un interviu de Cristian Robu Corcan
Romulus Rusan s-a născut în Alba Iulia, la 13 martie 1935. Este absolvent (1968) al Facultăţii TCM din Cluj. Debutează cu critică literară în 1954, în revista “Steaua” din Cluj. Este apoi redactor la câteva publicaţii din Cluj şi Bucureşti, precum şi la “Editura pentru Literatură”. Autor a 16 cărţi de proză scurtă, proză de călătorie, film, interviuri, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză în 1964 şi 1982. După 1989 s-a angrenat în activităţi civice. Membru fondator al Alianţei Civice, a fost vicepreşedintele acestei formaţiuni civice din 1996 până în 2000. Fondator (împreună cu Ana Blandiana) al Memorialului de la Sighet şi al programului de istorie orală, organizator al Simpozioanelor internaţionale care au loc anual la Sighet şi editor al unor colecţii de comunicari, documente şi studii – însumând cca. 25.000 pagini – în cadrul Memorialului. Este deţinătorul premiului UNESCO pentru toleranţă interetnică şi interconfesională “Corneliu Coposu” pentru editarea colecţiei “Analele Sighet” şi al premiului “Adrian Marino” al Salonului “Gaudeamus” pentru editarea cărţii “Exerciţii de memorie”.
Opera literară:
Râul ascuns, 1963; Expres ’65, 1965; Convorbiri subiective (în colaborare cu Ana Blandiana), 1971; O discuţie la Masa Tăcerii şi ale convorbiri subiective (în colaborare cu Ana Blandiana), 1976; America ogarului cenuşiu, 1977; La început n-a fost cuvântul, 1977; Arta fără muză, 1980; Roua şi bruma, 1982; Cauze provizorii, 1983; Filmar, 1984; O călătorie spre marea interioară, I-III, 1986-1990; Permisul de pieton, Bucureşti, 2000.
– Au trecut mulţi ani de când Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei era doar gândit. Astăzi, reprezintă, fără niciun dubiu, cea mai puternică instituţie de restituire şi conservare a memoriei. Cu se sentimente priviţi în urmă şi cu ce speranţe priviţi în viitor?
– Cu sentimentul că am sacrificat 18 ani de literatură ca să mă transform din necesitate în istoric şi muzeograf. Am fost absorbit ca de o bulboană de această aventură oarecum întâmplătoare: “La noi la Sighet există o închisoare părăsită, ar trebui transformată în muzeu”, îmi spuneau prietenii maramureşeni. “Ar trebui” – am auzit de atâtea ori această formă verbală, specific românească! Dar până la urmă povara cade în spatele unui singur om (sau a doi-trei oameni), iar privitorii de pe tuşă se mulţumesc cu sfaturile şi reproşurile (“ar fi trebuit făcut altfel”, “nu ne-aţi lăsat să facem pe noi”), ca la sfârşit , când succesul este evident, tot ei să se împăuneze, vorbind de munca altuia, la “pluralul-majestate” (“noi am făcut”, “noi am reuşit”).
De când Blandiana, în ianuarie 1993, a depus proiectul Sighet la Consiliul Europei (cu ocazia unei consfătuiri oarecare de drepturile omului) s-a declanşat în viaţa noastră o etapă cu totul nouă şi foarte concretă. Trecusem amândoi prin toate în ale cuvântului. În ce mă priveşte, am fost critic la Steaua din Cluj (unde am debutat), reporter şi redactor ştiinţific la Tribuna, apoi, după 1967, la Bucureşti, autor de nenumărate interviuri la Viaţa Studenţească şi la revista Cinema; mai târziu am ţinut (18 ani) o rubrică de cinematecă la România literară (un film în 42 rânduri, ştiţi ce gimnastică de condei presupune asta!); şi abia târziu, după cutremurul din 1977, care m-a prins la mijlocul vieţii, am publicat cărţile mele de proză, la care ţin enorm, pentru că părăsisem redacţiile, ne mutasem la ţară, eram liberi ca păsările cerului şi, în plus, ne luptam crâncen cu cenzura, ceea ce era pe cât de neplăcut, pe atât de stimulator. Roua şi bruma mi-e dragă, America ogarului cenuşiu mă flatează, căci nu este om de dinainte care, auzindu-mi numele, să nu mi-l lege de ea, dar cred că O călătorie spre Marea Interioară este mai serioasă şi-mi impune respect pentru că este o ficţiune livrescă (trei volume, la care am lucrat opt ani). Din păcate viaţa mea de prozator fericit s-a încheiat în 1990, odată cu Alianţa Civică, iar după trei ani de statute, comunicate, manifeste şi proclamaţii am fost sechestrat şi de Memorial. 18 ani nu e o glumă: cea mai lungă şi constantă zodie. În care n-am scris 9-10 cărţi literare, cu care mi-aş fi fost dator pentru împlinirea vieţii, dar am scris o carte mare… Pe pereţi.
În privinţa viitorului… Mă rog lui Dumnezeu ca Memorialul să nu se degradeze după ce n-o să mai fim. La noi în ţară, rar se încheie ceva. Iar când s-a încheiat, rar nu se dărâmă. Miturile noastre generice sunt atât Mioriţa fratricidă, cât şi sacrificiala Ană a lui Manole.
– Memoria ca formă de justiţie – aceasta pare a fi definiţia adâncă a Memorialului. Dar spuneaţi într-un interviu că trecutul se loveşte de o indiferenţă mortală. Dar nu cumva este la mijloc şi metoda prin care politicienii şi alte personaje tulburi doresc să-şi acopere trecutul lor şi al familiilor lor?
