Home » Română » Memorial » Diverse » Observator Cultural – Şi noi am dărâmat un zid

Observator Cultural – Şi noi am dărâmat un zid

posted in: Diverse |

Şi noi am dărâmat un zid

 Petre Mihai Băcanu

Din capul locului trebuie să mărturisesc că mă consider şi acum opozant, pentru că, la 20 de ani de la cădere, comunismul devine perioadă idilică, iar crimele sale sînt considerate infracţiuni de drept comun.

Pe 9 noiembrie 1989, cînd a început demolarea zidului Berlinului, mă aflam în „speciala“ Jilavei, la mulţi metri sub pămînt. Un loc în care erai rupt definitiv de lumea de afară. N-am ştiut nimic nici de ridicarea restricţiilor de frontieră de către Ungaria, la graniţa cu Austria, nici de schimbările din ţările foste socialiste şi, evident, nici de declanşarea revoluţiei de la Timişoara, unde au fost smulse primele bucăţi din zidul antedecembrist.

Ne aflam în închisoare, pentru că am vrut să spargem zidul tiraniei din România. La noi n-a fost folosit betonul, ci sîrma ghimpată, cenzura, înfometarea. La noi erau ziduri peste tot şi au desfigurat România pentru mult timp.

Am fost arestaţi în ianuarie 1989, în momentul în care Honecker prorocea că zidul va mai sta în picioare o sută de ani şi îl considera o „barieră de protecţie antifascistă“. „Fîşia morţii“ a existat şi la noi sub diferite forme. Se crease un zid între „societatea necetăţenească“ şi „societatea civilă“. Ştiam cu toţii că Securitatea era omniprezentă şi că România era un stat poliţienesc. Presa independentă fusese anihilată încă din 4 iunie 1945, cînd 14 jurnalişti importanţi ai României au fost condamnaţi de noul regim „democratic“. Din acea clipă a început îndoctrinarea cu idei comuniste, scrisul era fals, s-au impus jurnalismul de obedienţă, simplificarea, uniformizarea, frazeologia de lemn. Era suprimat orice cuvînt care exprima o părere în contradicţie cu ideologia comunistă. Marele proprietar de presă era partidul. Cu timpul, s-a tot strîns şurubul. Controlul maşinilor de scris, ca şi neputinţa de a-ţi procura o maşină de scris erau de neînchipuit chiar şi în celelalte ţări ale lagărului socialist.

Rolul literaturii samizdat în regimul totalitar a fost enorm. A instaurat climatul revoluţionar în Europa de Est. Persoanele care mi-au schimbat viaţa au fost, în mod special, Doina Cornea şi Ana Blandiana, izolate şi interzise. Reprezentau însă onoarea şi demnitatea. Pe doamna Cornea n-o ştiam decît de la Europa liberă, pe Ana Blandiana o cunoşteam. Mi-am zis: în timp ce două femei sînt în stare să spargă zidul iadului comunist, al regimului care încalcă orice drept elementar al omului, noi doar ne lamentăm. Aveam şi exemplul eroic al lui Radu Filipescu.

Unii susţin că disidenţii români au fost altceva decît cei est-europeni. Curajul însă este ceva sublim. Cîţi au avut curajul să spună că împăratul şi-a zidit supuşii? Îi numeri pe degete, dar totuşi au existat.

Presa devenise şi ea un zid care izola omul de rînd de informaţia corectă, departe de nevoile de informare şi cunoaştere ale românilor. Un zid la fel de ruşinos precum cel al Berlinului. Linia de demarcaţie erau cenzura şi autocenzura, iar ziariştii deveniseră adevăraţi propagandişti. O ţară îndiguită, izolată de un zid care consta în desfiinţarea căilor de comunicare nemijlocită cu exteriorul. În acest climat, la începutul anului l988, am constituit gruparea „Alianţa Naţională R“ pentru Restructurare, Reconstrucţie şi Redeşteptare. În a doua jumătate a anului 1988, am hotărît tipărirea ziarului România, cu ajutorul unei tiparniţe artizanale, dar cu litere tipografice de plumb, pe care ni le-a achiziţionat maistrul tipograf Alexandru Chivoiu. Ideea că ziariştii editau un ziar clandestin i-a scos din minţi pe securişti şi activişti. În luna ianuarie l989, am fost arestat, împreună cu colegii mei Anton Uncu, Mihai Creangă şi Ştefan Niculescu Maier pentru activităţi duşmănoase şi ostile la adresa orînduirii socialiste din Republica Socialistă România şi pentru tipărirea unei publicaţii clandestine.

