8 noiembrie 2002. Discuţia pe care am organizat-o atunci la sediul Academiei Civice, în Bucureşti, nu avea doar un scop aniversar (cincisprezece ani de la mişcarea anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987), ci era şi o vizită întoarsă de către o parte din protagoniştii acelei miraculoase explozii sociale ce corectase în ultima clipă palmaresul nu tocmai glorios al spiritului revoluţionar la români.
Cunoscuţi doar sporadic, şi numai la ei acasă, din reportajele unor de ziarişti (mai puţin de istorici), aceşti oameni – încă tineri şi foarte tineri – reveneau pentru prima dată împreună la Bucureşti, după ce în 1987 fuseseră aduşi la anchete cu dubele Securităţii. Pentru prima dată aveau să fie văzuţi împreună de presă, de politologi şi de un public preocupat de trecutul recent. Au venit doar unsprezece dintre miile de participanţi la revoltă, iar din spusele lor au rezultat nu numai atmosfera şi amploarea manifestaţiei, ci şi duritatea şi perfidia reprimării ei. Însufleţirea discuţiilor, care s-au desfăşurat pe parcursul a şase ore, a fost oarecum polemică, deoarece, cu puţin timp în urmă, oameni de decizie din fruntea statului declaraseră că interesul pentru trecut este un moft inutil şi că poporul trebuie îndrumat să privească doar înainte, în vederea uitării trecutului şi a reconcilierii.
Discuţia, pe care o publicăm in extenso (transcrisă de pe casetele audio), a arătat că muncitorii care au spălat obrazul ţării de ruşinea cultului personalităţii, în 1987, erau şi acum pregătiţi să ierte, dar nu dispuşi să uite.
Cartea aceasta este un omagiu adus curajului şi înţelepciunii lor.
Romulus Rusan (editor)
Octombrie 2004
Au participat la discuţii:
Werner Sommerauer, maistru, n. 1936, Braşov
Gheorghe Zaharia, lăcătuş, n. 1950, Arsura, Vaslui
Iosif Farcaş, strungar, n. 1958, Cizer, Sălaj
Dan Anghel, frezor, n. 1959, Braşov
Nicuţă Paraschiv, frezor, n. 1959, Epureni, Vaslui
Eugen Tudose, lăcătuş, n. 1960, Sibiu
Marius Niculăescu, lăcătuş, n. 1963, Braşov
Florin Postolachi, lăcătuş, n. 1965, Braşov
Mihai Macovei, lăcătuş, n. 1966, Botoşani
Marius Boeriu, lăcătuş, n. 1967, Braşov
Dănuţ Iacob, n. 1968, sudor, Banca, Vaslui
Romulus Rusan: Voi modera această discuţie, ai cărei protagonişti vor fi cei unsprezece prieteni de la Braşov. De asemenea, vor vorbi câţiva istorici şi, bineînţeles, pe parcurs vor fi întrebări scurte adresate unuia sau altuia dintre vorbitori.
Anul 1987 era un an încărcat de electricitate, de enorme nemulţumiri din partea populaţiei. Deşi Ceauşescu proclamase cu un an înainte „noua revoluţie agrară“ şi începuse chiar să distribuie mii de decoraţii pentru eroii acestei revoluţii, România se găsea într-o mare criză de alimente, cauzată, în principal, de exporturile făcute pentru a-şi plăti datoriile faţă de străinătate. În 1982 ele se cifraseră la 11 miliarde de dolari. În acelaşi an, Ceauşescu spusese că nu vom mai împrumuta fonduri din străinătate, că trebuie să ne descurcăm singuri. Aşa a început acea politică de austeritate, cu tăierea cotelor de energie, electricitate, încălzire. Culmea că nu erau mari scumpiri, dar erau tăieri cantitative ale gazelor, kilowaţilor ş.a.m.d. În acelaşi an, 1987, au fost câteva mişcări de protest, cele mai importante la Iaşi, unde o mie de muncitori de la Nicolina au făcut un fel de grevă spontană chiar de Ziua ceferistului, 16 februarie. 150 dintre ei au fost imediat concediaţi. În aceeaşi noapte de 16/17 februarie, studenţii de la Iaşi au manifestat cerând lumină şi căldură în cămine, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor din universităţi – aici practic nu se mai putea studia seara, din cauza lipsei de curent electric. După cum ştiţi, erau tăieri de curent electric, raţii la benzină, duminica se circula numai cu maşini care aveau număr cu soţ sau fără soţ, din două în două săptămâni. Cozile deveniseră proverbiale. Culmea cinismului era că, în această situaţie, Ceauşescu continua să-şi intensifice cultul personalităţii prin aparatul de propagandă, cerând celor pe care îi nenorocea de fapt să-l mai şi laude.
