Poate că una dintre conferinţele cele mai consistente, din punct de vedere istoric, a fost aceea a cercetătorului Ulrich Burger, cunoscut ca autor al studiului documentar Misiunea Ethridge în România (Fundaţia Academia Civică, 2000), precum şi al unei remarcabile lucrări de doctorat referitoare la relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi partidele româneşti din perioada imediat postbelică. De astă dată, Burger s-a ocupat de „ultimele luni ale RDG“, de tot ceea ce s-a întîmplat de-o parte şi de alta a frontierei intergermane. Oferim acest remarcabil documentar care arată cum s-a ajuns, din treaptă în treaptă, la împlinirea unui vis ce părea imposibil: unificarea din 3 octombrie 1990, cea care a prefaţat, de fapt, marea reîntîlnire dintre Estul şi Vestul european, din anii imediat următori. În acest an, tema-deviză a Şcolii de Vară de la Memorialul Sighet a fost „Ca să condamnăm comunismul, trebuie să îl cunoaştem. 20 de ani de la căderea comunismului – 16 ani de la primul memorial al victimelor comunismului“. (Romulus Rusan)
Ultimele 12 luni ale RDG
de Ulric Burger
„Americanii, britanicii şi Guvernul RDG vor să pornească într-o expediţie spre Titanic, pentru a salva epava. Britanicii sînt în căutarea obiectelor valoroase rămase, cum ar fi pietrele preţioase. Americanii vor să recicleze fierul vechi şi să facă bani. Guvernul RDG este interesat de orchestra care a cîntat pînă la sfîrşit.“ Aşa suna o glumă politică din toamna anului 1989, glumă care a reflectat activitatea de salvare a RDG dusă de guvernul condus de comuniştii est-germani pînă la eşecul din alegerile generale ce au avut loc în martie 1990.
În acest articol este prezentată perioada cuprinsă între 7 mai 1989 (alegerile locale din RDG) şi 18 martie 1990 (primele şi singurele alegeri generale libere din RDG). Lunile care au urmat alegerilor, pînă la reunirea Germaniei, nu sînt amintite aici, deoarece rezultatul alegerilor generale a decis soarta RDG.
Prezentul studiu este structurat în funcţie de trei perioade:
a) Evenimente preliminare de la mijlocul anilor ’80 – colapsul economic şi schimbările din blocul estic;
b) Perioada dintre alegerile locale din 7 mai 1989 şi căderea lui Honecker, la 17 octombrie 1989 – formarea Opoziţiei;
c) Activitatea Guvernului Modrow – prăbuşirea dominaţiei Partidului Socialist Unit German, la 18 martie 1990.
1. Schimbarea radicală din politica externă sovietică, precum şi renunţarea la doctrina Brejnev. Trebuie accentuat că destabilizarea RDG a fost recunoscută doar parţial de către conducerea sovietică şi, în plus, că semnificaţia revoluţionară a evenimentelor nu a fost recunoscută deloc de către Moscova. Din această cauză, nu exista o strategie de contrapunere, Kremlinul fiind surprins;
2. Prăbuşirea economică a RDG, ceea ce a exclus propria supravieţuire economică;
3. Socialismul a pierdut în RDG competiţia sistemică împotriva capitalismului din RFG (Republica Federală Germană). Cetăţenii RDG au fost informaţi prin intermediul televiziunii şi „emigrau“ colectiv în fiecare seară în Occident. Pe cea mai mare parte a teritoriului cuprins în RDG, programele televiziunii vest-germane se puteau recepţiona doar cu o antenă amplasată pe acoperiş;
4. Schimbările din Polonia şi Ungaria, despre care populaţia RDG era informată prin intermediul televiziunii vest-germane, au încurajat Opoziţia;
5. Statul şi organul său de represiune, Ministerul pentru Securitatea Statului (MSS – Ministerium für Staatssicherheit ori MfS, aşa-zisa Stasi), s-au temut să folosească forţa represivă în data de 9 octombrie 1989, la demonstraţiile din Leipzig. Din acel moment, nu a mai existat cale de întoarcere;
6. În concepţia ei despre lume şi istorie, echipa veteranilor din Biroul Politic al PSUG (Partidul Socialist Unit German) nu a luat în calcul declinul RDG. Din punctul lor de vedere, Opoziţia era problema de care trebuia să se ocupe MSS, şi nu o forţă de luat în seamă;
7. Loialitatea faţă de sistem a unor largi cercuri ale populaţiei a scăzut, pe parcursul existenţei RDG, din diferite motive, cum ar fi: înăbuşirea brutală, de către forţele sovietice de ocupaţie, a revoltei populare din 17 iunie 1953, construcţia zidului Berlinului în 1961, invadarea Cehoslovaciei, în 1968, de către statele membre ale Pactului de la Varşovia, scăderea şanselor oamenilor tineri de a face carieră în RDG, începînd cu anii ’80, deoarece posturile importante erau deja ocupate.
