Interviu cu Ana Blandiana, realizat de Ovidiu Şimonca
In 1990, dupa mineriada din iunie, am facut cu Ana Blandiana un interviu politic, in care am discutat despre FSN, mineri, multumirile adresate de Ion Iliescu acestora, „duminica orbului“, pe care l-am publicat in Opinia studenteasca. Atunci n-am discutat nimic despre literatura, lumea citea ziare si injura. La 15 ani de la acel eveniment, Franta culturala a invitat-o pe Ana Blandiana sa faca parte din echipa celor 12 scriitori care participa la programul Les Belles Etrangères. Asa ca, mi-am spus, a venit vremea sa discut cu Ana Blandiana despre poezie si despre literatura romana, despre cum arata aceasta literatura acasa si cum se afirma in spatiile unde este si poate fi tradusa. M-am ferit sa discut toate acuzele lansate la adresa sa de-a lungul timpului, vehiculate chiar si de unii confrati. Probabil e mai important sa vedem ce ne uneste si nu ce ne dezbina.
Cum ati aflat ca participati la acest program Les Belles Etrangères?
Am primit un telefon de la Ambasada franceza.
Care a fost primul dvs. gind cind ati aflat ca sinteti selectata?
Va asteptati sa spun ca am fost emotionata? Nu cred ca formula ar fi exacta. Si nu cred ca e vorba de ceva extraordinar. Mi s-a parut extraordinar cind mi-a aparut o carte in chineza. Am primit prin posta o carte in care numai numele meu era scris cu litere latine. Sau cind am primit o revista japoneza din care n-am inteles decit adresa de pe plic, iar apoi printr-un e-mail mi s-a explicat ca in revista exista un studiu de 10 pagini despre mine. Atunci am fost emotionata. A face parte dintr-un grup de scriitori invitat in Franta mi se pare mai curind firesc. Extraordinara este doar disponibilitatea Frantei de a se ocupa de destinul cultural al altor popoare.
Totusi, 12 scriitori romani ajung in Franta in cadrul unui program al Ministerului francez al Culturii.
E o forma de altruism. Franta ofera o scena in care lucrurile se vad mai bine. Sa speram ca ne vom vedea bine.
– VIP este o persoana care prezinta o emisiune de televiziune de doi lei
Ce vreti sa le spuneti francezilor?
Nu stiu cit de curiosi sint ei sa ne cunoasca pe noi. N-as vrea sa ma judecati gresit, dar nu-mi inchipui ca va depinde foarte mult, pentru noi, ca literatura, de intilnirile respective. Nu cred ca scriitorii romani vor deveni brusc cunoscuti. Dar ar fi o sansa, iar frumusetea gestului francez ramine intreaga. Eu sint mai degraba curioasa sa vad in ce masura vom putea avea un dialog Est-Vest. Am sa le spun diverse lucruri despre mine, despre noi, despre literatura noastra, care i-ar putea contraria pe cei care sint foarte de stinga. Dar ma voi comporta ca acasa, voi spune tot ceea ce cred si tot ceea ce spun si acasa. Nu am complexe politice, nu ma consider nici de stinga, nici de dreapta, si nu ma intereseaza dreapta sau stinga, ci adevarurile sau lipsa adevarurilor care pot fi descoperite si intr-o parte si in alta.
De exemplu, le voi spune ca nu poate sa existe o viitoare Europa unita decit in masura in care cele doua parti ale Europei isi vor cunoaste reciproc obsesiile. Nu trebuie unite doar politicile externe sau cele economice. Trebuie unite si obsesiile. Iar obsesiile noastre sint legate de suferintele si umilintele ultimilor 50 de ani pe care ei i-au trait diferit. La rindul nostru, noi aveam impresia ca ii cunoastem, dar ii idealizam prea tare pentru a-i putea intelege. Ei se zareau intr-o lumina atit de puternica din intunericul in care eram noi, incit nu se putea sa-i vedem exact. Iar ei pe noi nu cred ca ne cunosc aproape deloc. Pe de alta parte, as vrea sa inteleaga ca pentru un scriitor roman, asa cum sint eu, cel mai greu lucru dupa 1989 a fost sa inteleaga si sa accepte ca libertatea cuvintului a diminuat importanta cuvintului. Inainte de 1989, cind nu eram interzisa, aveam tiraje de zeci de mii de exemplare, iar acum am de citeva mii. Inainte, la o intilnire cu cititorii, intimplator am una in minte, la Piatra Neamt, in 1988, ultima inainte de a fi interzisa, a venit atita lume, stateau oamenii afara si imi ziceau mie, care trebuia sa fiu in sala: „A, degeaba vreti sa intrati, ca n-aveti unde“.
