In prima jumatate a lunii iulie s-au desfasurat lucrarile celei de-a VI-a editii a Scolii de Vara de la Sighet. Organizata, ca in fiecare an, in cadrul Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet, Scoala a beneficiat de prezenta a 30 de personalitati din Cehia, Elvetia, Franta, Germania, Polonia, Statele Unite, Romania si Republica Moldova. Cei 100 de cursanti adolescenti (76 din Romania si 24 din Republica Moldova) au fost selectionati in urma unui concurs. Organizator al Scolii de Vara este Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundatiei Academia Civica. Invitatii din acest an ai Scolii au fost, din strainatate, Pavel Buzek, Petruska Sustrova si Pavel Zacek (Cehia), Ion Vianu (Elvetia), Stéphane Courtois si Sanda Stolojan (Franta), Hans Bergel, Helmut Müller-Enbergs si Aurel Stroe (Germania), Dennis Deletant si Christian Mititelu (Marea Britanie), Alexei Masec (Republica Moldova), Bogdan Lis (Polonia), Andrei Brezianu si Nestor Ratesh (Statele Unite ale Americii), iar din tara Annie Bentoiu, Ana Blandiana, Ulrich Burger, Ion Drimus, Octavian Fornica, Ion Gavrila-Ogoranu, Armand Gosu, Lucia Hossu-Longin, Constantin Hrehor, Lucretia Jurj-Costescu, Serban Papacostea, Vasile Paraschiv, Dan Pavel, Matei Paun, Serban Radulescu-Zoner, Gavrila Vatamaniuc, Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu si Alexandru Zub. Editia din acest an a fost sustinuta de Fundatia „Konrad Adenauer“, de Centrul de Documentare si Informare al Consiliului Europei, de Institutul Francez, Centrul Ceh, Institutul Polonez, ProHelvetia si Swiss Agency for Development and Cooperation. Lucrarile Scolii vor fi cuprinse intr-un volum.
Una dintre cele mai interesante sesiuni ale editiei a fost aceea consacrata psihiatriei politice, sub titlul Abuzurile psihiatrice din Europa de Est in perioada comunista. Studii de caz: Romania si Republica Moldova. Discutia a fost moderata de Stéphane Courtois, rectorul Scolii de Vara, impreuna cu Romulus Rusan, din partea Centrului International de Studii asupra Comunismului. Transcrierea ei poate fi citita in aceste pagini, realizate cu sprijinul Centrului.
Studii de caz: Romania si Republica Moldova
Stéphane COURTOIS:
Multumesc lui Vasile Paraschiv pentru aceasta marturie care demonstreaza ca, in final, un om singur poate rezista in fata unui regim totalitar. El insusi a spus ca a avut norocul sa supravietuiasca si sa ne poata vorbi azi. Trebuie sa ne gindim la toti cei care au fost asasinati si nu mai pot fi aici sa ne vorbeasca. Ii dau acum cuvintul domnului Ion Drimus.
Ion DRIMUS:
Ma simt onorat sa ma aflu in fata dvs. Am sa evoc aici citeva episoade din viata mea – de prin ’52, cind Securitatea lui Gheorghiu-Dej a declansat o operatiune impotriva mea. Atunci, pentru merite deosebite in activitatea mea ca meserias in constructii, am fost chemat de presedintele sindicatului, pe nume Vesa, care m-a intrebat ce pregatire am. I-am spus ca incepusem seralul. (Inca eram tinar, plin de speranta, faceam liceul – la seral – la Petrosani, Valea Jiului.) Zice: „Pentru meritele tale, ti-as propune, daca vrei, sa mergi la facultatea muncitoreasca de constructii“ serau atunci facultati de 3 sau 4 ani, nu mai tin minte precist. Dar pentru asta sa-ti intocmesti un dosar, autobiografia sa o scrii perfect, despre unchi, matusi, care e situatia lor“. Eram nascut in Sighet, in Petrosani nu ma cunostea nimeni, dar mi-a spus ca, daca nu scriu autobiografia corect, o sa fiu urmarit si exmatriculat, chiar daca ajung sa fiu promovat la facultate. Am scris acolo ca am 5 unchi. Unul era in America, a avut o fabrica acolo, iar ceilalti patru aveau mori, gatere, pive. Am intocmit dosarul, l-am predat la Trustul 7 Constructii, cu toate actele mele, si in continuare m-am pregatit foarte intens, cu un profesor, acasa, pentru facultate. Vine toamna… In ’52, locuiam intr-o singura camera, aveam difuzor si auzeam ca au inceput facultatile, dar eu nu fusesem inca invitat. Impreuna cu Pomana Ilie, un mecanic foarte bun, propus si el pentru facultate tot din cadrul Trustului 7 (care era compus din vreo opt intreprinderi cu mii de muncitori constructori), am mers la Trust la contabilul Boica, sa vedem ce e cu dosarele noastre, de n-am fost inca anuntati sa ne inscriem pentru facultate. „Am uitat de dosarele voastre“, ne spune senin contabilul.
Am reclamat la directorul general al trustului, dar fara rezultat.