În anii ’80, situaţia economică a evoluat în dezavantajul RDG-ului. Petrochimia RDG, de exemplu, prelucra ţiţeiul, care era importat din URSS, şi exporta produse petroliere în întreaga lume. Căderea dolarului a micşorat dramatic veniturile RDG. Mai mult, conducerea de la Moscova pretindea plata petrolului brut în valută. În 1985 au fost realizate venituri de 2,5 miliarde de mărci, valută, iar în 1986, doar 1 miliard. În loc de 19 milioane de tone de ţiţei brut, „fratele mai mare“ livrează, în 1981, doar 17 milioane de tone. Încă de atunci, Erich Honecker (secretar general al PSUG) îl avertiza pe un reprezentant al PC din URSS: „Te rog foarte frumos, întreabă-l deschis pe tovarăşul Leonid Ilici Brejnev dacă, pentru valoarea a 2 milioane de tone de ţiţei, merită să destabilizeze RDG“. Pe lîngă aceasta, apăsau acum şi dobînzile la credite ce trebuiau plătite, care – din 1986 pînă în 1988 – atingeau aproape 13 miliarde de mărci în valută. RDG avea relaţii bancare cu circa 400 de bănci (doar în străinătate) pentru obţinerea de credite. Din 1981-82, guvernul sovietic nu mai finanţează RDG, aşa cum se întîmplase pînă atunci. Pînă în 1989 s-au adunat datorii externe în valoare de 49 de miliarde de mărci în valută, pînă în 1970 au fost doar 2 miliarde. Se spune că Brejnev ar fi spus Biroului Politic al PSUG, în 1979, că îndatorarea va ruina RDG.
Pentru a demonstra competitivitatea pe plan internaţional a economiei naţionale est-germane, Honecker a dorit să producă pentru nou-apăruta industrie IT microcipuri, dar producţia cipului de 64 Kbps în RDG costa 93 de mărci est-germane, iar pe piaţa mondială el se vindea cu 1 dolar, iar cel de 256 Kbps se producea cu 534 de mărci est-germane şi se vindea cu 2 dolari. Această politică de preţuri era posibilă doar cu subvenţii astronomice din partea statului, o politică ce se va reflecta rapid în balanţa de plăţi a RDG. Pe lîngă aceasta, microcipurile au fost din start depăşite tehnic din cauza perioadei lungi de concepţie, fapt care le făcea necompetitive. O altă dovadă a ineficienţei economiei din RDG era şi perioada de aşteptare pentru cumpărarea unui Trabant de către est-germani, care ajunsese la aproape 12 ani, în anii ’80. Experţii estimează că productivitatea economiei est-germane reprezenta, în acel moment, doar 16-20% din productivitatea economiei din RFG.
