Ana Blandiana: Când sunt în jurul nostru atâtea lucruri de care ne jenăm, vrem azi să trăim împreună un moment de care putem fi mândri. Această mândrie vi se datorează dumneavoastră, braşovenilor. Suntem bucuroşi că aţi răspuns invitaţiei noastre de a veni aici, în faţa opiniei publice bucureştene, şi de a povesti ceea ce aţi trăit în urmă cu 15 ani la Braşov: ce aţi trăit, cum de aţi avut curajul să trăiţi ceea ce aţi trăit şi în ce măsură ceea ce aţi trăit atunci a avut influenţă nu numai asupra vieţii dvs. din anii imediat următori (pentru că o să vă rugăm să vorbiţi şi despre represiunile cărora le-aţi fost victime), dar şi asupra vieţii dvs. din deceniul şi jumătate care a urmat. (…)
Romulus Rusan: Voi modera această discuţie, ai cărei protagonişti vor fi cei unsprezece prieteni de la Braşov. De asemenea, vor vorbi câţiva istorici şi, bineînţeles, pe parcurs vor fi întrebări scurte adresate unuia sau altuia dintre vorbitori.
Anul 1987 era un an încărcat de electricitate, de enorme nemulţumiri din partea populaţiei. Deşi Ceauşescu proclamase cu un an înainte „noua revoluţie agrară“ şi începuse chiar să distribuie mii de decoraţii pentru eroii acestei revoluţii, România se găsea într-o mare criză de alimente, cauzată, în principal, de exporturile făcute pentru a-şi plăti datoriile faţă de străinătate. În 1982 ele se cifraseră la 11 miliarde de dolari. În acelaşi an, Ceauşescu spusese că nu vom mai împrumuta fonduri din străinătate, că trebuie să ne descurcăm singuri. Aşa a început acea politică de austeritate, cu tăierea cotelor de energie, electricitate, încălzire. Culmea că nu erau mari scumpiri, dar erau tăieri cantitative ale gazelor, kilowaţilor ş.a.m.d. În acelaşi an, 1987, au fost câteva mişcări de protest, cele mai importante la Iaşi, unde o mie de muncitori de la Nicolina au făcut un fel de grevă spontană chiar de Ziua ceferistului, 16 februarie. 150 dintre ei au fost imediat concediaţi. În aceeaşi noapte de 16/17 februarie, studenţii de la Iaşi au manifestat cerând lumină şi căldură în cămine, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor din universităţi – aici practic nu se mai putea studia seara, din cauza lipsei de curent electric. După cum ştiţi, erau tăieri de curent electric, raţii la benzină, duminica se circula numai cu maşini care aveau număr cu soţ sau fără soţ, din două în două săptămâni. Cozile deveniseră proverbiale. Culmea cinismului era că, în această situaţie, Ceauşescu continua să-şi intensifice cultul personalităţii prin aparatul de propagandă, cerând celor pe care îi nenorocea de fapt să-l mai şi laude.
În acest an, 1987, a apărut o imensă frustrare din partea populaţiei şi chiar a unora dintre activiştii de partid mai moderaţi. Totul s-a sfârşit prin mişcarea dvs., urmată de alte câteva mişcări: o grevă a navetiştilor la Bistriţa-Năsăud (fiindcă nu mai aveau cu ce să vină la serviciu, în autogară s-a făcut o grevă). La 3 octombrie a avut loc o remaniere guvernamentală, mai ales în Securitate şi Justiţie. Ministrul Justiţiei, Chivulescu, a fost înlocuit cu Maria Bobu, fostul ministru fiind trimis diplomat într-o ţară exotică. Maria Bobu, cum ştiţi, era soţia lui Emil Bobu, unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Ceauşescu. Securitatea a fost preluată de Iulian Vlad. Fostul şef al Securităţii, Postelnicu, a devenit ministru de Interne. Totul se întâmpla cu şase săptămâni înainte de ieşirea dvs.
În acest timp erau tot felul de zvonuri lansate prin aparatul de dezinformare al Securităţii. Îmi amintesc de un zvon cu un cutremur de proporţii catastrofale care urma să aibă loc. În urma unor constatări ale experţilor japonezi, cutremurul ar fi fost în Vrancea şi ar fi urmat să rupă România în două, provocând o falie imensă între Vrancea şi Agigea! Asemenea lucruri erau lansate pentru ca oamenii să uite de foame şi de frig, să stea cuminţi, pe cât se poate, rugându-se lui Dumnezeu. Mişcarea dumneavoastră, din câte am dedus, a avut la origine o cauză mai precisă: nu vi s-au plătit salariile. (…)Cine vrea să spună cum a fost în dimineaţa de 15 noiembrie?