Mi-am reluat activitatea ca sef de brigada, dar deja nu mai contau, in cazul meu, meritele din cimpul muncii. Pentru ca, naiv, singur m-am descris ca fiind „chiabur“, cum era pe vremea aceea – si partidul nu mai avea incredere in mine. In aceste conditii, am parasit trustul de constructii in toamna anului 1956 si am lucrat in mina de la Uricani. Acolo, am batut recorduri pe Valea Jiului la productia de carbune. Evidentiat cu fanfara militara – acolo se lucra si cu militari in termen, la mina –, directorul a ajuns sa tina mult la mine, fara sa ia in considerare faptul ca eram „fiu de chiabur“; avea mare incredere in mine, pentru ca tineam un sector intreg cu productia de carbune, asiguram „planul“. Pe Valea Jiului, deci, tot pe baza de „merite deosebite“, am fost propus sa fac Scoala tehnica de maistri. Am facut-o in Petrosani. La materia economie politica – politica nu mi-a placut niciodata si n-am fost niciodata bun orator, n-am stiut sa povestesc cursiv si frumos –, profesorul universitar Piriianu Victor mi-a dat un 4. Credeam ca n-o sa ma mai scoata sa raspund, dar iar m-a scos. N-am stiut nici atunci, mi-a mai dat un 4. A treia zi, din nou ma scoate in fata clasei, si atunci imi fac curaj si spun: „Tov. profesor, niciodata n-am stiut sa povestesc o poveste frumos, cum ii aud pe unii“. „Invata atunci mai mult.“ „Nu pot sa invat.“ Dar era in promotia mea, acolo, secretarul de partid pe scoala, Voinic Paul, care a iesit imediat din clasa si s-a dus la directorul scolii, Biroian. Dupa citeva minute, sint invitat la directiune si ma ia directorul la rost, ca asemuiesc economia politica cu povestile – si era cit p-aci sa fiu exmatriculat. Dar a fost, pina la urma, intelegator: „Du-te, dar tine-te de carte“.
Am ajuns sa absolv scoala de maistri si am fost repartizat intr-un sector de investitii, ca sef de schimb. In Valea Jiului se lucra in permanent pericol de explozii de metan si praf de carbune. Aveam 4 locuri de munca foarte periculoase. De fiecare data, ma gindeam ce se poate intimpla – in scoala am facut practica la statia de incercari si stiam efectul unei explozii, nu mai ramine nimic in viata acolo. Dupa un an, am incercat sa plec, dar directorul, Besit Iosif, mi-a spus: „nu pleci de aici pina nu plec si eu“. Am asteptat sa plece in concediu, m-am dus la inginerul sef Chira, si acesta mi-a dat voie sa ma transfer la Baia Borsa.
Am fost angajat la IPEM, o intreprindere de prospectiuni si explorari miniere care apartinea de Baia Mare. Asta a fost in ’69, la inceputul anului. La sectorul in care am fost pus sa lucrez era pur si simplu un haos, se lucra in conditii foarte grele, periculoase, nu se respectau normele de securitate a muncii. Eu faceam acte, dupa fiecare zi de munca trebuia sa intocmesc raportul in registru. Si aratam: la locul de munca cutare am oprit activitatea, pentru ca e pericol de moarte, pericol de accident etc. La conducerea sectorului mai erau ing. Iosif Gheorghe si un maistru, Ardelean Alexa. Cind imi vedeau rapoartele, continuau sa lucreze la fel ca mai inainte – imi rupeau pur si simplu raportul din registru si ma treceau absent nemotivat. Asta s-a intimplat de 4 ori.
Pentru ca am tot sesizat organele superioare de nerespectarea protectiei muncii, n-am primit alocatia de stat, premii, absolut nimic. Nu s-a luat, oricum, nici o masura. Pe de alta parte, conducatorii mei si colegul Ardelean Alexa, secretarul de partid, au pus la cale sa fiu umilit, maltratat, mi-au spart usa noaptea. Aveam locul de munca la circa 15 km de localitatea Baia Borsa, in padure, pe o vale adinca. Eram in schimbul II si era o iarna grea. Pur si simplu m-a lasat acolo autobuzul de 11 noaptea, si am venit pe jos. Am ajuns pe la doua, pe ghetus si pe un frig groaznic; i-am raportat sefului patania cu autobuzul. „Apoi, zice, poate nu te-a vazut masina.“ „Cum nu, ca toti ceilalti ai mei au urcat. Cind sa urc, a inchis usa.“
Aveam un artificier pe nume Danici Vasile Sperietu. Pentru ca nu respecta normele de protectie a muncii, la impuscare, in mina, la manipularea explozivilor – desi i-am atras atentia de atitea ori –, a impuscat gresit si a explodat munitia pe el; l-a facut praf, si au ramas 7 copii mici fara tata. Era un loc de munca periculos, de unde eu pur si simplu am salvat oamenii. Conducatorii si maistrii au un ciocan cu care controleaza rocile – daca suna a gol, insemna ca e desprinsa si poate sa cada pe cineva, sa-l accidenteze. Cojocaru Mircea asta ma intilneste in galerie si spune: „De ce nu bagi oamenii acolo sa lucreze?