Congresul al XI-lea al PSUG, din 1986, enunţa lozinca supremaţiei socialismului în faţa capitalismului, datorită ratelor superioare de creştere economică. În 1987 jurnaliştii finlandezi l-au întrebat pe Erich Honecker dacă RDG nu pierdea cumva trenul dezvoltării tehnologice internaţionale. Honecker a răspuns: „Nu îl putem pierde, noi stăm în acest tren“. La şedinţa celei de a şaptea Plenare a Comitetului Central al PSUG, din 1 decembrie 1988, Honecker era de părere că „standardul de viaţă în RDG ar fi mai ridicat decît în RFG“. De la începerea mandatului său, în urmă cu 17 ani, „economia naţională fusese trecută pe acceleraţie“. Honecker pierduse evident orice contact cu realitatea economică a RDG. Dar oamenii vedeau exact opusul şi simţeau pe propria piele incapacitatea economiei est-germane, în timp ce catastrofa ecologică putea fi recunoscută din cauza semnelor tot mai vizibile.
Schimbările din Uniunea Sovietică duc la schimbări şi în Ungaria. În timp ce Gorbaciov aprobă deschiderea graniţelor Ungariei în mai (demontarea efectivă a gardurilor care o separau de Austria, începînd cu 2 mai 1989) şi septembrie 1989 (cetăţenii puteau trece frontiera fără viză), conducerea RDG intervenea la Budapesta pentru reînchiderea lor. Această deschidere a graniţelor a fost folosită de către mulţi est-germani. Ca urmare, ministrul de Externe al RDG, Oskar Fischer, a solicitat o întîlnire a Pactului de la Varşovia pentru a disciplina Ungaria, dar solicitarea i-a fost refuzată de Gorbaciov, cu menţiunea că timpurile în care o deviere de la linia generală poate fi corectată cu presiunea majorităţii au trecut. Conducerea est-germană era izolată în propria organizaţie (Pactul de la Varşovia), doar România fiind încă de partea RDG. În plus, în Ungaria au avut loc reforme ce sprijineau iniţiativa antreprenorială. Mai mult, o victimă a stalinismului precum Imre Nagy, unul dintre conducătorii mişcării pentru independenţa Ungariei din 1956, a fost reabilitat, în timp ce Janos Kadar era suspendat din toate funcţiile deţinute, în mai 1989.
Mai dramatice au fost schimbările la vecinul din Est al RDG, în Polonia. Evenimentele de la Gdansk, din 1980, nu erau un secret pentru oamenii din RDG. Ca urmare, Guvernul est-german i-a ridicat Poloniei libertatea de circulaţie fără viză. Uniunea Generală a Sindicatelor Libere din RDG se distanţase clar de Sindicatul „Solidaritatea“, iar în februarie 1989, în Polonia, s-a înfiinţat un forum de discuţii între Guvern, sindicate şi Opoziţie, o masă rotundă. Anii 1988 şi 1989 au adus cu ei greve, ce sînt o probă a puterii generalului Jaruzelski, iar în aprilie 1989 Sindicatul „Solidaritatea“ a fost din nou recunoscut oficial. În iunie, ca urmare a unei reforme constituţionale impuse de Lech Walesa, au avut loc alegeri parlamentare cu candidaţi nominalizaţi relativ independent; în urma acestora, comuniştii polonezi suferă o severă înfrîngere. Aceste evenimente au produs îngrijorare în rîndurile conducerii RDG. Cetăţenii RDG erau bine informaţi asupra acestor evenimente, prin intermediul mass-mediei vest-germane.