Dănuţ Iacob: Încep eu pentru că, într-adevăr, provin din acea secţie, împreună cu colegii mei Marius Boeriu şi Iosif Farcaş. Evenimentele stau, într-adevăr, aşa cum le-a arătat dl Rusan. În seara de 14 noiembrie, la schimbul III li s-a comunicat colegilor mei că salariul a fost diminuat cu 30% pentru nişte cauze care nu depindeau de noi, ci de întreprindere. Ni s-a spus că am depăşit planul la cheltuieli, la energie electrică, deşi cu o săptămână în urmă ni se anunţase că am depăşit planul la producţie cu 20%. Atunci, oamenii au fost nemulţumiţi şi s-au oprit strungurile, frezele pe care lucrau colegii noştri. Au cerut să vină şeful de secţie să dea lămuriri, şeful de secţie fiind şi ofiţer de serviciu pe întreaga întreprindere. A venit, a trecut direct la ameninţări: „Dacă nu vă convine ceea ce aţi primit, vă voi trimite în Valea Jiului, pentru că acolo sunt locuri de muncă“. Nemulţumiţi de aceste răspunsuri, oamenii nu au început lucrul; au continuat să ceară lămuriri. Asta a durat ceva. De la o oră la alta, el tot venea şi spunea: „Apucaţi-vă de lucru, o să găsim soluţii, o să vă lămurim că noi avem dreptate, şi nu dvs.“. Asta a durat până dimineaţa, în jurul orei 7, când noi veneam la muncă în schimbul unu.
Pentru că era zi de alegeri, ni se permitea să intrăm pe poartă până la ora 11, pentru a ni se da posibilitatea să mergem la vot. Când am ajuns în secţie, colegii mei ne-au informat: „Noi nu mai vrem să muncim până nu ni se dau banii, până nu ni se creează condiţii“. Era frig, era lună de iarnă, au zis: „Aşa nu se mai poate“. A venit conducerea de partid, ne-a ameninţat în continuare cu Valea Jiului: „Dacă nu vă convine vă trimitem în Valea Jiului. O să vedeţi cum se lucrează acolo la o sută de metri sub pământ“. Bineînţeles, oamenii au răspuns: „aşa ceva nu se mai poate, ne ameninţaţi că ne trimiteţi în Valea Jiului! Noi avem copii, avem familii. Ne-aţi anunţat că am depăşit planul“. După care – ştiţi că erau foarte ironici – ne-au întors spatele şi au plecat.
Eram deja cam două-trei sute de persoane, toţi nemulţumiţi. Am hotărât să mergem la director, am zis că şeful de secţie şi de partid nu sunt suficienţi. Toată coloana am hotărât atunci să mergem din secţie în secţie, să adunăm mai mulţi colegi. Au venit lângă noi colegii de la Sculărie, o secţie nouă, şi cei din Secţia 520, care lucrau pentru export. Fac această menţiune deoarece aveau alte culori la salopete şi erau într-un du-te vino: când ni se alăturau nouă, când plecau, pentru că le era frică – erau uşor de recunoscut după costumaţie. La un moment dat, trecând dintr-o secţie în alta, ne-am făcut din câteva sute câteva mii. Am trecut şi am spart acele vitrine în care erau însemnele partidului, în care secretarii de partid pe secţie erau cei mai harnici; era o idee falsă, noi munceam şi ei îşi luau drepturile.