“ „Cit lucrez aici, nu-i bag, e interzis categoric. Nu vreau sa am probleme“. Eu, ca maistru, eram intre ciocan si nicovala, daca se intimpla un accident cu un om al meu, eu eram responsabil. Asa ca mai bine ma cert cu conducerea, ma razboiesc cu ei, decit sa moara careva sau sa se accidenteze. Odata, totusi, s-a intimplat o surpare. Asta a fost in 6 iunie 1970, cind eu lucram in schimbul 2, intr-o simbata. Cei din schimbul 1 au lasat surparea si echipa de lucru care lucra in acel loc de munca, o echipa de nemti de la Viseul de Sus, Olear, Moter, Schiser, cam astea erau numele, ei au primit ordin de la cei din schimbul 1, de la maistru, sa continue lucrul la surpare pina o lichideaza, pentru ca era o galerie principala unde circulau locomotive si era blocat, nu se putea face transportul. Olear a ramas, era sef de echipa, in continuare. Dupa 8 ore eu am ajuns acolo, dupa-masa, el era obosit, oamenii erau obositi, ca era nevoie tot timpul sa care, sa lopateze materialul, sa-l scoata. Ii spun lui Olear: „Du-te si te odihneste putin, ca preiau eu echipa“ – dar in momentul acela mai era putin, foarte putin, o gaura de astupat, ca sa nu mai vina material din tavan. Pe gaura respectiva a venit un bloc mare si m-a lovit pe casca, m-a turtit, am ametit. Dar mi-am revenit repede si am iesit din mina. Acolo erau cei patru oameni, plus ajutorul meu de maistru, Stef Ioan. Eu le-am spus: „Stati aici sa nu se mai intimple ceva, eu plec, ma doare capul“. Am vomitat. Era simbata seara, am ajuns pe la 11 seara acasa, jos la bloc, n-aveam unde sa ma duc sa iau ceva, medicamente, era tirziu, duminica nu se putea face nimic si m-am dus abia luni dimineata la dr. Cornel Manescu, medicul intreprinderii. „Eu n-am ce-ti face cu capul“, zice, „iti fac trimitere la Viseu“ – dar, inainte de a pleca la Viseu, la medicul la care m-a trimis, am trecut pe la sector sa raportez accidentul.
Si l-am intilnit pe ing. Iosif Gheorghe, care era sef acolo. „A, zice, te prefaci.“ „Ba nu ma prefac, acolo e echipa care a vazut ce mi s-a intimplat, Olear cu oamenii lui.“ Eu am plecat la Viseu, la dr. Veis, asa cred ca il chema. Nu mi-a facut nimic, m-a trimis la spitalul din Sighet. Aici, la Sighet, cind am ajuns la poarta am fost asteptat si dus la psihiatrie. Salonul trei avea opt sau noua paturi, nu stiu precis, ca asta a fost in data de 8 iunie 1970. Salonul respectiv dadea spre un ocol, avea geamurile cu gratii dese, cu plasa de sirma. Acolo scoteau bolnavii care erau tinuti in camasa de forta. Cind era frumos afara, ii scoteau acolo. Circa 25-30, complet in pielea goala. Scoteau niste sunete ca animalele in jungla, unii urlau, altii alergau pe acolo, un fel de joc de salbatici – dar poate ca si animalele salbatice se joaca mai frumos. Se duceau unul la altul pe furis si isi dadeau cite un pumn dupa cap, sau ce stiu eu ce-si faceau, si incepeau sa se incaiere acolo. Noi ne uitam pe geam. Faceau pe ei. La capatul din stinga era un gard de peste trei metri din zid, din beton, n-aveau pe unde sa iasa. Cind ii scoteau sau ii chemau inapoi, veneau cu ciomege, erau niste supraveghetori cu ciomege si asa tare sunau oasele lor cind il pocneau pe cite unul, ca ne ingrozeam.
In fine, „tratamentul“ – eu asa consider, ca a fost pentru exterminare tratamentul pe care mi l-au administrat; n-am refuzat nimic. Dupa citeva zile a inceput sa ma doara mai rau capul, tot mai rau. Dupa doua-trei saptamini, ma cheama dr. Rosca la cabinet si imi face punctie in coloana lombodorsala, scoate doua seringi de lichid cefalorahidian pentru analiza; m-a adus inapoi un insotitor. M-a pus pe pat, a inceput durerea de cap. Dupa trei zile, din nou, alte probe de lichid prin punctie, si dupa inca trei zile mi-au mai luat o data lichid cefalorahidian si am ajuns, gata, un om mort. Nu mai aveam speranta. Perna – era o perna umpluta, nu stiu, cu vata sau cu ce era, cind puneam capul pe ea, ziceam ca e umpluta cu pietre, ca mai bine ar fi fost, daca nu te durea capul, sa dormi cu capul pe un lemn; dar eu nu puteam sa stau nici pe perna, nici pe lemn. Nu puteam duce mina cu lingura la gura sa maninc. Asa au stat lucrurile cam o luna si ceva, dupa internare. N-am mai mincat si, de la greutatea de circa 90 de kg, cit am avut inainte – pentru ca am fost un atlet, am practicat sport de performanta –, am ajuns un nimeni, nici nu puteam umbla. Sotiei mele nu i s-a dat voie sa vina la mine. Ma trezesc intr-o zi cu unul dintre bolnavi, care era putin mai bine: „Cine-i Drimus?“. Eu aud, dar nu ma puteam duce. Ei au venit la gard. De la gard pina la pavilionul psihiatric sint vreo 30 de metri, poate 40. Nu am putut sa ma duc si m-au ajutat ei, am iesit pina acolo si le-am facut cu mina, atit. Era un asistent acolo, din Berbesti, care era ajutorul dr. Rosca Gheorghe. O cunostea pe sotia mea, care a fost invatatoare in Berbesti, si el a avut copii la ea in clasa, prin clasa a II-a, a III-a, nu stiu, si a intrebat-o: „Asta e barbatul tau? Cu barbatul ala traiesti tu? Un nebun?“.