În mod real, călătoreau în Vest, în 1980, 40.000 de cetăţeni ai RDG, în 1985 – 66.000, în 1986 – 573.000, iar în 1987 – 1,2 milioane. Pînă în 1987, un număr total de 5 milioane de cetăţeni ai RDG au vizitat RFG. Aceste vizite erau însă efectuate, în general, doar de către un singur membru al familiei – ceilalţi rămîneau drept „garanţie“ a întoarcerii în RDG a rudelor lor. Însă şi vest-germanii începuseră să descopere Estul Germaniei. În 1970 2 milioane de vest-germani vizitaseră RDG, iar în 1973 erau deja 8 milioane. Dacă în 1970 se efectuau 700.000 de convorbiri telefonice, în 1973 numărul acestora depăşise deja cifra de 23 de milioane. Lumea începea să se cunoască. În ciuda acestei situaţii, RDG era o închisoare din care oamenii încercau să evadeze. În 1984 au emigrat 35.000 de oameni, în 1985, 18.000, în 1986, 20.000, în 1987, 11.500, în 1988, 30.000, la care se adaugă cei 10.000 de fugari. În aprilie 1988 existau 122.000 de cereri oficiale de emigrare din RDG, dintre care 52.800 erau semnate de muncitori, iar 11.500, de persoane cu studii superioare. Cifrele de mai sus erau rezultatul climatului social din RDG. Iată doar cîteva exemple în acest sens. Scriitorul Christoph Heim vorbea la al X-lea Congres al scriitorilor, în noiembrie 1987, despre existenţa în RDG a unei cenzuri „duşmănoase omului“. Cu ocazia festivităţilor naţionale ce au avut loc la comemorarea morţii lui Karl Liebknecht şi a Rosei Luxemburg, în 17 ianuarie 1988, opozanţii regimului au afişat un banner cu inscripţia „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care gîndesc altfel“. Peste o sută de persoane au fost închise, iar autorităţile au reacţionat brutal faţă de demonstranţi. Surprinzătoare pentru mulţi a fost interzicerea, în noiembrie 1988, a vînzării publicaţiei Sputnik. Oamenii nu mai înţelegeau ce se întîmplă, pînă atunci se spusese doar: „A învăţa de la URSS înseamnă a învăţa să învingi“.
Alegerile locale din 7 mai 1989 au constituit un punct nevralgic pentru conducerea politică a RDG, chiar dacă la acel moment nu era posibilă, de peste 6 luni, o prevedere a situaţiei. Aceasta a fost ziua în care oamenii din RDG au început să nu mai accepte necondiţionat regimul. Frontul Naţional, format din PSUG şi din partidele-bloc, a obţinut „doar“ 98,85%. Acest fapt era deja o senzaţie! La alegerile locale din 1984 votau încă 99,88% din alegători pentru PSUG şi pentru partidele-bloc. De data aceasta, 140.000 de alegători (1,15%) au votat împotriva candidaţilor oficiali; la alegerile din 1986, pentru Parlamentul RDG, au fost doar 7.600 de voturi contra (0,06%). Dar şi aceste rezultate erau falsificate. Grupurile de opoziţie estimau, cel puţin în Berlinul de Est şi în Leipzig, voturi împotrivă între 10% şi 20%. Criticii regimului au depus sute de contestaţii privind falsificarea alegerilor. Aceştia solicitau comisiilor electorale renumărarea voturilor împotrivă, dar acest lucru a fost respins. Într-un raport al MSS, se menţionează că într-o secţie de votare au fost distribuite broşuri ale Agenţiei de presă Nowosti, cu titlul: „Puterea legii în locul samavolniciei funcţionarului“. Acest fapt arată că oamenii deveneau mai curajoşi şi că îşi puneau întrebări despre ceea ce ar trebui întreprins de către RDG împotriva anunţurilor oficiale ale Guvernului sovietic. La demonstraţiile de 1 Mai, forţele de securitate au îndepărtat poze ale lui Mihail Gorbaciov; MSS considera afişarea pozelor lui Mihail Gorbaciov drept o activitate „duşmănos negativă“!
Mult mai clar prevedea situaţia, în 19 august, rectorul Academiei de Ştiinţe Sociale de pe lîngă Comitetul Central al PSUG, dovedind o bună evaluare a situaţiei din RDG: „Problema centrală este ş…ţ ce anume caracterizează identitatea socialistă a RDG. În această problemă există evident o diferenţiere principială între RDG şi celelalte ţări socialiste. Toate celelalte state existau, înainte de transformarea lor în state socialiste, ca state cu regimuri capitaliste sau semifeudale. Statalitatea lor nu depindea în primul rînd de ordinea socială. Cu totul alta era însă situaţia pentru RDG. Existenţa acestui stat era posibilă doar ca alternativă antifascistă şi socialistă a RFG. Ce motivaţie existenţială ar avea o Republică Democrată Germană capitalistă pe lîngă o Republică Federală Germană capitalistă? Bineînţeles că nici una… Pentru un joc uşuratic cu socialismul, cu puterea de stat socialistă, nu este loc aici“. Rectorul nu ar fi crezut că doar trei luni mai tîrziu RDG va pierde deja pariul sistemelor!
