Odată, închisoarea de la Sighetu Marmaţiei fusese maşinăria de măcinat elitele României interbelice; acum, transfigurata în Memorialul Victimelor Comunismului, ea este Locul neatins de mareele impurităţii ţării. Destinul acestor ziduri este utopic, excepţional, cutremurător: în primele decenii comuniste ele concentrau atrocitatea înăuntrul lor; acum ele ţin ceea ce, din exterior, o asediază atroce şi banal, la o distanţă ce îşi ştie, doar ea, măsură.
Traversând această distanţă fără amortizoarele memoriei care amorţesc moralitatea, drumul spre Sighet nu e nici lin, nici linear. Din forturile confortului de azi, cu greu ne putem urni spre era durerii rememorate continuu la Sighet; hedonism şi durere nu au o lume simplă în comun. Centralele de impurificare a vieţii fac azi din România reţeaua închisă a oricărui carnaval. Ele împing pulsatil viaţa în braţele unui tribalism violent ospitalier, unificat prin şchiopătari maneliste, dar divizat, mafiot, întru sine de securism. În miezul acestui ev nestins, Sighetul e o insulă de viaţă pură; inconvenabil teatrului de penumbre contemporan, izolat de această scenă, Sighetul este un ghetou. Politicianismul îl poate evoca doar prin superstiţie că pe moaştele unui sfânt fantomatic. Stoicismul pe care îl celebrează, sfinţenia picurata de suferinţele celor închişi la Sighet închipuie o hartă, alta, a României transformate în victima. De-aici se neatirna aceasta harta-n cui.
Nu-i greu să te cureţi de indiferente şi alte instante ale imoralităţii invocând puritatea Sighetului, judecând, în numele victimelor, torţionarii unui sistem la fel de abstract că suferinzii. Uşor e să te exceptezi ca judecător. Doar că judecata, antisepticul şi puritatea nu au o lume în comun. Muţenia celor care au suferit este modelul bunului-simţ, al gustului, al minimalismului fiinţei comune şi, astfel, extraordinare. Din cei care au fost închişi, torturaţi, lăsaţi, împinşi, siliţi să moară sau ucişi aici, pe unii am învăţat să-i ştiu – pe tăcute mai întâi; mai apoi, pe strigăte. Acum, poate mai înţelept în urma rezistenţei la ambele, mă aflu pe undeva pe la mijloc. Pe câţiva i-am cunoscut, mai bine ori mai prost. Dar ce spun aici e despre mulţii şi neştiuţii mie, meniţi peşterii nimicului cu care ţara noastră se învecinează periodic şi barbar. E despre ei. Şi pentru ei. Aş vrea s-o spun fără a fraterniza cu delirul, cu vârtejul timpului, ci, poate, cu un calm pe care ei, doar, ni-l pot da. Dacă nu ştiu s-o fac, e pentru că nu am învăţat să tac.
Cine nu a fost la Memorialul de la Sighet trebuie să fie seducător pentru a se scuză, dezice, deroba pentru a nu fi făcut-o. Inversiunea recreata la Sighet de Ana Blandiana, Romulus Rusan şi de ceilalţi care formează Academia Civică e unică în Europa de Est. Acolo, memoria victimelor îşi găseşte opacitatea luminoasă a materiei – realul ei. Doar victimele refuza să fie oglinzi narcisismului nostru letal: ele compun armată ce nu poate fi sedusă ori învinsă de nombrilismul naţional.
Monstruozităţile petrecute la Sighet (şi la Piteşti, la Aiud, la Jilava, la canal şi în toate punctele gulagului comunist din care nimicul ţâşneşte că prin tot atâtea izvoare de întuneric) la mijlocul secolului trecut au creat victime dincolo de număr. Dar doar victimele sunt reale; stăpânii, torţionarii, indiferenţii sunt iluzorii: forme de viaţă sărind în neant. Urmă pe care o lasa suferinţa e urma realităţii. Grecii numeau suferinţa această cunoaştere înţeleaptă; creştinii – imitatio Christi; victimele totalitarismului comunist o tac într-o infinitate de feluri. Acesta nesfârşire se poate numi şi înţelepciune, şi imitatio Christi: iar drumul către raiul ei e întortocheat şi, el însuşi, nesfârşit. Doar drumul către iadul irealităţii e drept că firul de plumb al unui demiurg întunecat şi greoi.
Există insularizări rele; dar dintre insularizările bune, ghetoizarea Sighetului într-o Românie contemporană insignificantei sale, este, parcă, un semn al destinului. Insulele bune şi cele rele nu au o lume în comun, dar Sighetto e insula noastră bună, e utopia noastră iscata din suferinţa pură şi sacrificiu gol.
de Calin-Andrei Mihăilescu
articol apărut în “Observatorul cultural”, nr. 477 din 4 iunie 2009, www.observatorcultural.ro