În acest an, 1987, a apărut o imensă frustrare din partea populaţiei şi chiar a unora dintre activiştii de partid mai moderaţi. Totul s-a sfârşit prin mişcarea dvs., urmată de alte câteva mişcări: o grevă a navetiştilor la Bistriţa-Năsăud (fiindcă nu mai aveau cu ce să vină la serviciu, în autogară s-a făcut o grevă). La 3 octombrie a avut loc o remaniere guvernamentală, mai ales în Securitate şi Justiţie. Ministrul Justiţiei, Chivulescu, a fost înlocuit cu Maria Bobu, fostul ministru fiind trimis diplomat într-o ţară exotică. Maria Bobu, cum ştiţi, era soţia lui Emil Bobu, unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Ceauşescu. Securitatea a fost preluată de Iulian Vlad. Fostul şef al Securităţii, Postelnicu, a devenit ministru de Interne. Totul se întâmpla cu şase săptămâni înainte de ieşirea dvs.
În acest timp erau tot felul de zvonuri lansate prin aparatul de dezinformare al Securităţii. Îmi amintesc de un zvon cu un cutremur de proporţii catastrofale care urma să aibă loc. În urma unor constatări ale experţilor japonezi, cutremurul ar fi fost în Vrancea şi ar fi urmat să rupă România în două, provocând o falie imensă între Vrancea şi Agigea. Asemenea lucruri erau lansate pentru ca oamenii să uite de foame şi de frig, să stea cuminţi, pe cât se poate, rugându-se lui Dumnezeu. Mişcarea dumneavoastră, din câte am dedus, a avut la origine o cauză mai precisă: nu vi s-au plătit salariile.
Voce: La începutul mişcării…
Romulus Rusan: Totodată era la câteva zile după ce se tăiaseră cu 30% raţiile de electricitate, urmând ca cei care depăşesc numărul de kilowaţi, fie în întreprinderi, fie în locuinţe, să plătească o amendă.
Voi încerca să reconstitui începutul; vă voi ruga pe dvs. să continuaţi, povestind fiecare cum a trăit ieşirea în stradă. Era zi de alegeri locale, 15 noiembrie. Trebuia să mergeţi la vot. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie schimbul III fusese reţinut pentru a vota odată cu schimbul I. Urma să votaţi chiar în întreprindere, prin cumularea acestor două schimburi, în Secţia de Sculărie. V-aţi unit, ca să spun aşa, aţi cerut la administraţie plata salariilor, care întârziau, şi apoi, în urma unor răspunsuri foarte evazive, aţi pornit spre sediul Comitetului de partid, din centru – veţi spune cam câţi estimaţi că aţi fost – şi pe parcurs, fiind duminică, vi s-au adăugat foarte mulţi oameni din cartierele pe care le străbăteaţi şi din alte întreprinderi. Cum era, de pildă, dl. Sommerauer, de la un liceu tehnic sanitar. Şi aţi ajuns, o să spuneţi cam câţi credeţi că eraţi, la sediul Comitetului de partid din centru. Cine vrea să spună cum a fost în dimineaţa de 15 noiembrie?