Pentru a atenua valul de emigrare, Guvernul RDG nu avea altă soluţie decît închiderea graniţei cu Cehoslovacia, fapt întîmplat pe 3 octombrie 1989. Deşi nu avea o soluţie politică, bine dotatul şi bine informatul Stasi cunoştea exact situaţia din societate. În rapoartele MSS, de la sfîrşitul lui august 1989, se spunea: „Starea de spirit este catastrofală. Există discuţii cuprinzătoare despre toate problemele care există, justificate sau nu, şi ceea ce ne-a mişcat cel mai mult este starea de spirit foarte proastă din interiorul organizaţiilor de partid“. Într-un alt raport către MSS, Erich Mielke şi colaboratorii săi concluzionau: „Pe lîngă neajunsurile materiale, se acuză şi lipsa de înţelegere a autorităţilor în relaţiile cu cetăţenii“.
Pe 31 august 1989, Erich Mielke îşi întreabă raportorul-şef: „E adevărat că mîine izbucneşte 17 iunie*?“. Pe 9 septembrie 1989, MSS relata, în continuare, o „creştere semnificativă a demisiilor din partid“ şi „temeri serioase în ceea ce priveşte menţinerea viitoare a stabilităţii politice a RDG“.
Realitatea era că oamenii au început să ceară în stradă schimbări în RDG. Ce nu se ştia era modul în care va reacţiona aparatul de represiune al Statului. Suprimarea brutală a demonstraţiilor din Piaţa Tien-an-men din Beijing, de la începutul lui iunie 1989, a fost salutată în mod expres de către conducerea PSUG. Margot Honecker, soţia lui Erich Honecker, era de părere că, „dacă este nevoie, socialismul trebuie apărat cu arma în mînă“. Egon Krenz, membru al Biroului Politic, vorbea de „măsuri pentru asigurarea ordinii publice“, în timp ce cotidianul de partid Noua Germanie titra: „Armata de eliberare populară a Chinei înfrînge mişcările contrarevoluţionare“. Va reacţiona Statul aşa cum s-a întîmplat în China? Reprezentanţii Statului lăsau să se înţeleagă faptul că o asemenea reacţie nu ar fi fost exclusă. Reprezentanţii Opoziţiei, dimpotrivă, s-au solidarizat cu demonstranţii din China şi s-au publicat rezoluţii împotriva masacrului din Piaţa Tien-an-men. De frica unei reacţii asemănătoare, valul de emigrări a continuat.
În această situaţie, problematice şi chiar neplăcute pentru conducerea RDG deveniseră festivităţile de sărbătorire a celei de-a patruzecea aniversare a existenţei RDG (6 octombrie 1989), din pricina prezenţei lui Mihail Gorbaciov, şeful statului şi al Partidului sovietic. În întreaga Germanie de Est au avut loc, în preziua acestui eveniment, manifestaţii organizate de Opoziţie. În 7 octombrie 1989, s-au adunat în Piaţa Alexander între 15.000 şi 20.000 de oameni. Spre sfîrşitul manifestaţiei s-au făcut auzite şi scandări precum „Gorbi, Gorbi“ şi „Noi sîntem poporul“. Drept urmare, la lăsarea întunericului, forţele de securitate au intervenit cu brutalitate şi au reţinut sute de persoane. Acest lucru însă nu i-a intimidat pe demonstranţi. Pe 9 octombrie 1989, în Leipzig erau 70.000 de demonstranţi, iar pe străzile alăturate aşteptau forţe de securitate. Şefii locali ai PSUG şi reprezentanţi precauţi ai Consiliului Naţional de Apărare au împiedicat intervenţia pregătită pentru împrăştierea violentă a demonstraţiei, deoarece nu mai era vorba doar de cîţiva instigatori la revoltă, ci de marea masă a populaţiei. Simultan, a avut loc un apel la dialog paşnic, iniţiat de Kurt Masur (dirijor al Orchestrei din Leipzig) şi semnat şi de trei dintre secretarii de raion ai PSUG. În 16 octombrie demonstrau deja 120.000 de oameni, iar pe 23 octombrie, circa 300.000 de oameni!