Aveti nostalgia acelor intilniri?
Da. Am mai ales nostalgia intilnirilor din scoli. Cu exceptia perioadelor cind am fost interzisa (1959-1964, 1985, 1988-1989), am fost in sute de scoli si rareori in viata am avut sentimentul ca fac ceva mai util.
Ce ne-a impiedicat sa facem asemenea intilniri si dupa 1989?
Nu mai exista dorinta unor asemenea intilniri, nu mai era cine sa asculte.
Va dau un contraexemplu: la avanpremiera de la Iasi cu Les Belles Etrangères s-a facut o intilnire la un liceu si sala a fost arhiplina. E adevarat ca intrebarile n-au fost cine stie ce, erau cam superficiale. Dar e un inceput.
Sa dea Dumnezeu! As fi vrut sa fiu si eu la Iasi dar, din pacate, eram in Italia. „Din pacate“ e un fel de a spune, pentru ca toate drumurile mele din Italia, in acest an, au fost legate de succese si de bucurii. Dar mi-a parut rau ca nu am putut fi la intilnirile de la Iasi. Noi facem, la Sighet, asemenea intilniri cu elevi intre 15 si 18 ani. Ei vin acolo la Scoala de Vara in urma unei serioase selectii si sint extraordinari. E adevarat ca nu discutam in general literatura, ci istorie.
Bine, repet intrebarea: de ce nu se mai fac asemenea intilniri acum, in libertate?
De ce ma intrebati pe mine si nu-i intrebati pe profesori? De ei ar depinde totul. Parerea mea e ca nu se mai fac asemenea intilniri pentru ca nimeni nu se mai gindeste sa faca ceva din care nu ies bani.
Intilnirile in scoli ar putea fi o cale prin care literatura romana sa fie mai atractiva. Avem fotbalisti celebri, avem moderatori de televiziune foarte cunoscuti, avem fotomodele vinate de ziaristi, de ce n-ar fi si scriitorii mai vizibili?
Intilnirile in scoli ar putea fi o cale prin care elevii sa fie atrasi spre lucruri mai substantiale, sa se lase fascinati si de adincime, nu numai de sclipici. Dar nu trebuie amestecate lucrurile! Sa nu-i amestecam pe fotbalisti, pe moderatorii de televiziune, fotomodelele cu scriitorii! Ei tin de afaceri si de consum. Pe mine ma distreaza definitia vipurilor. Nimeni nu-si pune problema sa considere VIP un scriitor sau un savant. VIP este persoana care prezinta o emisiune de televiziune de doi lei.
Si un scriitor n-ar putea fi un VIP, in sensul bun al cuvintului, daca ar fi mediatizat?
Cred ca ati pus punctul pe i. Daca ar exista cel putin o televiziune, si ar fi datoria televiziunii nationale, sa incerce sa treaca peste sacrosanctul criteriu al ratingului (adica sa-si propuna sa ridice gustul publicului, nu sa coboare la el) atunci si scriitorii ar fi mai vizibili. Desigur, nu in emisiuni plicticoase, in care oamenii sa se plictiseasca de cultura dupa doua minute, ci in emisiuni de dezbateri, de confruntare, de dialog viu, de poezie adevarata.
Intrebare de baraj: de cind n-ati mai fost invitata la TVR?