– “Atunci când justiţia nu devine o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie” – această deviză a Memorialului (lansată încă din 1993 de Ana Blandiana într-un ziar german) cuprinde în ea toată amărăciunea faţă de indiferenţa de care vorbeam. Poate că nefuncţionarea Justiţiei se suprapune şi se intercondiţionează cu injustiţia socială, cu lipsa dreptăţii. Această situaţie se bazează pe amnezia în care suntem invitaţi să trăim. Trecutul îi deranjează pe parveniţi, pentru că el le reaminteşte cine sunt de fapt. De aici reducerea predării istoriei doar la câte o oră pe săptămână, de aici manualele insipide, din care istoria recentă aproape că este exclusă, de aici felul abstract şi sofisticat al cursurilor universitare, de aici lipsa de interes pentru istoria comunismului din muzeele statului sau din puţinele institute de cercetare academică. Nu mai vorbesc de dispreţul pentru proiectele de istorie concretă, care tinde să fie înlocuită cu o istorie politologică. De aici vandalizarea plăcilor memoriale, vânzarea monumentelor istorice, a imobilelor de patrimoniu şi demolarea lor de către noii proprietari pentru a fi înlocuite de zgârie-norii lipsiţi de stil.
“Vreau să mă reîntorc la scris, dar am o altă dispoziţie”
– Faimoasa Şcoală de Vară de la Sighet… Vladimir Bukovski îi găsea o anume unicitate, istorici extraordinari ca Dennis Deletant şi Stéphane Courtois i-au fost rectori. Ce s-a întâmplat anul acesta în Şcoala de Vară?
– Bukovski nu e singurul care a exultat la Şcoala de Vară. Dennis Deletant şi Stéphane Courtois au fost înconjuraţi şi continuaţi în cei 14 ani de Şcoală de Vară de alte câteva sute de conferenţiari care au găsit în copiii noştri nişte parteneri agreabili şi pasionaţi care îi absorbeau în entuziasmul lor juvenil. Ideea noastră, apărută în 1998, când Memorialul începea să prindă conturul de azi, a fost de a-l transforma într-un muzeu viu, care să înfrunzească în fiecare an ca un copac, printr-o nouă promoţie de adolescenţi. Şi, deşi puţini dintre cursanţi vor urma Facultatea de Istorie (din cauza lipsei de consideraţie pe care o acordă statul acestei profesii), fiecare din ei pleacă spre viitorul propriu cu o vedere mai limpede, pentru că ea este luminată de cunoaşterea trecutului. Ca să nu mai vorbim de profesorii de liceu, care au găsit la Sighet un reazem pentru pasiunea lor de dascăli.
S-a văzut şi în acest an cât interes a trezit tema – mai substanţial tratată decât orice altă temă în trecut – a deportărilor: de dincolo de Prut în 1940, 1941, 1945,1949; de dincoace de Prut în 1945, 1949, 1951. Sute de mii de destine din trecut sintetizate în conferinţele şi filmele prezentate, ca să nu mai vorbim de expoziţia noastră “Rusaliile Negre – Deportarea în Bărăgan” (expoziţie care a fost văzută, la 12 septembrie, ap
oi, şi de publicul din Brăila, în sălile Teatrului Maria Filotti). O expoziţie făcând parte din programul “Memoria activă a Europei”, patronat de Comisia Europeană, ceea ce este demn de reţinut, pentru că Europa de dincolo de fosta Cortină de Fier începe să recunoască patrimoniul de suferinţă al Europei de Est.
Nihilismul este patul germinativ al intrigii
– Răul profită de libertate mai mult decât Binele, spunea Lech Walesa după 20 de ani de alegeri libere. Aţi trecut demni, Dumneavoastră şi doamna Ana Blandiana, printre jigniri, ameninţări, înscenări. Toate acestea nu au încetat nici acum. În ce lume trăim, domnule Romulus Rusan?
– …Într-o lume a lipsei de speranţă (justificată, din păcate), dar şi a nepăsării faţă de destinul ţării în care trăim (nejustificată prin nimic). Iar acest nihilism este patul germinativ al intrigii, intoleranţei şi, uneori, al unei uri care aminteşte de lupta de clasă din urmă cu jumătate de secol. O ură care creşte proporţional cu liberalismul sălbatic şi cu libertatea răului, născută din incultură.
– O ultimă întrebare, mai personală, dacă-mi permiteţi… Ce s-a întâmplat cu prozatorul Romulus Rusan? Cum stau alături prozatorul de dinainte de 1989 şi istoricul de după 1989, cel care şi-a dedicat viaţa recuperării unei realităţi pe care prea puţini sunt dispuşi s-o înfăţişeze aşa cum a fost ea cu adevărat?
– Deşi am o anduranţă mare (bioritmul mi-e croit pe şase-şapte zile lucrătoare pe săptămână şi excede celor cinci zile din Codul Muncii de azi), nu prevăd când voi încheia cel puţin cartea de memorii la care lucrez de ani buni şi pe care o văd apărând, totuşi, antum. Scriu sâmbăta şi duminica, scriu în vacanţele de Crăciun, de Paşti şi de vară, dar printre rândurile scrise zăresc tot Memorialul. Mă sună un telefon, mi se cere ceva, aflu câte o veste, uneori o bucurie, alteori o ingratitudine… şi firul s-a rupt. Vreau să mă reîntorc la scris, dar am o altă dispoziţie, alta decât cea pe care o pretinde munca prozatorului. Şi atunci îmi dau seama că totul îmi e predestinat. Şi mă reîntorc în trecutul meu, îngânându-l pe Eminescu: “Şi când mă gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet, repovestită de o străină gură / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?…”
Obiectiv Cultural: Romulus Rusan Trecutul îi deranjează pe parveniţi
