dus jos în arest şi n-am mai fost scos decât într-o dimineaţă. Au venit şi au spus: „Haide că te bărbierim“. „Domn’e, vă rog frumos, nu daţi cu lama sau briciul pe faţă, că n-am păr deloc.“ „Nu, obligatoriu, tuns şi bărbierit.“ M-au tuns, m-au bărbierit vrând-nevrând şi ne-au băgat pe toţi într-un autocar, erau foarte mulţi dintre colegii noştri. În autocar, la dreapta, lângă geam, era un anchetator, îmbrăcat frumos la costum; noi eram pe rândul din interior. Unde erau perdelele în spate erau nişte băieţi cu mitralieră, iar ghidul din faţă avea o mitralieră pe picior. Aşa ne-a dus la Braşov. Seara, a venit generalul Mihalea la Braşov, acolo, în sala de şedinţă a Miliţiei. Era micuţ, cu chelie; ne-a strâns şi ne-a întrebat pe fiecare: „Cine are unde locui, cine are unde să mănânce?“, pentru că cine nu avea acest minim necesar, îi duceau ei la hotelul partidului, îi îmbrăcau ca să arate frumos a doua zi la proces. Au fost doi-trei colegi dintre noi care au spus că stăteau la cămin şi n-au condiţii. Ne-a mai spus că ni se va da câte un miliţian să ne păzească acasă, pentru că vecinii şi colegii noştri or să ne linşeze, iar ei or să ne păzească să nu păţim ceva. Bineînţeles că noi am spus „Mulţumesc frumos“. Pe drum mergeam cu Dulgheru, cum îl chema pe însoţitorul meu, căpitan: „Domn’e, vă mulţumesc frumos că aveţi grijă de mine“. La intrarea în scară a pus un miliţian, sus pe bloc încă un miliţian, ca să nu cumva să fugim. La vremea respectivă eram păzit, ca să nu păţesc ceva. Dimineaţa am fost luat la ora 6 şi un sfert, aranjat şi dus la proces. Procesul a fost un simulacru.
R. Rusan: Unde era procesul?
D. Iacob: Procesul a avut loc la Clubul de la Autocamioane. Mai dureros din tot procesul ăsta, pentru că totul a fost gândit: în partea stângă erau membrii de partid sau cei mai înverşunaţi cu partidul, în partea dreaptă eram noi. Eram puşi aşa: un arestat, un anchetator, un arestat. Deja eram pregătiţi fiecare, ştia fiecare ce pedeapsă ia, după cum ne-au aranjat aşa înşiruiţi pe scaune. Iar în partea stângă erau colegii noştri de serviciu, cei care se ridicau în picioare şi înfierau ce am făcut noi – procesul era televizat şi, am aflat pe urmă, era transmis în cabinetul lui Ceauşescu. Colegii „juşti” se ridicau: „Dl Iacob Dănuţ nu este demn de construcţia de autocamioane, este o ruşine a noastră, este un element turbulent, nu ştiu ce. Cerem pedeapsa capitală, cerem pedeapsa nu ştiu ce“. După care venea unu: „Au greşit…“. Bineînţeles, noi ne ridicam în picioare şi ceream clemenţă. Asta m-a durut pe mine.
Ne gândeam că ori au fost puşi, ori li se dădea, ştiu eu, o conservă de carne de porc. Care venea duminica la muncă sau care pupa partidul în dos primea o conservă de carne. Şi eram ferm convinşi că pentru asta au făcut-o, pentru conserva aia, pentru că oricum nu conta prea mult. Soarta noastră era deja hotărâtă. Cum spun, s-au ridicat, la toţi cei 60 li s-a spus pedeapsa, a început de la 3 ani până la 6 luni. Eu am avut 6 luni cu suspendare, nu mi-am auzit numele. Am întrebat pe anchetator: „Domn’e, nu ştiu cât am luat“. Zice: „Ridică-te în picioare“. M-am ridicat în picioare, am spus cum mă numesc. A întors dosarul invers: „6 luni, băiatu’“. Şi s-au întors şi au ieşit din scenă, căci procesul era pe o scenă.
R. Rusan: Cum erau cei din completul de judecată, erau în uniforme sau nu?
D. Iacob: Da, erau în robe. Am înţeles ulterior că ei au fost puşi să tragă din căciulă cine ne judecă. Au pus numele judecătorilor într-o căciulă şi cine a avut ghinionul…
Ziarist din sală: Era instanţă militară?
D. Iacob: Civilă. Dar a durat o jumătate de oră toată deliberarea. Nu ştiu dacă a durat atât.
Voci din sală: Erau deja pregătite.
R. Rusan: Domnule Paraschiv, mai aveţi lucruri deosebite de cele spuse de colegii dvs. despre arestare, sau despre anchetă ? După aceea vom mai vorbi de proces şi deportare.
Nicuţă Paraschiv: În 16 seara m-au arestat.
Ana Blandiana: Vreau să vă întreb cum vă explicaţi diferenţele de zile, adică de ce unii în 16 şi unii în 19? Între timp v-au descoperit în fotografii?
Voci din sală: Şi aşa, dar pe primii pe care i-au arestat i-au bătut să spună cu cine au fost.
D. Iacob: Eu am fost în 16 singur, de aia am făcut şi remarca. Era arestat Corneluş, era arestat Boeriu, Burghei, a urmat Iacob, în declaraţia mea a apărut Farcaş, a doua zi a fost luat Farcaş.
I. Farcaş: A patra.
D. Iacob: Era în funcţie de declaraţiile pe care le dădeam noi; fiecare dintre noi îl dădea pe cel apropiat, despre care ştiam că deja a fost luat. Şi atunci, chiar dacă nu era luat respectivul, normal că urma să fie luat a doua zi. A fost aşa, un cerc. Noi ne-am protejat cât am putut între noi.
O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundaţia Academia Civică, 2004