De foarte mult timp. La TVR Cultural de cinci ani. Tin minte pentru ca am fost intr-una din primele emisiuni dupa infiintare. Mi s-a facut insa o surpriza extraordinara in acest an. La Venetia, in cadrul Bienalei, s-a desfasurat o „Noapte a poetilor“, care a insotit Isola de la poesia, lucrarea gindita de arhitectul Marco Nereo Rotelli ca un omagiu adus poeziei. Si TVR a fost prezenta cu o echipa care a filmat evenimentul. Neobisnuit a fost faptul ca orasul Venetia a incredintat unui sculptor o insula, ca el a ales din toata lumea 12 poeti, dintre care unul era roman, si a construit printr-un joc de prisme, din versurile lor, o instalatie luminoasa. Si in timp ce insula se vedea inconjurata de o aureola luminoasa, ca un cap de sfint, in palatele si in pietele Venetiei se recitau poezii.
– De la televiziuni ar trebui sa porneasca atentia acordata literaturii romane
Doamna Blandiana, stiu despre ce e vorba, stiu ca ati fost singurul scriitor roman invitat acolo. Dar de ce TVR a venit pe urmele strainilor, ei au venit sa relateze de la un eveniment facut tot de straini, cum este si Les Belles Etrangères. Eu as vrea sa va vad acasa filmata, sa va vad in emisiunile gindite de TVR Cultural ca parte a unui dialog viu, polemic, curajos si poetic.
Abia in 2005 a fost pentru prima oara in viata mea cind un succes al meu in strainatate a fost vazut si de romani. Vreau sa va spun ca, in 2002, am luat in Slovenia Premiul Vilenica, unul din marile premii europene de poezie. Organizatorii sloveni fac un mare eveniment mediatic. Este inteligenta tarilor mici care stiu sa se puna in valoare prin cultura. Acordarea Premiului Vilenica are parte de un scenariu senzational.
Poetii, zeci de poeti, invitati din toata lumea ca sa dea stralucire evenimentului, stau intr-un hotel de cinci stele, ridicat intr-o celebra crescatorie de cai, caii lipitani, celebri in fostul Imperiu Austro-Ungar. Caii lipitani se nasc negri, devin, pe cit cresc, tot mai suri, argintii, si la maturitate sint albi ca zapada. Cind vezi o herghelie alergind, aproape plutind, este ca un vis. In acest cadru, recitalurile de poezie se tineau fie la miezul noptii intr-o padure (ca in Visul unei nopti de vara), fie seara intr-o catedrala sau intr-o dimineata printre ruinele unui castel medieval. Iar la ceremonia acordarii premiului, premiantul este adus intr-o caleasca trasa de cai lipitani. Ceremonia se desfasoara la doua sute de metri sub pamint, intr-o pestera, luminata cu reflectoare, printre stalactite si stalacmite de diferite culori. Erau acolo televiziuni din toata Europa.
Cu o exceptie: lipsea tocmai TVR, desi dvs. erati singura cistigatoare!
Televiziunea Romana n-a venit, desi o anuntasem. In timp ce dadeam interviuri imi venea sa pling, gindindu-ma ca numai cei de acasa nu vor vedea nimic.
Televiziunile europene au fost mai atente la aceasta festivitate, la premiul obtinut de dvs., decit televiziunile din Romania. Atunci, de ce ne plingem ca literatura romana nu are mai mare impact?
Despre asta e vorba. Intr-adevar cred ca de la televiziuni ar trebui sa porneasca o atentie mai mare acordata literaturii romane.
– Tata a spus: „Cred ca asta e fata mea“
Aceasta atentie, mai mare, a strainilor, se va vedea si cu prilejul festivalului Les Belles Etrangères, unde tot francezii, numai francezii, fac promovarea evenimentului. Cu acest prilej veti lansa un volum propriu de versuri, Autrefois les arbres avaient des yeux, volum tradus de Luiza Palanciuc. Care este povestea acestui volum?