Dănuţ Iacob: Încep eu pentru că, într-adevăr, provin din acea secţie, împreună cu colegii mei Marius Boeriu şi Iosif Farcaş. Evenimentele stau, într-adevăr, aşa cum le-a arătat dl Rusan. În seara de 14 noiembrie, la schimbul III li s-a comunicat colegilor mei că salariul a fost diminuat cu 30% pentru nişte cauze care nu depindeau de noi, ci de întreprindere. Ni s-a spus că am depăşit planul la cheltuieli, la energie electrică, deşi cu o săptămână în urmă ni se anunţase că am depăşit planul la producţie cu 20%. Atunci, oamenii au fost nemulţumiţi şi s-au oprit strungurile, frezele pe care lucrau colegii noştri. Au cerut să vină şeful de secţie să dea lămuriri, şeful de secţie fiind şi ofiţer de serviciu pe întreaga întreprindere. A venit, a trecut direct la ameninţări: „Dacă nu vă convine ceea ce aţi primit, vă voi trimite în Valea Jiului, pentru că acolo sunt locuri de muncă“. Nemulţumiţi de aceste răspunsuri, oamenii nu au început lucrul; au continuat să ceară lămuriri. Asta a durat ceva. De la o oră la alta, el tot venea şi spunea: „Apucaţi-vă de lucru, o să găsim soluţii, o să vă lămurim că noi avem dreptate, şi nu dvs.“. Asta a durat până dimineaţa, în jurul orei 7, când noi veneam la muncă în schimbul unu.
Pentru că era zi de alegeri, ni se permitea să intrăm pe poartă până la ora 11, pentru a ni se da posibilitatea să mergem la vot. Când am ajuns în secţie, colegii mei ne-au informat: „Noi nu mai vrem să muncim până nu ni se dau banii, până nu ni se creează condiţii“. Era frig, era lună de iarnă, au zis: „Aşa nu se mai poate“. A venit conducerea de partid, ne-a ameninţat în continuare cu Valea Jiului: „Dacă nu vă convine vă trimitem în Valea Jiului. O să vedeţi cum se lucrează acolo la o sută de metri sub pământ“. Bineînţeles, oamenii au răspuns: „aşa ceva nu se mai poate, ne ameninţaţi că ne trimiteţi în Valea Jiului! Noi avem copii, avem familii. Ne-aţi anunţat că am depăşit planul“. După care – ştiţi că erau foarte ironici – ne-au întors spatele şi au plecat.
Eram deja cam două-trei sute de persoane, toţi nemulţumiţi. Am hotărât să mergem la director, am zis că şeful de secţie şi de partid nu sunt suficienţi. Toată coloana am hotărât atunci să mergem din secţie în secţie, să adunăm mai mulţi colegi. Au venit lângă noi colegii de la Sculărie, o secţie nouă, şi cei din Secţia 520, care lucrau pentru export. Fac această menţiune deoarece aveau alte culori la salopete şi erau într-un du-te vino: când ni se alăturau nouă, când plecau, pentru că le era frică – erau uşor de recunoscut după costumaţie. La un moment dat, trecând dintr-o secţie în alta, ne-am făcut din câteva sute câteva mii. Am trecut şi am spart acele vitrine în care erau însemnele partidului, în care secretarii de partid pe secţie erau cei mai harnici; era o idee falsă, noi munceam şi ei îşi luau drepturile.
Am ajuns în faţa conducerii, la palatul administrativ. Am cerut să stăm de vorbă cu directorii întreprinderii. Bineînţeles că ei n-au vrut, au fugit care pe unde au apucat. După care nu mai ştiam ce să facem. Noi credeam că dacă ajungem în faţa palatului administrativ, acolo ne vor da lămuri, ne vor zice: „Vă dăm banii înapoi, da, aveţi dreptate“. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ne-am manifestat şi acolo destul de violent, am spart geamurile, apoi am ieşit în afara întreprinderii, pe amândouă porţile care cuprind palatul administrativ – flancul drept şi flancul stâng. Împreună cu colegul Vulpe Cornel, Dumnezeu să-l odihnească, ne-am urcat pe porţile întreprinderii, am luat steagurile cu însemnul secera şi ciocanul şi le-am dat foc. Am luat apoi tricolorul, ne-am pus în fruntea mulţimii şi am strigat: „Hai să mergem la Prefectură!“, adică unde era atunci sediul Comitetului judeţean de partid. Puţini dintre noi au avut curajul să ne urmeze; deşi eram la început 7-8.000 de oameni, am rămas două-trei sute. Am plecat pe strada Florilor, pe unde se făcea accesul la întreprindere.