In fine, mi-am revenit putin dupa ce m-au hranit prin perfuzii. Mi-am revenit putin, dar dr. Rosca (acum mi se pare ca e mort) ma cheama la cabinet sa-mi faca insuflatie pe creier. Ma duc, n-am incotro. Erau in cabinet doi barbati, care erau acolo de serviciu cu ceilalti, si m-au pus cu burta catre speteaza scaunului si m-au tras tare, m-au tinut, si au inceput sa-mi bage acul in creierul mic. Senzatia a fost ca aud niste zgomote din ce in ce mai puternice in urechi si, la un moment dat, o explozie in cap – si nu mai stiam ce se intimpla, dar mi se parea ca aud cam asa: „A facut lipotimie. Gata, luati-l de aici“. M-au dus, m-au pus pe pat si au aruncat apa rece pe mine si mi-am revenit, dar cu dureri groaznice. Nu mai dormeam, mi-au dat, asa parca stiam ca mi-au dat, blegomazin – si atunci, peste noapte si toata ziua urmatoare, am facut pe mine. Nu mai stiam ce mi se-ntimpla. Dormeam ca ametit, fiindca eram foarte slabit – si nu numai eu, ci toti pacientii de pe paturi. Au venit, de la primul pat pina la ultimul, cu insulina. Mai intii, cred, cu o cantitate de 10, apoi progresiv pina pe la 70. Asta producea o senzatie de foame in stomac de tremurai tot. In fine, o alta metoda. Apare intr-o zi un doctor pe care nu-l mai vazusem pina atunci, Brumariu. Si zice: „Trebuie sa-ti fac, e scris acolo in caiet, o insuflatie la sale. Pune-te pe burta!“. M-am pus pe burta si, cu un ac lung si o seringa mare, a inceput sa-mi bage acolo apa. La un moment dat, m-a fulgerat o data de, gata, n-am mai stiut nimic. A doua zi, exact acelasi lucru s-a intimplat din nou. M-a fulgerat si am ramas ca traznit acolo. Eram din nou o epava, pur si simplu o epava. Ma uitam, nu puteam ridica mina cu lingura sa maninc, nu puteam ridica deloc capul – asa, sa-l tin –, gitul parca era mort. Au inceput cu perfuzii, asta a fost catre octombrie, dupa circa 4 luni. Au inceput cu perfuzii, dupa o saptamina de perfuzii mi-am mai revenit.
In jur de 15 octombrie mi-au facut externarea. Diagnosticele date de psihiatrie au fost tabes dorsal, psihopat si sindrom demential. N-am comentat atunci, pentru ca nu stiam despre ce e vorba, mai ales tabes nu stiam ce e. Dupa ce m-am informat, am aflat ca asta e o rezultanta a sifilisului tertiar, dar eu sifilis n-am avut niciodata, pentru ca in scolile mele profesionale se invata despre „bolile lumesti“. Stiam cum poti sa „incasezi“ un sancar, un sifilis, o „boala lumeasca“. Stiam precis si efectele dupa ce te-ai imbolnavit, si ce rezultate au aceste boli cind se instaleaza in organism. Dupa iesirea din spital – propunere de pensionare. Eu m-am gindit ca ma pensioneaza pentru o perioada, 5-6 luni, o jumatate de an sau maximum un an, ca dupa aceea sa-mi reiau activitatea. Aveam doar 41 de ani si eram un om activ. Cind m-am prezentat, dupa un an, la comisie, stiam ca toata lumea trebuia sa faca analize, sa duca rezultatele acolo si, in functie de rezultate, se obtinea prelungirea pensionarii sau primeai un atestat, ca te poti intoarce in cimpul muncii; mie nu mi s-a cerut nici un fel de analiza, ca sa se poata constata daca sint vindecat sau nu de bolile mentionate mai inainte, ci am fost scos pe un hol si mi-au spus: „Vii la anu’“. Seful comisiei era Stanescu, fost colonel in armata. Dupa aceea, fiindca nu aveam ce cauta in Baia Borsa si in Borsa, m-am mutat la Sighet. Dosarul medical mi-a fost adus aici, la Sighet, si tot asa s-a procedat, nu mi s-a mai facut nici un fel de analiza dupa al doilea an. Eu eram revoltat, ma simteam in stare sa muncesc, chiar daca nu si sa lucrez in mina.