Pe 18 octombrie 1989, Egon Krenz a fost ales secretar general de către CC al PSUG şi, în aceeaşi zi, el ţine un discurs la postul public de televiziune est-german. Apariţia sa în faţa camerelor a eşuat total şi a lăsat o impresie dezastruoasă. Krenz reflecta imaginea negativă a vechii elite PSUG: costum de culoare închisă, ţinută inflexibilă, retorică monotonă. În acest mod nu putea fi cîştigată credibilitatea; totuşi, în cadrul unei vizite la Moscova, la 1 noiembrie, RDG era considerat din nou stabil. Krenz a trebuit să deducă din cuvintele lui Gorbaciov că problema germană nu era pe ordinea de zi. Chiar dacă URSS credea că RDG este stabil, lucrurile arătau cu totul altfel. Lui Erich Mielke îi era deja clar un lucru, aşa cum constata lucid pe 21 octombrie 1989, în faţa a şaptezeci şi patru de generali şi ofiţeri ai MSS: „Fără Uniunea Sovietică nu a existat şi nu va exista o Republică Democrată a Germaniei“. Mielke ajungea la concluzia că este o iluzie salvarea prin forţă, împotriva voinţei conducerii sovietice, a ordinii în descompunere a statului PSUG. De asemenea, nu se putea nici distanţa de URSS, deoarece RDG nu îşi putea permite acest lucru. Mielke nu avea, în plus, nici o idee despre cum ar putea cineva stăpîni ţara, cu toată neliniştea ce creştea constant.
Conducerea sovietică nu a fost înştiinţată despre acest pas. Însă, deoarece era o putere semnatară a Acordului celor patru puteri, ar fi fost necesar. Totuşi, Gorbaciov a aprobat retroactiv demersul celor din noua conducere a RDG. S-a ajuns însă la discuţii aprinse în cadrul conducerii sovietice. Expertul pentru Germania, Valentin Falin, voia să trimită 1 milion de soldaţi ai Armatei Roşii, generalii discutau planuri conform cărora divizii sovietice ar fi trebuit să „sigileze“ graniţele RDG. În schimb, deschiderea graniţei a avut asupra Opoziţiei un efect ce avea să fie vizibil abia peste cîteva luni, şi anume împingerea Opoziţiei din centrul discuţiilor politice spre marginea lor.
În aceeaşi zi, în Bonn se schimba cursul evenimentelor politice. Cu un plan în zece puncte de reunificare a Germaniei, la 28 noiembrie 1989 cancelarul federal Helmut Kohl aducea pe ordinea de zi a politicii tema reunificării, lucru refuzat imediat, cu vehemenţă, de Gorbaciov. Cu toate acestea, conducătorul sovietic trebuia să constate – la întîlnirea de la Malta cu preşedintele SUA, George Bush, la 2/3 decembrie 1989 – că Guvernul american susţine fără rezerve reunificarea celor două state germane. Gorbaciov a sperat însă degeaba, pentru o scurtă perioadă de timp, că poate cîştiga de partea sa Franţa şi Marea Britanie. La începutul lui decembrie 1989, preşedintele francez François Mitterand vizita demonstrativ RDG şi, apoi, pe Gorbaciov, la Kiev. Cu ocazia acestei întîlniri, Gorbaciov vorbea încă în mod oficial despre cele două state suverane germane.