Am mers pe acea stradă, strigând încontinuu: „Haideţi cu noi“. Apoi au început primele scandări cu scop social: „Vrem căldură, apă caldă, vrem mâncare la copii, Vrem banii înapoi, Nu ne mai furaţi“. Am ajuns pe Calea Bucureştilor, strada care duce aproape până la sediul Consiliului Judeţean; acolo veneau oameni din spate. Erau cei care se duseseră să se schimbe în hainele lor civile, fiindcă le era frică să vină în salopete. Am reluat marşul. N-o să uit toată viaţa mea ceea ce am simţit atunci când am ieşit pe stradă. Deşi era noiembrie, frig, lumea era cu flori la balcoane, striga, ne aplauda şi ni se alătura. Pe toată strada, cât este de mare, şi pe stânga şi pe dreapta, lumea ne aplauda. Noi, în teribilismul nostru de copii (aveam 19 ani atunci), ne vedeam ca în filme: acum mergem şi dăm jos comunismul. Deşi nu s-a întâmplat deloc aşa.
Ajungând în faţa Spitalului Judeţean, unde am ridicat acum o troiţă, am trecut pentru prima dată de la cererile noastre („Vrem căldură, apă caldă, mâncare“)la „Deşteaptă-te, române“. Un coleg al nostru, prezent aici, a dat tonul la „Deşteaptă-te române“ – l-am intonat cu toţii, doar prima strofă, ce ştiam noi, după care un glas puternic, n-aş putea să menţionez cine, a strigat: „Jos Ceauşescu, Jos comunismul!“ De atunci, pe distanţa de doi kilometri, până la Consiliul Judeţean, s-a scandat continuu „Jos comunismul, Jos Ceauşescu! Jos dictatura!“. La un moment dat am văzut nişte miliţieni care se plimbau acolo, pentru că treceam pe lângă licee, erau secţii de votare, şi ne-au zis: „Domne, aveţi grijă că la Hidromecanica, într-o intersecţie mare unde erau şantiere în lucru, s-au pus mitraliere, o să tragă în voi“.
Am luat atunci hotărârea să punem copiii în faţă; erau foarte, foarte mulţi copii printre noi, cum sunt ei curioşi. Ne-am spus că aşa n-au cum să tragă; am pus copiii şi femeile în faţă, noi în eşalonul doi, şi am mers în continuare scandând „Jos Ceauşescu, Jos dictatura, Jos comunismul“. Am ajuns la sediul de partid şi am cerut să discutăm cu cei din conducere. N-a venit nimeni, doar un primar, dl. Calancea, care a zis: „Domn’e, staţi aşa un pic, că acum am dat telefon la Bucureşti, s-ar putea să se rezolve problemele dvs.“. Mulţimea, în special femeile, că ele duc greul, era atât de furioasă, încât l-a smuls pe acel primar din mijlocul nostru şi l-a bătut, după care tot femeile l-au îngrijit. S-au îngrijit de el undeva într-o zonă neutră.
Am pătruns în sediul de partid. Acolo, ceea ce ne-a dat ochilor să vedem… am rămas stupefiaţi. Era o masă foarte mare, plină cu toate bunătăţile, ceea ce ştiam noi de la televizor sau de pe video. Erau mesele pline cu caşcaval, banane, portocale, sucuri de toate felurile, Brifcor, cum era atunci, Pepsi, ceea ce noi nu vedeam, nişte pâini mari. Şi am început să ne înfruptăm. Am dat colegilor, am aruncat pe geam. „Haideţi înăuntru să vedeţi cum este!“
Aş ruga acum să fiu completat de colegii mei, mai ales de Marius Niculăescu, care a avut un rol important atunci. Aş vrea să povestească el mai departe.