Am ajuns în faţa conducerii, la palatul administrativ. Am cerut să stăm de vorbă cu directorii întreprinderii. Bineînţeles că ei n-au vrut, au fugit care pe unde au apucat. După care nu mai ştiam ce să facem. Noi credeam că dacă ajungem în faţa palatului administrativ, acolo ne vor da lămuri, ne vor zice: „Vă dăm banii înapoi, da, aveţi dreptate“. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ne-am manifestat şi acolo destul de violent, am spart geamurile, apoi am ieşit în afara întreprinderii, pe amândouă porţile care cuprind palatul administrativ – flancul drept şi flancul stâng. Împreună cu colegul Vulpe Cornel, Dumnezeu să-l odihnească, ne-am urcat pe porţile întreprinderii, am luat steagurile cu însemnul secera şi ciocanul şi le-am dat foc. Am luat apoi tricolorul, ne-am pus în fruntea mulţimii şi am strigat: „Hai să mergem la Prefectură!“, adică unde era atunci sediul Comitetului judeţean de partid. Puţini dintre noi au avut curajul să ne urmeze; deşi eram la început 7-8.000 de oameni, am rămas două-trei sute. Am plecat pe strada Florilor, pe unde se făcea accesul la întreprindere.
Am mers pe acea stradă, strigând încontinuu: „Haideţi cu noi“. Apoi au început primele scandări cu scop social: „Vrem căldură, apă caldă, vrem mâncare la copii, Vrem banii înapoi, Nu ne mai furaţi“. Am ajuns pe Calea Bucureştilor, strada care duce aproape până la sediul Consiliului Judeţean; acolo veneau oameni din spate. Erau cei care se duseseră să se schimbe în hainele lor civile, fiindcă le era frică să vină în salopete. Am reluat marşul. N-o să uit toată viaţa mea ceea ce am simţit atunci când am ieşit pe stradă. Deşi era noiembrie, frig, lumea era cu flori la balcoane, striga, ne aplauda şi ni se alătura. Pe toată strada, cât este de mare, şi pe stânga şi pe dreapta, lumea ne aplauda. Noi, în teribilismul nostru de copii (aveam 19 ani atunci), ne vedeam ca în filme: acum mergem şi dăm jos comunismul. Deşi nu s-a întâmplat deloc aşa.
Ajungând în faţa Spitalului Judeţean, unde am ridicat acum o troiţă, am trecut pentru prima dată de la cererile noastre („Vrem căldură, apă caldă, mâncare“)la „Deşteaptă-te, române“. Un coleg al nostru, prezent aici, a dat tonul la „Deşteaptă-te române“ – l-am intonat cu toţii, doar prima strofă, ce ştiam noi, după care un glas puternic, n-aş putea să menţionez cine, a strigat: „Jos Ceauşescu, Jos comunismul!“ De atunci, pe distanţa de doi kilometri, până la Consiliul Judeţean, s-a scandat continuu „Jos comunismul, Jos Ceauşescu! Jos dictatura!“. La un moment dat am văzut nişte miliţieni care se plimbau acolo, pentru că treceam pe lângă licee, erau secţii de votare, şi ne-au zis: „Domne, aveţi grijă că la Hidromecanica, într-o intersecţie mare unde erau şantiere în lucru, s-au pus mitraliere, o să tragă în voi“.
Am luat atunci hotărârea să punem copiii în faţă; erau foarte, foarte mulţi copii printre noi, cum sunt ei curioşi. Ne-am spus că aşa n-au cum să tragă; am pus copiii şi femeile în faţă, noi în eşalonul doi, şi am mers în continuare scandând „Jos Ceauşescu, Jos dictatura, Jos comunismul“. Am ajuns la sediul de partid şi am cerut să discutăm cu cei din conducere. N-a venit nimeni, doar un primar, dl. Calancea, care a zis: „Domn’e, staţi aşa un pic, că acum am dat telefon la Bucureşti, s-ar putea să se rezolve problemele dvs.“. Mulţimea, în special femeile, că ele duc greul, era atât de furioasă, încât l-a smuls pe acel primar din mijlocul nostru şi l-a bătut, după care tot femeile l-au îngrijit. S-au îngrijit de el undeva într-o zonă neutră.
Am pătruns în sediul de partid. Acolo, ceea ce ne-a dat ochilor să vedem… am rămas stupefiaţi. Era o masă foarte mare, plină cu toate bunătăţile, ceea ce ştiam noi de la televizor sau de pe video. Erau mesele pline cu caşcaval, banane, portocale, sucuri de toate felurile, Brifcor, cum era atunci, Pepsi, ceea ce noi nu vedeam, nişte pâini mari. Şi am început să ne înfruptăm. Am dat colegilor, am aruncat pe geam. „Haideţi înăuntru să vedeţi cum este!“
Fragment din Romulus Rusan, Andreea Cârstea, Corina Cimpoieru, O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987 Braşov, Fundaţia Academia Civică, 2012