Destul de tîrziu, în 7 decembrie 1989, a avut loc prima masă rotundă în Berlinul de Est. Prin această masă rotundă, Opoziţia dorea să controleze Guvernul Modrow. În aceste condiţii, prim-ministrul Modrow a încearcat să salveze RDG-ul. El a propus o confederaţie a celor două state germane. Urma ca RDG să fie reconstruit ca o economie de piaţă socialistă. Comunitatea europeană şi RFG ar fi trebuit să finanţeze acest proiect. Dubla statalitate ar fi trebuit pentru moment să fie menţinută, prin aceasta fiind stabilizat socialismul în RDG. Singura măsură concretă a noului guvern a fost redenumirea MSS ca Amt für Nationale Sicherheit (AfNS – Oficiul pentru Securitatea Naţională). Dar Modrow nu se gîndea sub nici o formă la introducerea unor reglementări capitaliste de piaţă liberă. La prima lor întîlnire, în data de 19 decembrie 1989, Modrow solicita de urgenţă Guvernului federal un ajutor financiar în valoare de 15 miliarde de mărci vest-germane, însă Kohl a refuzat o confirmare concretă. Kohl se baza de mult pe „Mersul istoriei“ şi renunţase deja la RDG, iar Modrow apărea ca un reprezentant al vechiului RDG, nelegitimat democratic. Aceasta, mai ales după ce în Dresda sute de mii de oameni îl întîmpinaseră în cadrul unui miting strigînd „Germania, o patrie unică!“.
În ianuarie 1990 a fost decisă definitiv soarta RDG. Apărătorii drepturilor omului au ocupat, pe 15 ianuarie 1990, centrala Stasi de pe Normannenstraße din Berlinul de Est. Consilierul lui Gorbaciov, Nikolai Portugalov, dădea de înţeles, într-un interviu acordat ziarului vest-german Bild (24 ianuarie 1990), că, dacă oamenii din RDG cer reunificarea, o vor şi primi. URSS nu se va opune unei astfel de evoluţii. Se pare că a fost şi singura soluţie posibilă, deoarece Modrow afirmă în faţa unui ministru al Cabinetului Kohl, în 25 ianuarie 1990, că autoritatea statală este într-o rapidă disoluţie, climatul public devine din ce în ce mai agresiv, grevele se înteţesc. În 14 ianuarie 1990, el declara încă în faţa Parlamentului că unirea RDG cu RFG nu era pe ordinea de zi.
1. Uniune (armonizare economică, monetară, de circulaţie şi legislaţie);
2. Formarea unei confederaţii cu organe de conducere comune (parlamente ale landurilor, comisie parlamentară, organe executive pentru anumite domenii);
3. Transferul drepturilor de suveranitate către confederaţie;
4. O formă statală unitară, sub forma unei confederaţii germane sau a unei uniuni, adunarea unui parlament unitar, care trebuia să elaboreze o nouă constituţie, şi un guvern unitar, la Berlin.
Însă Modrow intenţiona, pe 1 februarie 1990, o Germanie neutră, şi nici unul din cele două state constitutive nu trebuia să se amestece în treburile interne ale celuilalt stat. Dar la Bonn acest plan este privit cu scepticism. În acel moment, Gorbaciov a început să realizeze că RDG se va prăbuşi. Invitaţia din partea Guvernului Modrow de a vizita Berlinul de Est este refuzată de către conducătorul sovietic. Pe 2 februarie 1990, Modrow îi transmitea cancelarului federal că prăbuşirea RDG este zilnic accelerată, RDG avînd nevoie urgent de un sprijin de 15 miliarde de mărci vest-germane, în timp ce, în continuare, 2.000 de oameni părăseau zilnic RDG. Doar 8 zile mai tîrziu, la o întîlnire între conducerea sovietică şi cea vest-germană, Gorbaciov îi va da acordul său de principiu lui Kohl pentru reunificarea Germaniei. În consecinţă, Modrow nu mai avea spaţiu pentru manevre în politica externă. Aceasta a fost, conform unui consilier al lui Kohl, breşa. Gorbaciov îl sfătuise deja pe Gregor Gysi, la o întîlnire din 2 februarie 1990, să se obişnuiască cu ideea unităţii germane. Pe de altă parte, Gorbaciov ordona trupelor sovietice staţionate în RDG să-şi pregătească retragerea.