Marius Niculăescu: Colegul meu v-a povestit aşa, un fel de film al evenimentului de atunci. După atâta timp, filmul a rămas intact pentru noi, ni-l aducem aminte aproape minut cu minut. 15 noiembrie n-a fost un accident. Comunismul, ca sistem, era o orânduire împotriva firii umane. A făcut mai mult rău decât se putea face în anii de istorie câţi au trecut. Chiar dacă scânteia a plecat de la nevoia cea mai firească – „ne e foame, ne e frig, vrem căldură, vrem mâncare“ -, în cel mult o oră masele acelea de oameni au uitat că le e foame, că le e frig şi au început să strige lucruri de neconceput pe vremea aceea. Nu mai voiau neapărat pâine, voiau libertate, nu mai voiau căldură, voiau să scape de dictator. Ne-am uimit şi pe noi: am rămas uimiţi de ce spuneam şi de adeziunea pe care o simţeam în jurul nostru. Erau oameni pe care nu-i cunoşteam, care nu aveau nici o legătură cu uzina, n-aveau legătură cu cele 30% care nu ni se dăduseră nouă la salariu; ei bine, au început să se adune şi să strige în cor acelaşi lucru. În momentul în care am ajuns în faţa Prefecturii de astăzi, pe atunci Consiliul judeţean de partid, nu ne băteam cu primarul. Degeaba, că a venit Calancea şi ne-a spus „Se va rezolva“. N-avea ce să rezolve, cel mult să ne dea nişte bani sau să ne mărească raţiile de alimente. Dar noi nu mai voiam asta. Noi voiam să se termine. Gata. Aveam impresia că de mâine vom fi iarăşi liberi. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă libertatea. Eu m-am născut în 1963. Nu ştiam exact ce vrem, dar nu mai voiam ce fusese până atunci. Când am intrat în sediul central, am văzut acolo o masă pregătită în cinstea alegerilor, a victoriei cu 99,999%; era o vorbă, „poporul se înfruptă prin aleşii săi“, şi într-adevăr aşa era, o masă bogată. Cred că nu mâncasem portocale de trei-patru ani de zile. Ei, aceste portocale nu au fost luate acasă, n-au fost ascunse în haine, ci au fost aruncate pe geam. La fel, au fost aruncate pe jos roţi de caşcaval la care nici măcar nu aveam dreptul să visăm… Dacă cereai caşcaval la alimentară venea Securitatea şi spunea „ce faci, domn’e, eşti agitator?“. Bine, în sediu eram poate 60-70 de oameni, restul de zece mii erau afară şi strigau să cadă dictatura, să cadă comunismul, că „Vrem libertate“…
Voce din sală: Şi „Jos Ceauşescu“
Marius Niculăescu: Da, pentru că în mintea noastră el reprezenta comunismul, dacă el cade, cade comunismul.
Voce din sală: Şi nu era aşa?
Marius Niculăescu: Nu ştiu, comunismul era mult mai complex. Ceauşescu era un vârf de aisberg. Vorba colegului: „o piesă mică“, şi poate piesa cea mai proastă.
Vocea: Aşa vedem astăzi.
Marius Niculăescu: Da, azi putem vedea că el a căzut, dar au rămas multe rămăşiţe în spatele lui.
Noi am încercat să traducem plastic îndemnul celor de jos, să cadă Ceauşescu. Pe frontonul clădirii era un mare portret făcut, un Ceauşescu buclat, imposibil să nu ni-l aducem aminte, un panou de 3-4 metri înălţime, legat în stilul cel mai comunist posibil, cu fier beton. M-am urcat acolo, am început să desfac fierul acela, în ideea de a-l da jos pe Ceauşescu, măcar cel pe care îl aveam în mână, acolo. A durat ceva, vă daţi seama că era greu pentru un om să răsucească fierul acela. Mă gândeam că toată lumea vede că ăsta se mişcă. Băteam şi cu picioarele, cu mâinile. Ceva în subconştient mă avertiza de faptul că mă expun, pentru că toată lumea aşteaptă să vadă cine e cel care aruncă tabloul ăla de acolo. Dar n-a mai contat, şi i-am dat drumul, tabloul a căzut, s-au auzit urale. Mai târziu am văzut pozele mele apărând în spatele tabloului, prezentate de securiştii care mă anchetau. Dar a fost prima oară când am văzut un val de oameni repezindu-se spre acelaşi punct, cu aceeaşi dorinţă de a distruge. Zecile, miile de oameni de acolo voiau toţi să ajungă pe cei 4 metri pătraţi pe care căzuse tabloul, să-l calce în picioare. Asta a fost părerea braşovenilor despre comunism, despre Ceauşescu, despre câtă apă, căldură, lumină şi ce viaţă frumoasă ne poate el da nouă.