E o poveste ciudata. In urma cu vreo doi ani, entuziastul grup de tineri de la Liternet imi cerusera voie sa puna toate cartile mele pe Internet. Le-am dat acordul, impresionata de profesionalismul si de dragostea lor de literatura. Si, la un moment dat, tot ei m-au intrebat daca am ceva impotriva sa apara si o versiune in limba franceza a unora din cartile mele. Am vazut traducerile facute de Luiza Palanciuc si mi s-au parut deosebit de bune. Erau foarte aproape de original, dar in acelasi timp traiau ca si cum ar fi fost scrise direct in franceza. Cind, cu prilejul Les Belles Etrangères, o editura franceza, care imi publicase cu citiva ani inainte un volum, a vrut sa-l reediteze, eu le-am spus ca exista un volum nou, deja pregatit pentru Liternet.
Cum a ajuns Luiza Palanciuc sa traduca din Ana Blandiana?
Nu stiu, n-o cunosc. Cred ca e foarte tinara. Stiu doar ca traieste la Paris, ca e sensibila si talentata.
Stiu ca s-a facut un film cu cei 12 autori care merg in Franta. Ce v-au intrebat?
M-au intrebat despre biografia mea. Eu le-am spus ca tata a fost preot, ca a murit la iesirea din inchisoare. A fost ceva inedit pentru un francez – realizatorul – care stia doar ca scriu versuri, ca am facut Memorialul de la Sighet si ca, dupa Revolutie, am facut parte, pentru foarte scurt timp, din primul guvern al Romaniei democratice.
Tatal dvs. cind a murit?
In 1964, la doua luni dupa iesirea din inchisoare.
A apucat sa vada publicat volumul dvs. de debut, din 1964?
Nu, nu era publicat.
Era bolnav, suferea?
Nu. A murit intr-un accident ingrozitor. Avea 49 de ani. Venise acasa, nu i se daduse dreptul sa slujeasca in biserica. Mama facea curatenie, iar tata cauta sa fie util. Fara ca mama sa observe, a luat un vas cu parafina amestecata cu petrosin si l-a pus pe aragaz ca sa se topeasca. Vasul a luat foc si, incercind sa-l ia de pe aragaz, a luat foc el insusi. A ars ca o torta, a mai trait zece zile.
Citi ani fusese inchis?
Ultima data, sase ani.
N-a fost cu dvs. nici cind ati debutat in Tribuna, in 1959, nici mai apoi, la debutul in volum?
Dupa ce am publicat doua poezii in Tribuna, de la sectia de invatamint si cultura din Oradea s-a emis o adresa catre toate publicatiile din tara. Se atragea atentia tuturor publicatiilor ca „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului“. Eu aveam 17 ani.
Tatal dvs. de ce fusese inchis in 1958?
Tata, preot ortodox, mai fusese inchis pentru citeva luni si inainte de acea data. El era un preot special; veneau de pe mari intinderi credinciosi sa-l asculte cind predica. Nu incapea lumea in biserica. Cred ca talentul literar l-am mostenit de la el, desi si mama scria poezii. Tata crea o efervescenta probabil „nesanatoasa“ in cartierul muncitoresc, locuit exclusiv de ceferisti, unde era preot. In acei ani, inainte de 1960, cu banii strinsi de la ceferisti, tata a construit o biserica. I-am vazut sentinta din ’58: toate capetele de acuzare incep cu „sustine ca…“, ceea ce inseamna ca fusese turnat pentru ceea ce spunea.
In 1958, arestarea tatalui cum s-a produs?
Eu eram la Cluj, plecata sa dau examen la Filologie, si ma dusesem sa dau actele si nu mi le primisera. M-am dus direct la Telefoane si i-am spus mamei, plingind, ca n-au vrut sa-mi primeasca actele. Si ea a spus: „N-are importanta. Vino repede acasa!“. M-am intors cu primul tren acasa. Tata fusese arestat. La noi inca era perchezitie, casa arata ca un haos, totul era rasturnat.
Si tata ce stia de preocuparile dvs. literare?