Mi-am cumparat masina, am vrut sa fac scoala de soferi, n-am fost admis neurologic si am vindut masina. M-am dus in Timisoara ca sa scap de urmarirea asta – asa simteam, ca am o umbra permanent dupa mine, si asta inca din 1952, pentru ca Securitatea lucra prin sefii de cadre si prin cei din invatamint din intreprindere. „La Baia Borsa, fii atent cum te porti, ca esti vizat“ – s-a scapat, pur si simpu, Paraschiva Erly. Dar eu m-am comportat ca o fata mare si in societate, si la locul de munca. M-am dus in Timisoara – acolo, din nou, acelasi lucru. Nu mi s-au facut analize, pensionare in continuare. Am stat doi ani, apoi am plecat in Oradea, unde m-am stabilit si unde locuiesc si astazi. In Oradea, din nou am contestat diagnosticul la seful comisiei – era dr. Tamas. Cind le-am spus: de ce nu mi se fac analize, sa se constate daca sint vindecat, de ce sa chiulesc, de ce sa iau o pensie derizorie (de la un salariu de 4.000, primeam 1.039 de lei pensie), Tamas zice: „Nu vei mai lucra niciodata in cimpul muncii“. N-am avut ce comenta, totusi am adaugat: „Dar as vrea sa mi se faca analize, sa se vada“. A venit alt doctor la sefia comisiei de expertiza, Batusan Alexandru. Cind am fost programat, anul urmator, sa ma duc la comisie, din nou am comentat si am contestat.
Toata lumea acolo se intreba: „Oare ne va mai prelungi pensia? Oare nu ne-o mai prelungi-o?“, fiecare era cu analizele facute, cu internari etc. Eu, nimic. Mi se aduce pe hol, din nou, hirtia: „vii la anul“. „Domnule doctor, nu sint de acord sa mai stau in pensie.“ „Nu vei mai lucra niciodata.“ Am spus: „Va rog, o sa reclam mai departe, o sa fac contestatie“. Zice: „Vii peste doua zile, ca o sa-l chem pe seful Psihiatriei, pe dr. Mihancea Petre“. Intr-adevar, asta a fost intr-o zi de marti, si pe joi l-a convocat pe Mihancea si m-am dus si eu. A inceput discutia in cabinetul dlui Matusan Alexandru: „Domnule, cum justificati, pe ce baza continuati pensionarea? Nu mi s-a cerut nici un fel de analiza, nimic, numai «vii la anu’, vii la anu’»“. Zice Matusan: „Ioane, Ioane, fii atent, ca-ti taie pensia“. „Pai, taiati-o Dumnezeului. Asta e pensie? Cu ce sa traiesc? Am doi copii. Am probleme.“ Nu s-a intimplat nimic, ca au inceput si Mihancea, si asistentele, erau trei, toti cu gura pe mine.
Ce se intimplase in urma accidentului? In urma accidentului, totul s-a musamalizat. Echipa care a fost martora (Olear, Moter, Schiser), ceilalti care au fost martori oculari, aflindu-se in zona cind m-am accidentat, au fost avertizati ca, daca declara ca m-am accidentat, o sa fie dati afara din serviciu. Si „s-a aranjat“ – dar eu am facut contestatie la Ministerul Muncii si a venit un inspector, Sandru Ioan, si a anchetat cazul. M-a chemat din nou, i-am dat date concrete, a luat declaratii de la echipa din nou, si
atunci au spus oamenii: „Nu am declarat de la inceput, pentru ca am fost amenintati“. Dupa a doua declaratie – data corect –, toti cei care au spus adevarul au fost dati afara si au si plecat in Germania, pentru ca erau nemti de la Viseul de Sus. S-a reluat ancheta, am obtinut alta decizie si mi-au mai majorat pensia cu o suta si ceva de lei.
Ca urmare a diagnosticelor puse atunci in spital, a acestei situatii prin care am trecut, orice cerere am facut – si sub regimul Ceausescu, si la ora actuala, sub Iliescu, Constantinescu –, nimeni nu mi-a raspuns, n-a mai revenit cu o ancheta. Sint, in continuare, considerat nebun.
Stéphane COURTOIS:
Va multumesc foarte mult pentru aceasta marturie foarte precisa, foarte exacta. Noi nu sintem specialisti, dar bineinteles ca ne dam seama ca dvs nu sinteti nebun. Al doilea lucru pe care vreau sa vi-l spun, dupa aceasta marturie, este ca – totusi – sint surprins sa vad ca un regim care se numea „al oamenilor muncii“, „al muncitorilor“ nu se ocupa, in primul rind, absolut deloc de securitatea muncitorilor, iar in al doilea rind, impiedica muncitorii sa lucreze. Asta spune ceva despre natura minciunii comuniste.
Discutii
Voce de elev din sala:
Dupa cum se stie, s-au folosit destule metode asemanatoare, in fapt caracteristice puscariilor, in aceste spitale – si s-au folosit, poate, si metode caracteristice psihiatriei in puscarii. Eu as vrea sa stiu: aceasta interactiune, cit de departe a ajuns? Spre exemplu, ce metode caracteristice psihiatriei au fost folosite in puscarii si ce metode specifice psihiatriei au fost folosite pentru a distruge spiritele celor incarcerati acolo in spitalele in care erau arestati?