Spre norocul nostru, am început să uităm şi poate că e mai bine că putem uita toate suferinţele prin care a trecut poporul. E totuşi bine că ne putem aduce aminte că omul, în sine, mai educat sau mai puţin educat, are o limită a rezistenţei şi o demnitate a sa, care nu-i permite să stea trântit şi călcat în picioare ani şi ani de-a rândul. După atâta timp, vă pot spune că 15 noiembrie nu a fost doar un moment în care eu sau cei din jurul meu au făcut ceva, ci a fost o cotitură de la ceea ce cunoşteam până atunci. Chiar dacă după aceea am fost arestaţi, bătuţi în celule şi ni s-a spus „Şi ce-aţi făcut? N-aţi făcut nimic!“, eram conştient că am făcut mai mult decât vor ei să recunoască. Până la urmă a fost primul semnal dat de blocul de Est: acest sistem va cădea, că nu mai rezistă, a ajuns la saturaţie. Noi, ca români, ar trebui să ne mândrim cu asta. A fost un semnal atât pentru cei de afară, pentru popoarele din Est, că sistemul ăsta e putred şi poate fi zdruncinat. A fost un semnal puternic chiar şi pentru cei care erau de partea cealaltă a baricadei, de partea lui Ceauşescu şi de partea Securităţii: oricâte eforturi ar depune, vor putea închide nişte oameni şi vor putea nimici câteva persoane sau zeci de persoane, dar nu vor putea opri în loc masele şi conştiinţa acelor mase. Acest lucru s-a demonstrat puţin mai târziu, din păcate cu mai mult sânge vărsat.
Ce a fost pentru mine extraordinar după ce am scăpat de Securitate a fost faptul că, deşi am fost deportat din Braşov într-o întreprindere din Botoşani, m-am simţit şi acolo ca acasă. În clipa în care un om dădea mâna cu mine, simţeam căldura, era o strângere de mână adevărată. Parcă mi-ar fi spus „Bravo, ştiu ce-ai făcut“. Culmea e că toată lumea din jurul meu ştia de ce sunt acolo şi nimeni n-a avut ceva de spus împotriva mea. S-a întâmplat să merg prin ţară în cei doi ani de deportare, în diverse delegaţii. Intram în câte o întreprindere, la Turda, de exemplu. În 5 minute, muncitorii de acolo ştiau cine sunt şi ce-i cu mine; toată lumea mă întâmpina numai cu zâmbet. Pentru mine a fost clar că nu va mai dura mult, chiar dacă era o perioadă grea din viaţa mea. Era prea mult sprijin în jurul meu ca să nu ştiu că, într-un timp mai scurt sau mai lung ,ce am început noi la Braşov se va întâmpla.
Voce din sală: Exista o solidaritate muncitorească.
Florin Postolachi: Eu mi-l aduc aminte foarte bine pe Marius Niculăescu. Marius a uitat să spună, din modestie cred, că în acel moment el nu era la uzină, era acasă, în balcon, cu copilul în braţe. Văzând mulţimea, a dat copilul nevestei şi a coborât în stradă. Uită să spună, pentru că e modest. Este primul lucru frumos pe care îl ţin eu minte.
Pot să completez cu ziua de 15. În momentul când ne-am întors la uzină, deja se ştia că suntem în vizorul Securităţii; repercusiunile au urmat imediat.