Cind s-a intors acasa din inchisoare, tata mi-a povestit ca atunci cind era in Balta Brailei, la Salcia, erau dusi la munca la o distanta destul de mare de locul unde aveau baracile. La un moment dat, pe drumul de intoarcere de la lucru, vintul le-a adus o bucata de ziar, pe care l-au prins din zbor si unde era o cronica la o antologie de poeti tineri. In cronica respectiva era mentionat si numele, de fapt pseudonimul meu: Ana Blandiana. Si tata a spus: „Cred ca asta este fata mea“. Blandiana era satul mamei.
Doamna Blandiana, facem o scurta recapitulare: 2002 – Premiul Vilenica, 2005 – „Noaptea poetilor“ la Bienala de la Venetia, tot 2005 – invitata, impreuna cu alti 11 autori romani, la Festivalul Les Belles Etrangères, care se va desfasura in Franta intre 14 si 26 noiembrie. Iar intrebarea ar fi: pentru Ana Blandiana, e mai importanta poezia sau politica? Astept un raspuns din 2005!
Raspunsul meu din 2005 este ca mi-a aparut in Italia o carte de poezii care a fost bine primita si pentru care am luat doua premii. Iar ieri am fost anuntata ca mi-a aparut un volum de nuvele la Lisabona. In ceea ce priveste politica, nu pot decit sa-i multumesc lui Dumnezeu ca sint doar spectator. N-am fost implicata in politica propriu-zisa, ci in viata publica, din care m-am retras in 2000. Memorialul de la Sighet, pe care l-am initiat, nu este politica, este un fel de a ne regasi pe noi insine, de a ne regasi propria definitie.
– A fost o dezbinare organizata
Zece ani ati fost presedinta Aliantei Civice.
Singurul lucru care ma consoleaza fata de timpul pe care l-am pierdut, si care a fost infinit si nenormat, este gindul ca daca n-ar fi existat toata acea efervescenta, de la Proclamatia de la Timisoara la Piata Universitatii si la mitingurile, apelurile si protestele Aliantei Civice in sprijinul unor idei care devin abia acum, sub presiunea Uniunii Europene, realitati, Romania ar fi fost astazi un fel de Belarus. Tot ce se intimpla ducea in acel sens. Cred ca efortul nostru n-a fost degeaba. Asta nu inseamna ca eu personal n-am pierdut enorm: in primul rind, timpul de scris, la o virsta de maxima putere creatoare. Daca ma pot consola ca pentru scris totul este materie prima si poate ca tot ce am trait atunci nu va fi fost in zadar, nici in privinta scrisului, mai stiu si ca am pierdut mult ca imagine. Dar pierdeam si la modul profund, ca scriitor, prin faptul ca eram sub lumina reflectoarelor. Scriitorul are nevoie, dimpotriva, de posibilitatea de a-i vedea el pe ceilalti. Cind ti se pune lumina in ochi, nu mai vezi nimic. Am simtit asta tot timpul ca pe o frustrare. Si au mai fost amenintarile. La inceput, cind am inceput sa primesc scrisori de amenintare, cu insulte…
…amintite si de Ruxandra Cesereanu in Imaginarul violent al romanilor, scrisori care ati ajuns sa nu le mai cititi…
…eu nu le-am citit pentru ca nu m-a lasat sotul meu. Eu nici acum nu le-am citit in intregime, cunosc doar fragmentele publicate de Ruxandra Cesereanu. La inceput mi se pareau o prostie. Imi spuneam: cum isi inchipuie ca pot sa ma murdareasca? Nu trecusera decit citeva luni de cind gaseam flori pe trepte, desi eram interzisa si o masina a Securitatii statea tot timpul in fata casei. Ceea ce se intimpla in 1990, anul cel mai ingrozitor, toata incercarea de a ma macula, mi se parea ca nu are cum sa reuseasca. Asta mi-a si dat o forma de inconstienta in perioada marilor mitinguri, nu mi-a fost niciodata frica. Acum insa imi dau seama ca au reusit.
Ce au reusit?
Din felul in care ma privesc unii dintre colegii mei imi dau seama ca platesc ca am fost si altceva decit scriitor. Chiar dvs. vorbiti de acuzele care mi se aduc. Unii ma acuza pentru ca m-am implicat altfel decit ei, altii – pur si simplu pentru ca m-am implicat.