Ion VIANU:
La aceasta intrebare nu pot raspunde cu maximum de competenta, dat fiind ca eu nu am lucrat in puscarii, ci in spitale psihiatrice. Deci nu va pot raspunde decit din auzite. Se stie ca in inchisori – de altfel, in toate inchisorile din lume, dar in mod sigur in inchisorile comuniste din anii ’50 si ’60 – se prescriau neuroleptice, medicamente care au un impact foarte puternic asupra constiintei, si aceste medicamente aveau si efectul de a zdrobi vointa celui interogat, usurind in felul acesta marturiile. Pe de alta parte, insasi privarea de libertate, care este prin definitie conditia penitenciara, este si o conditie a internarilor psihiatrice fortate. In acest sens, se poate spune ca spitalele psihiatrice erau si sint inca, dar nu pentru opinii politice, forme de privare de libertate si deci se apropie in felul acesta de conditia penitenciara. E sigur ca reforma psihiatriei si legile pentru sanatatea mintala care sint promovate din ce in ce mai mult in toate tarile dau o garantie cetateanului pentru ca el sa fie la adapost fata de astfel de abuzuri.
Dana MILEA (eleva, Botosani):
In tara, era periculos sa te expui ca voce solitara. Cum ati ajuns sa aveti curajul acesta?
Ion VIANU:
Primul caz pe care l-am avut a fost, cum v-am spus, cazul acelui avocat din Brasov despre care deja v-am vorbit, care fusese acuzat de o boala mintala pentru ca scrisese Secretarului General al Natiunilor Unite, spunind ca drepturile omului nu sint respectate in Romania. In acest caz, am refuzat sa fac parte din comisia care urma sa-l judece. Aceasta a fost actiunea mea, in stadiul acesta eram in momentul cind am inceput sa simt ca trebuie sa protestez. In cel de-al doilea caz pe care vi l-am povestit, al studentului care comparase regimul comunist cu regimul nazist, am mers putin mai departe, in sensul ca am stabilit un diagnostic: ca pacientul acela nu era bolnav. Si am avut surpriza sa constat ca am fost ascultat, si nu numai ca am fost ascultat, dar si ca nu am avut de tras consecinte directe, nu am fost pedepsit pentru refuzul de a face jocul Securitatii – si jocul sefului meu supus Securitatii. De unde am dedus ca indrazneala, un oarecare grad de indrazneala, atrage chiar o recompensa. Mai tirziu am emigrat, am fost in strainatate si acolo m-am angajat serios in acest sens, am vazut pacienti, am colaborat cu psihiatri care facusera diagnostice curajoase – si acolo nu am mai avut dificultati. Problema mea nu este ca eu as fi ezitat sa pun anumite diagnostice; este faptul ca nu am fost ascultat si ca insusi corpul medical a refuzat sa-mi dea dreptate. Aceasta este marea mea amaraciune, acesta este lucrul pe care il regret cel mai mult. Poate ca va veni, pina la urma, un moment cind se va produce si aceasta recunoastere din partea doctorilor si din partea statului roman, care trebuie sa-si asume raspunderea de a fi participat la o asemenea actiune.
Rosana CIMPEANU (eleva, Bistrita):
As dori sa-l intreb pe dl Vianu – in calitate de medic, bineinteles – daca existau urmari de natura fiziologica sau psihica ale iradierilor la care erau expusi oponentii regimului, presupusii bolnavi psihici?
Ion VIANU:
L-ati auzit pe Vasile Paraschiv spunind ca a fost supus actiunii unei anumite masini. Acesta este un episod foarte misterios. S-a scris in repetate rinduri ca au existat anumite iradieri si, cind m-am intors din exil, in 1990, am auzit ca exista un institut al Securitatii, situat undeva in centrul Bucurestiului, unde se aplicau diferite metode de natura fizica, iradieri sau altele, pentru a-i distruge pe opozanti. Dar nu mi s-a confirmat niciodata, cu probe, ca acest lucru e adevarat. Cred ca, daca s-a facut asa ceva, „tratamentul“ nu a fost aplicat, oricum, in spitalele de psihiatrie. Stiti ca in memoriile generalului Pacepa se vorbeste foarte mult despre iradieri, stiti ca trei directori ai postului de radio Europa Libera au murit de cancere supraacute, care au fost probabil cauzate de iradieri – cel putin in ce-l priveste pe Vlad Georgescu, am aceasta convingere, dar nu cred ca acest lucru este in mod necesar legat de persecutiile psihiatrice, iar in ce priveste masina la care a fost expus Vasile Paraschiv, nu stiu, nu pot decit sa constat ce s-a intimplat, dar nu stiu exact de ce natura a fost aceasta actiune fizica.
Constantin ROBU (Chisinau):
Dle Paraschiv, as vrea sa va intreb: de vreme ce nu luati medicamentele care vi se dadeau, cum ati reusit sa evitati banuielile din partea doctorilor-securisti? Deoarece acestia cu siguranta stiau care ar fi trebuit sa fie efectele pastilelor.