Un alt moment frumos de care îmi aduc aminte: au încercat să ne excludă din UTC prin votul colegilor noştri. Şi în acele momente s-a văzut acea solidaritate de care povestea colegul meu. Toţi cei implicaţi – cei de la conducerea UTC pe ţară şi şefii partidului pe Braşov – erau adunaţi în acea sală. Au cerut condamnarea noastră la pedeapsă maximă şi excluderea din UTC. Nici unul din colegii noştri care erau în sală n-a ridicat mâna. Cu toate că se citea pe faţa lor frica şi toate celelalte sentimente normale în acele clipe, nici unul n-a vrut să ridice mâna să ne excludă. Văzând că nu ne pot exclude în acest fel, indivizii mi-au cerut mie şi dlui Tudose să ieşim din sală, gândindu-se probabil că acei colegi se tem de noi sau le este ruşine să ne excludă. Nici în acel moment, după ce ieşisem din sală, colegii noştri n-au votat excluderea noastră din UTC. Erau părtaşi, prin gestul lor, la ceea ce făcusem noi. Erau mândri că suntem colegii lor şi ne aprobau acţiunea pe care o făcusem.
Am fost arestaţi seara. Bine, pe cei pe care i-au prins i-au arestat chiar în 15, la locul faptei. O parte dintre noi au fost arestaţi de acasă. Au venit echipe de 4-5 miliţieni, care ne-au arestat din mijlocul familiei. Au pretextat că ni se ia doar un interogatoriu şi că urmează să ne întoarcem la casele noastre. Prima seară la Miliţia Braşov a fost cea mai dură. Am fost bătuţi de indivizi care se află şi acum în Poliţia Braşov. Acum câteva luni unul dintre ei, care ne-a bătut pe mulţi dintre noi, susţinea că i-am fi rupt falca, că l-am bătut noi…
Voce din sală: Colonel.
Florin Postolachi: Nu ştiu. Nu, nu putea să ajungă colonel, el era bătăuş, nu avea creier pentru afaceri.
Voce din sală: N-ai nevoie de creier pentru afaceri, ai nevoie de stele.
Romulus Rusan: Vreau să ne întoarcem la manifestaţia propriu-zisă, să nu ajungem deocamdată la arestări.
Poate dl. Sommerauer ne spune cum a observat el mulţimea şi cum s-a alăturat manifestaţiei. Dânsul nu era la întreprindere dvs., la Steagul Roşu. Dl Sommerauer, unde eraţi când aţi văzut coloana?
Werner Sommerauer: Eram acasă când au ieşit muncitorii din uzină. Fiica mea, care avea aproape 14 ani, se juca afară. Auzeam strigăte. Şi vine ea în casă: „Tati, tati, ia auzi că muncitorii vin şi strigă“. „Or fi strigând” – în faţa noastră era un stadion şi mereu se striga, credeam că a fost vreun meci. „Nu, strigă «Jos comuniştii»“. Eu aşteptam acest lucru, eram pregătit pentru el încă din ’79, dar este o poveste ceva mai lungă.
Eu am strâns multe dovezi încă de la greva minerilor, dar eram conştient că s-a întâmplat totuşi ceva. Aşteptam să iasă de undeva, fiindcă eram conştient că n-or să fie alegeri. Când am auzit ce spune ea, m-am dus, dar deja coloana trecuse. M-am îmbrăcat repede şi i-am spus fiică-mi: „Tu stai cuminte acasă, că eu ştiu ce este“. Am ajuns din urmă coloana, chiar când începea să cânte „Deşteaptă-te, române“, între primele rânduri. Un băiat care locuia cu mine în bloc, Hoszu, era şi el acolo. Am pornit împreună cu băieţii către Comitetul de partid orăşenesc.