Cit de valabila mai este deviza Aliantei Civice „Nu putem reusi decit impreuna“?
A fost o iluzie. In mod evident, in Romania, cuvintul „impreuna“ nu exista. Va mira?
Ma mira ca sloganul nu a functionat.
Daca aceasta propozitie functiona, la ora aceasta Romania era infinit mai departe. Cuvintul „impreuna“ ar trebui scos din limba romana, pentru ca nu are acoperire in realitate. In Romania, nu exista nici o forma de solidarizare. Poate cu exceptia celei a coruptilor, a mafiotilor impotriva justitiei. Cei buni nu se solidarizeaza niciodata. Aceasta este pentru mine cea mai neagra concluzie a lumii noastre.
A esuat in lumea politica. Dar nici in lumea literara n-ati simtit acest „impreuna“?
Nici in lumea literara. Mi s-a intimplat adesea sa citesc colegi de-ai mei care au scris urit despre mine. N-am raspuns niciodata. N-am scris niciodata vreun cuvint rau despre vreun coleg al meu, indiferent cum s-a purtat cu mine si asta pentru ca sint convinsa ca aceasta dezbinare este si organizata, iar eu am cel putin mindria ca nu m-am lasat manipulata. Sint convinsa ca unii dintre oamenii care m-au insultat in presa, normal ar fi fost sa fie solidari cu mine. Iar daca nu au facut-o, a existat cineva care i-a incitat si care avea de cistigat ca sa ne sfisiem intre noi.
Poate vine acest „impreuna“ din afara. Veti fi „impreuna“ la Les Belles Etrangères, va trebui sa functionati ca o echipa.
Sper din toata inima sa formam o echipa, sa aratam bine impreuna, sa folosim acest prilej pentru ca sa ne cunoastem, sa ne citim, sa ne ascultam unii pe altii. In general, scriitorii romani vorbesc unii despre altii fara sa se citeasca.
– Sighetul este viata mea ca o carte
Va e mai drag sa haladuiti prin lume cu poezia dvs. sau sa mergeti la Sighet?
Calatoritul prin lume cu poezia este o continua bucurie. Nu-mi pune nici un fel de probleme, nu am nici un fel de traume. Am avut sute de lecturi publice in diverse tari. Eu citesc si in spatele meu, pe niste mari ecrane, sint scrise traducerile in engleza si in limba tarii respective. Toata lumea intelege totul, in aceeasi clipa. In Spania, la Barcelona si Valladolid, am trait un fel de lecturi aproape magice organizate in teatre medievale pline de femei venite in rochii lungi de seara si domni in costum cu papion. La intrare, cind spectatorul dadea biletul, el primea o carticica cu cele 25 de poezii traduse si un pix. Pixul avea la capat un beculet. In timp ce poetul citea pe scena, spectatorul urmarea cu acea minuscula lanterna fiecare rind. De pe scena, aveai sentimentul ca te aflai in cer, printre stele. Totul era intunecat si se vedeau acele luminite miscindu-se.
Iar la Sighet a patruns, cite un pic, poezia?
La Sighet e mult mai greu. Ne zbatem sa platim salariile. De curind am aflat ca la Budapesta, la Casa Terorii, guvernul maghiar a dat o suma de 13 ori mai mare decit am primit noi la Sighet, in toti anii de cind functionam. Asta in conditiile in care noi sintem nominalizati de Consiliul Europei pe primele trei locuri ale memoriei europene: Memorialul de la Auschwitz, Memorialul de la Sighet si Memorialul Pacii din Normandia. De anii pe care i-am pierdut din punct de vedere literar cu Sighetul n-o sa-mi para niciodata rau. Sighetul este in viata mea ca o carte. Asa cum sper despre cartile mele ca vor supravietui, tot asa sper si despre acest muzeu ca va ramine. Odata, aflind ca din o suta de participanti la Scoala de vara aproape un sfert scriau versuri, i-am invitat la o seara de poezie in „Spatiul de Reculegere“. Este o incapere subterana, alba si rotunda ca un ou, pe drumul spre centru sint scrise numele mortilor din inchisori, o incapere in care in tavanul rotund este taiata o cruce prin care se vede liber cerul. E un loc foarte frumos. La lumina luminarilor, am citit fiecare cite o poezie. Afara ploua si ploaia ajungea la noi prin crucea din tavan. Si o fetita a spus: „Pling bunicii nostri din cer“. A fost unul dintre cele mai frumoase momente la care am participat.