O altă întîlnire dintre Modrow şi cancelarul federal Kohl – care a avut loc la Bonn, în 13 şi 14 februarie 1990, în prezenţa tuturor partidelor aflate la guvernare în RDG şi a Opoziţiei – s-a desfăşurat dezamăgitor pentru delegaţia RDG. Solicitarea unui ajutor de urgenţă, în valoare de 13 miliarde de mărci vest-germane, este refuzată de Kohl, iar membrii Opoziţiei din 1990 vorbeau despre „pericolul unui al patrulea Reich, ce va isca temeri în rîndul vecinilor săi“. Este refuzată simultan de către aceştia reunificarea prevăzută de Art. 23 din Constituţia vest-germană. Potrivit acestui articol, RDG putea adera la RFG adoptînd Constituţia vest-germană, nemaifiind astfel necesară elaborarea unei noi constituţii a Germaniei unificate. Bilanţul mesei rotunde reunite, pentru ultima oară, pe 12 martie 1990 cuprindea, mulţumită consecvenţei Opoziţiei, cîteva rezultate pozitive: dizolvarea MSS şi supravegherea dizolvării, care începe pe 12 ianuarie 1990, prezentarea situaţiei economice reale a RDG şi sfîrşitul monopolului exercitat de PSUG asupra puterii.
Ultimul capitol al dominaţiei PSUG în istoria RDG s-a terminat odată cu alegerile generale anticipate din primăvara anului 1990. Din cauza situaţiei încordate, Parlamentul fixează alegeri anticipate pe data de 18 martie 1990, alegerile la termen fiind prevăzute pentru luna mai. A urmat o campanie electorală încinsă şi emoţională. CDU vest-german, condus de Kohl, a sprijinit – după un început ezitant, din cauza apropierii de decenii a CDU est-german faţă de PSUG – Alianţa Conservatoare pentru Germania, compusă din partidele de centru-dreapta din RDG, înfiinţate după noiembrie 1989. Social-democraţii din Vest au sprijinit SPD-ul est-german, considerat mult timp în sondaje ca virtual cîştigător al alegerilor. Liberalii din Vest au sprijinit LDPD. Ecologiştii vest-germani erau singurii care refuzau o reunificare a Germaniei, considerînd-o „reacţionară“. Grupurile de opoziţie din toamna lui ’89 formaseră Alianţa ’90 şi cereau elaborarea unei noi constituţii, lucru ce ar fi prelungit procesul de reunificare; ei rămîn izolaţi şi fără sprijin electoral din Vest. PDS/SED reprezenta vechea putere a RDG.
Politicienii de vîrf ai SPD-ului vest-german au comis, în situaţia dată, o eroare fatală, pronunţîndu-se împotriva unei reunificări rapide. În schimb, Kohl anunţa reunificarea monetară rapidă, în timp ce conducerea SPD avertiza asupra unor paşi prea grăbiţi. Luptătorii pentru drepturile omului se pronunţau împotriva unei aderări a RDG la RFG, conform Art. 23 din Constituţie. Toate acestea au determinat o schimbare a preferinţelor electorale şi au dus la rezultate neaşteptate:
Alianţa pentru Germania 48%
SPD 22%
PDS 16,3%
Uniunea Democraţilor Liberi 5,3%
Alianţa ’90 2,9%
Astfel, au cîştigat partidele care doreau o reunificare rapidă. Guvernarea rezultată din aceste alegeri a decis dizolvarea propriului stat – un demers unic în istorie!
––––––––––
* În ziua de 17 iunie 1953 a avut loc în RDG o revoltă împotriva supremaţiei PSUG, care a fost suprimată cu brutalitate de către forţele sovietice.
Traducerea din limba germană de Luminiţa Burger
un articol preluat din www.observatorcultural.ro, 20 august