Am vrut să fiu mai mult observator. Urmăream deja alte evenimente: disidenţi, oameni împuşcaţi la Dunăre, mişcarea Paul Goma; înregistram pe benzi relatările de la Europa Liberă. Am fost unul dintre cei care am aderat la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, dar corespondenţa mea s-a oprit la Securitate. Eu o trimisesem către Bucureşti, căsuţa poştală 17 post restant, dar am ajuns eu la Securitate şi scrisoarea unde trebuia, adică tot acolo. Am avut o zi de anchetă atunci la Securitate, dar din ziua aceea – eram anonim, nu se ştia de mine că eu aveam corespondenţă şi cu străinii, peste tot – nu mai primeam scrisorile întregi, erau rupte, cu o ştampilă că s-au deteriorat la transport. Multe alte scrisori nici nu le-am primit. Ştiam că este un moment de tensiune încă de la greva minerilor, apoi Paul Goma şi SLOMR, unde am participat şi eu.
Aşteptam, eram deja bine documentat şi despre alegerile din ’85: atunci am ştiut că regimul nu mai poate dura. Se aştepta momentul acesta de alegeri, din ’87. Eu citeam multe reviste din străinătate; nevasta mea lucra în Poiana Braşov, unde veneau străinii. Ea aducea reviste şi eu făceam fotomontaje pe hârtii.
Înainte chiar să înceapă, am auzit de la Europa Liberă că la Tractorul a fost o neînţelegere. Mi-am zis că undeva trebuie să iasă, că nu se poate să rămână aşa. Deviza electorală era „Ordine şi disciplină“, nu mai erau alte anunţuri electorale pe manşetele ziarelor sau altundeva. Am înţeles din acestea că e atât de agravată tensiunea, încât trebuie să izbucnească undeva. Am mai înţeles din această deviză că n-o ne să mai putem plânge, o să se înmulţească securiştii. În întreprinderi secretarii de partid primeau sarcini serioase: să fie urmărit fiecare, să se facă rapoarte. Eu am înţeles asta şi m-am bucurat că Steagul Roşu a fost acela care a ieşit.
Am fost cu băieţii până în centru. Aşa cum am povestit, am dat jos şi portretele din interior. Paveliuc (un băiat care a fost căutat, dar nu a fost prins, parcă) a scos hidranţii: nu ajungeam la portrete şi le-am dat jos cu furtune cu apă. Sigur că ei n-au mai strâns furtunul şi apa a curs pe scări pe jos. Băiatul era elev la şcoala profesională, tot la Steagul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, am auzit că doar l-ar fi bătut; a rămas nejudecat şi nedeportat, n-a fost cu noi la judecată. Tot el a tras jos liniile de la troleibuze – nu mai puteau circula, erau mii de oameni acolo care s-au ataşat la această demonstraţie. Cum am spus, eu am fost observator. Am mers cu ei şi am adunat documente din clădiri. Voiam să le am, să le pun bine: erau totuşi documente istorice, despre ce au vrut ei să facă în perioada aceea fără să promită. Am dus acasă toate documentele cu sarcini, cu munca patriotică, cu nu ştiu ce, o frumuseţe. Am ajuns înainte de a începe arestările acolo. Apăruse deja un Tab care nu ştiu ce făcea. Unii strigau că aruncă gaze, alţii că ne filmează din Tab. Se ajunsese şi la sediul PCR şi dincolo, la Primărie. S-a reuşit şi s-a intrat. Funcţionarii de acolo aveau de toate, dormeau pe perne, aveau ciocolate. Sigur, au scos un televizor color – ştiţi că nu era televiziune color – eu i-am spart geamul şi i-am ajutat pe ei să-i dea foc.
Romulus Rusan: Era cineva cu cască albă?
Werner Sommerauer: Da, era. Acel cu casca albă a scris pe clădire „Jos comunismul. Vrem libertate, dreptate şi adevăr“. Este şi acum scris. Eu am luat aparatul de radio cu mine în deportare, la Tulcea, şi am auzit că Securitatea a încercat să radă scrisul ăla. N-au putut, că era vopsea roşie din Steagul, cu care se marcau numerele la maşini. Cred că se vede şi acum. Au trimis oameni să zugrăvească peste el, n-au putut să radă. Am fost de faţă când s-au scris toate acestea pe clădirea care e acum Prefectură. După ce am venit din deportare, am vrut să verific: se cunoaşte, culoarea e alta decât cea de deasupra, s-a astupat.
O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundaţia Academia Civică, 2004