„Romania va intra in Uniunea Europeana cu tot cu securisti“
Cum e sa te casatoresti foarte de tinara, la 18 ani, si sa ramii toata viata cu acelasi om?
Cred ca este cel mai mare noroc pe care l-am avut in viata. Stiti mitul androginului, cu jumatatile care se cauta. Cred ca putini oameni au norocul sa se gaseasca. Iar aceia sint niste oameni fericiti. Si trebuie sa fie recunoscatori. Si mai cred ca nimic nu este gratis. De multe ori m-am gindit, cind mi s-au intimplat lucruri rele, ca e drept sa se intimple: ca platesc astfel pentru darurile pe care le-am primit.
Exista o poezie din 1966, pe care ati publicat-o in volumul Calciiul vulnerabil, care se numeste Ar trebui. Primele versuri suna asa: „Ar trebui sa ne nastem batrini,/ Sa venim intelepti,/ Sa fim in stare de-a hotari soarta noastra in lume,/ Sa stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc/ Si iresponsabil sa fie doar dorul de-a merge./ Apoi sa ne facem mai tineri, mai tineri, mergind…“. Se potrivesc acele versuri Anei Blandiana de acum?
Nu stiu, nu cred ca as fi in stare sa schimb multe lucruri. De exemplu, v-am spus ca simt ca am avut o perioada pierduta. Perfect. Dar nu v-am spus ca as trai-o si altfel. Nu cred ca as trai-o altfel, chiar stiind tot ce urmeaza. Fusesem atit de umilita, inainte de 1989, de faptul ca nu puteam face nimic.
De ce nu puteati face nimic?
Atita timp cit solidaritatea nu era posibila, nimic nu folosea la nimic. Sigur, puteam sa-mi dau foc, dar asta nu schimba nimic. Succesul maxim era ca s-ar fi anuntat la Europa Libera. Nu cadea Ceausescu din asta. Iar in conditii de libertate, nimic nu se schimbase, in afara de libertate. Si totul era la fel de ingrozitor. Daca, dupa 1989, nu as fi incercat sa fac ceva, m-as fi simtit vinovata si pentru inainte.
Puteam sa fac un interviu dur, in care sa reiau toate acuzele care vi s-au adus. Eu le insiruiam, dvs. le explicati. N-am facut-o din doua motive. Primul: daca v-ati fi simtit cumva incarcata de anumite lucruri rusinoase de dinainte de 1989, cred ca le-ati fi marturisit public.
Vreau sa va spun ceva: inainte de 1989 scrisesem o poezie, publicata mai tirziu in Arhitectura valurilor, si ma obsedau doua versuri: „Pentru ca sint in stare sa inteleg/ De tot ce inteleg sint vinovata“. Este, pentru mine, definitia vinovatiei intelectualului, retras intotdeauna, facind parte dintr-o elita care n-a avut legatura cu ce se petrecea in tara.
O definitie valabila si dupa 1989?
Da. Cred ca nu erau posibile mineriadele daca intelectualii romani ar fi fost in 1977 in Valea Jiului, asa cum au fost cei polonezi la Gdansk.
Revenind: al doilea motiv pentru care nu vreau sa facem un interviu de justificare: eu am inceput sa ascult cu regularitate Europa Libera prin 1983-1984, atunci cind ati avut grupajul de poezii din Amfiteatru. Si l-am auzit pe Neculai Constantin Munteanu citind la microfon poezia Totul, care era o imagine a tarii sub Nicolae Ceausescu. In amintirea acelei seri cind ascultam in deschiderea unei emisiuni politice o poezie de Ana Blandiana, cred ca rostul unui interviu cu dvs. este altul.