Vasile PARASCHIV:
Realitatea este ca eu niciodata nu am spus doctorilor ca nu vreau sa primesc tratamentul care mi se administreaza. Am cerut audienta la dr. Anton Nicolau, acesta a acceptat, si i-am spus: „Domnule doctor, cunosc situatia in care va aflati, intre ciocan si nicovala, intre pacient si Securitatea care m-a adus aici. Eu nu vreau sa va cer ceva care sa va puna in pericol situatia, va cer sa faceti doar un lucru, pe care numai dumneavoastra puteti sa-l faceti. Sa dati dispozitie asistentelor sa nu mi se mai faca acest tratament obligatoriu, ca nu am nevoie de el“. La aceasta cerere a mea, el a raspuns cu un gest, spunind: „Ah, asta nu se poate!“, ca si cind i-as fi cerut sa-mi dea luna de pe cer. Dupa acest raspuns, i-am explicat cum ajunsesem eu acolo: m-a luat Securitatea chiar din locuinta scriitorului Paul Goma, m-a dus la militia din Drumul Taberei, acolo m-a obligat sa retractez semnatura de pe scrisoarea lui, eu am refuzat si ei m-au batut pina mi-am pierdut cunostinta. Si el a spus: „Asta nu trebuia sa se intimple!“. Da, nu trebuia, multe n-ar fi trebuit sa faca ei, dar totusi le-au facut. I-am reformulat medicului cererea de care v-am spus. La care mi-a raspuns ca nu se poate asa ceva, deci am continuat sa primesc tratamentul, ca toti bolnavii din spital de acolo, fara sa stie cineva; niciodata n-am spus nimanui ca nu inghiteam pastilele. Asta-i tot. In fiecare zi, cind venea in vizita, medicul ma intreba: „Ce faci, cum te simti?“ – „Bine, domnule doctor, la fel ca atunci cind am venit“. Asa-i spuneam in fiecare zi.
Alexandru NEMTEANU (elev, Iasi):
La un moment dat, dl Vasile Paraschiv a spus un lucru care mie mi se pare extrem de interesant: ca doctorii se acopereau cu hirtii, iar bolnavii se acopereau cu pamint. Si as vrea sa-l intreb in special pe dl dr. Alexei Masec: cum se controlau doctorii intre ei? Daca se controlau, intr-adevar.
Alexei MASEC:
Toata medicina stiintifica e bazata pe sfintele idei ale Buramintului lui Hipocrate. Nu-i mare, are doar trei puncte, dar principalul in Juramintul acela este punctul doi: „Sa nu faci rau pacientului“. Acum, eu v-am spus si repet: in timpul comunismului s-au produs tot felul de salbaticii; nu poate mintea omeneasca pricepe pina la capat ce inseamna asta, sa-l internezi cu forta pe un om normal la psihiatrie. Si doctorii… In repetate rinduri am vorbit la televiziune sau am scris despre asta: nu a fost o simpla greseala a lor. Ei stiau ce fac, faceau rau cu buna stiinta. Ce inseamna controlul din partea lor? Partidul conducea – si, cum spuneam, chiar daca, dupa lege, „nu se poate“, partidul solicita si atunci se facea. Acesti medici se fac vinovati de cea mai groaznica crima. Voiau sa faca din om neom, de aceea le administrau „pacientilor“ halopiridolul acela si alte tratamente similare, descrise de Bukovski in cartea lui; „infasarea“, eu nu v-am vorbit despre ea, n-am observat-o la Costiujeni, dar auzisem ca se foloseste in alte parti. Pe scurt, toate erau facute cu stiinta si cu buna stiinta, ca sa faca din om, neom. Politica partidului.
Ioana VOICU-ARNAUTOIU:
Ma asteptam sa aud de la dl Paraschiv un lucru care a fost marturisit de un medic de la spitalul Voila, unde dsa a fost internat de doua ori. Am ascultat marturia medicului respectiv in cadrul unui program radio transmis la BBC, care se chema Un sfert din semenii nostri. Medicul respectiv povestea ca, parca dupa prima internare a dlui Paraschiv la Voila, intr-o zi un colonel de securitate a venit cu un cetatean, l-a prezentat „Vasile Paraschiv“ medicului de garda, medicul de garda a fost foarte uimit – pentru ca semana foarte putin cu dl Paraschiv, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru ca prezenta unele semne (pentru el evidente, ca medic) ca era intr-adevar un bolnav psihic. Ceea ce i-a atras foarte tare atentia (si a insistat, in marturia lui, asupra acestui aspect) este ca ofiterul de securitate cerea ca acest om sa poata fi contactat de Securitate ori de cite ori Securitatea doreste acest lucru.
Si, bineinteles, medicul de garda a spus: „Domnilor, daca este bolnav si l-ati adus, atita timp cit este in spital, este bolnavul nostru. Noi stim ce trebuie sa facem, vom vedea ce trebuie sa facem cu el!“. Dupa citeva ore, in mod surprinzator, colonelul de securitate care l-a adus a cerut insistent sa ia din spital acel om. Si l-a si luat. Si medicul respectiv spunea ca presupunerea lui este ca, dat fiind faptul ca Vasile Paraschiv supravietuise anchetelor ingrozitoare la care a fost supus, Securitatea nu mai avea nevoie sa inventeze o persoana careia sa-i dea identitatea lui Vasile Paraschiv, pentru a „dovedi“ faptul ca Vasile Paraschiv era nebun. Probabil ca aveau in plan accident simulat, ceva, ca acoperire pentru cazul in care dl Paraschiv ar fi murit in ancheta. Nu stiu daca dl Paraschiv stie de aceasta marturie. Mie mi s-a parut de un curaj enorm, si un argument foarte puternic in favoarea ipotezei ca Vasile Paraschiv nu a fost inlaturat pentru ca deja ajunsese o persoana publica. A fost un noroc ca a reusit sa treaca prin aceasta incercare grava. Am vrut sa va spun acest lucru pentru ca dl Paraschiv nu a vorbit despre asta. Fie nu a auzit marturia radiofonica a medicului respectiv, fie, din prea mare modestie, nu a vrut sa discute acest amanunt.