Imi dati voie sa ma laud cu ceva ce am aflat dupa 1989? Poezia Totul a fost comentata atunci de cotidianul englez The Independent.
Cum a fost comentata?
A fost o pagina intreaga in The Independent in care a fost luat fiecare cuvint din poezie si explicat in contextul istoric de atunci, pentru a se vedea de ce un text aparent suprarealist era perceput de romani ca subversiv si interzis. Explicatiile au fost facute de Andrei Brezianu, care nu aparea la semnatura, dar care a dat o adevarata „Descriere a Romaniei“ momentului. Andrei Brezianu a lucrat cu maxima precizie. Va dau un exemplu: exista cuvintul „pisici“ in poezie. In momentul cind am scris poezia, toata lumea vorbea ca Ceausescu vizitase Spitalul Brancovenesc.
Demolarile au pornit prin demolarea acelui spital. Ce se intimplase? Ceausescu vizitase spitalul si umbla cu niste ciini dupa el, de care se ocupau securistii din suita. In spital traiau pisici. Iar pisicile, chiar asa mici cum erau, au atacat ciinele lui Ceausescu. Iar ciinele „Conducatorului“ a luat-o la fuga, cu securistul dupa el. Toata lumea a izbucnit in ris, Ceausescu s-a simtit umilit de intreaga poveste si a anuntat demolarea spitalului. Cuvintul „pisici“ din acest motiv era pus in poezie.
Dvs., doamna Blandiana, in ce Romanie credeti ca traiti in 2005?
Sintem tara care va intra in Uniunea Europeana, fara sa-si fi facut temele, pentru ca Uniunea are interesul sa se extinda. Romania va intra in Uniunea Europeana cu tot cu securisti, cum am intrat in NATO cu tot cu securisti. Dar, chiar si asa, aceasta intrare va fi benefica, dincolo de costurile care vor fi mari. Este clar ca n-am fost in stare sa ne conducem singuri, sa ne alegem niste oameni care sa ne conduca. Am ales dupa zimbet, dupa smecherie, dupa bascalie. N-am fost in stare sa ne respectam legile, chiar atunci cind le-am votat. Ne-am facut ca facem, ne-am facut ca respectam legile. Ei bine, intrind in Uniunea Europeana, intram intr-un mecanism care functioneaza. Nu perfect. N-am iluzii, dar este totusi un mecanism rodat. Noi vom intra si vom fi obligati sa-l respectam, fara sa putem sa-l gripam. Sint convinsa ca vom avea pe termen lung de cistigat, daca vom sti sa ne pastram individualitatea, daca nu ne vom lasa macinati, transformati in tarita.
Cum?
Globalizarea este un proces obiectiv. In toata istoria, toate fortele au avut tendinta sa se globalizeze. Dar una e sa globalizezi Holocaustul sau Gulagul, si alta sa globalizezi drepturile omului. Integrarea va fi benefica, daca se vor pastra valorile care sa defineasca diferit diversele popoare. Unul din cele mai frumoase lucruri tinind de politica lumii este sloganul Consiliului Europei: „Toti diferiti, toti egali“.
Totul
Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie citeodata, cozi la faina,
gargarite, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gindaci de Colorado, benzina,
stegulete, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
masini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei in amestec, garoafe,
intimpinari la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucuresti, iaurt dietetic,
tiganci cu kenturi, oua de Crevedia,
zvonuri, serialul de simbata seara,
cafea cu inlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
productia la hectar, Gerovital, aniversari,
compot bulgaresc, adunarea
oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidasi,
bancuri, baietii de pe Calea Victoriei,
peste oceanic, Cintarea Romaniei,
totul
(poezie publicata de Ana Blandiana in 1984 in revista Amfiteatru, in cadrul unui grupaj care a dus la interzicerea poetei de catre autoritatile comuniste)
www.observatorcultural.ro, nr. 293, noiembrie 2005