Vasile PARASCHIV:
Daca-mi permiteti, voi incerca sa lamuresc bine aceasta problema – am trecut peste ea din lipsa de timp. Este vorba despre o inscenare pusa la cale de Securitate, in cadrul unui plan de a ma asasina. Cind am venit din strainatate, am predat pasaportul. In schimb, au refuzat sa-mi restituie buletinul de identitate (prin colonelul Stan Vasile, seful Serviciilor Pasapoarte de atunci din Ploiesti). Si mi-au dat o adeverinta, ca sa-mi scot un alt buletin. Deci ei hotarisera, inca de cind eram la Paris, sau poate mai devreme, imediat dupa ce m-au expulzat, sa ma asasineze. Am scos un alt buletin, pe baza adeverintei lor, si mi-am vazut in continuare de treaba. In ziua de 14 mai 1987, cind am fost rapit a doua oara, din centrul orasului Ploiesti, si dus acolo, in cabana, dincolo de barajul Paltinu, in aceeasi zi, la aceeasi ora, colonelul Ursescu Nicolae, cu domiciliul in Ploiesti, strada Nicolae Balcescu, Nr. 27, adjunctul sefului Securitatii pe judetul Prahova, s-a dus si a internat, cu buletinul meu de identitate, un alt cetatean, dar care nu semana absolut deloc cu mine. Era mult mai marunt, mai gras si mai dezvoltat. Aceasta… in ipoteza… Deci, in aceeasi zi, eu eram in cabana, acolo si mi-au cerut sa scriu ce-mi dicteaza ei si sa semnez. Am acceptat, am scris, am semnat, au inregistrat si pe banda magnetica. In ipoteza in care eu as fi refuzat sa-mi iau acel angajament, ei m-ar fi asasinat, m-ar fi imbracat intr-o pijama si mi-ar fi dat un halat de spital, apoi m-ar fi aruncat din masina, in timpul mersului. In apropierea spitalului, m-ar fi gasit cineva, incepeau cercetarile si se constata ca Paraschiv Vasile a fost internat in spital astazi, 14 mai ’87, dar el – fiind bolnav mintal – a evadat, cind a trecut strada l-a lovit o masina si l-a omorit. Asta a fost planul Securitatii. Actualul director al spitalului Voila, dl dr. Ionescu, a dezvaluit pentru prima data acest plan al Securitatii.
Acest Ursescu Nicolae s-a prezentat tot in ziua de 14 mai, dar seara, ca sa il ia pe asa-zisul Paraschiv Vasile. Directorul spitalului da ordin dlui Ionescu, actualul director, sa-l elibereze pe Paraschiv: „A venit sa-l ia pe Paraschiv“. Directorul Ionescu a spus: „Cine a venit? Sa vina la mine, sa stea de vorba cu mine“. Si a venit la el colonelul de Securitate, Ursescu Nicolae. Si a inceput un dialog intre ei, in urma caruia directorul a hotarit sa-i dea drumul lui „Paraschiv“, sa se imbrace, sa vina la el. Si a venit si l-a vazut. Era un om care nu semana cu mine, mult mai gras si mai marunt, mai scund si mai brunet, dar n-a avut ce face doctorul.
I-a spus: „Uite, domnule, a venit sa te ia“. Si l-a luat pe acel domn „Paraschiv“, pentru ca eu in momentul acela acceptasem si semnasem acolo sus, in padure, in cabana, acel „angajament“. Mentionez ca acolo am stat patru zile si patru nopti si ca nu mi s-a dat nici o palma, nu mi s-a vorbit urit si mi s-a dat cea mai buna mincare, pe care nici acasa nu am mincat-o vreodata: friptura calda de porc, pachetele de-alea mici de unt cu piine, piine alba (la ora aia nu era piine alba in oras, unt…), asa, mi s-au oferit bauturi, vin, cognac, votca, tuica, ce vreau eu. Am refuzat totul, am spus ca nu consum bauturi alcoolice, apoi am cerut un pahar cu apa si mi-au dat apa minerala. Asa m-au tratat atunci patru zile si patru nopti, cu scopul de a scoate de la mine acel asa-zis „angajament de loialitate“ pe care asteptam cu mare nerabdare sa-l gasesc in dosarul de la CNSAS, dar atit acela, cit si alte declaratii pe care le-am dat lipsesc cu desavirsire. Dosarul meu – poate nici un centimetru grosime nu are, 96 de file! Deci asta a fost. Despre acest subiect am discutat si la BBC, si acum cred ca s-a inteles bine.
________
* Aluzie la romanul O zi mai lunga decit veacul al lui Cinghiz Aitmatov, in care mancurtii sint o specie noua de oameni, cu identitatea suprimata.
www.observatorcultural.ro, nr. 182, august 2003