Cu ocazia arestării, Direcţia de cercetări penale a Securităţii a realizat sute de fotografii color cu maşina mea, în portbagajul căreia se aflau matriţa tipografică şi numeroase corecturi din procesul de tipărire. Cîteva dintre acestea se găsesc în dosarul de urmărire penală, întocmit de Securitate. La acea vreme ştiam ce înseamnă o fotografie color şi cîtă cheltuială presupunea. Le-am spus: „Aveţi bani mulţi dacă vă permiteţi să faceţi atîtea poze color pentru o fiţuică, aşa cum îi ziceţi“. „Să ştii, banditule, mi-a replicat, că pentru siguranţa statului socialist cheltuim oricît“.

Pe parcursul anchetei, încadrarea juridică a fost schimbată în Art. l67, Al. 3 CP – complot, iar anchetatorul m-a anunţat că pedeapsa cu moartea va fi dusă la îndeplinire cît de curînd. Chiar şi colegii mei, puşi în libertate după trei luni, dar cărora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în diferite oraşe ale ţării, au fost obligaţi să semneze o declaraţie în care era specificat că, în cazul în care vor fi puşi în libertate, această hotărîre nu va atrage după sine scoaterea de sub urmărire penală, iar la infracţiunea de complot prescripţia operează după trecerea a l5 ani.

În luna martie l989, mi s-a luat şi mie o declaraţie prin care atestam că mi s-a adus la cunoştinţă schimbarea încadrării la infracţiunea de complot.

Timp de trei luni am fost supus unor interogatorii dure, încrucişate. Îmi sună şi acum în urechi glasul ridicat al anchetatorului: „Scrie!“. Am avut şi momente în care, pur şi simplu, n-am vrut să scriu, mai ales cînd îmi dicta absurdităţi. Recunoscusem că am tipărit un ziar, nu şi alte minunăţii pe care dorea să mi le pună în cîrcă.

De la jumătatea anului 1989 am fost transferat la închisoarea Jilava, la secţia specială, unde am stat într-o celulă plină de ploşniţe, gîndaci, şi în care noaptea ieşeau şobolanii din canalizare. Am stat cu un informator, apoi cu încă unul, care făceau presiuni psihice şi fizice asupra mea, pentru a da „declaraţii complete“. O parte dintre aceste declaraţii se regăsesc într-un preasubţirel dosar ajuns la CNSAS (Dosarul de urmărire informativă 1432), de doar 28 de pagini (dintr-o adresă a SRI către Fundaţia Academia Civică reiese că dosarul penal 66533 era compus din 7 volume).
Deşi solicitam în închisoare ajutor medical în diferite situaţii, mai ales dureri de cap şi stomac, n-am primit niciodată nici măcar o aspirină. În schimb, fără să solicit, am fost plimbat prin mai multe secţii ale spitalului penitenciar Jilava, chiar şi la chirurgie. Cel mai mult am stat la secţia TBC, trei săptămîni, într-un salon în care toate aşternuturile erau pline de sînge, ceea ce mă făcea să cred că cei trecuţi pe acolo erau cu adevărat bolnavi de TBC. Regimul la Jilava era de exterminare. De aceea sînt recunoscător Revoluţiei pornite la Timişoara, pentru că n-aş mai fi ieşit viu din închisoare. Din „lotul“ România liberă, Anton Uncu s-a sfîrşit la cîţiva ani de la Revoluţie, iar Alexandru Chivoiu, rămas cu puternice traume psihice încă din perioada de domiciliu forţat, s-a sinucis.
Cu toate schingiuirile prin care am trecut, cu toate traumele pe care le-am îndurat, sînt conştient că, dacă şi noi am fi făcut-o mai demult, dacă şi alţii ar fi făcut-o, poate că în Decembrie 1989 n-ar fi curs atîta sînge tînăr. Am făcut-o însă într-un moment cînd umilinţa, ruşinea şi disperarea ne copleşeau.

Intenţionam să-i determinăm pe români să „treacă dincoace“. Doream să introducem practic jurnalismul de opoziţie. Să întrerupem dezonoarea scrisului românesc. Eram conştienţi că disidenţa poate sfîrşi la închisoare, nu ne doream prestigiu ocult. De aceea, ziarul România nu-şi propunea să fie doar insinuant, ci să practice o critică dură a comunismului şi a camarilei politice de la noi. Simţeam nevoia să coagulăm o conştiinţă colectivă asupra catastrofei naţionale în care am fost împinşi, visam la disidenţă colectivă, într-un moment în care falimentul comunismului era un fapt. Regimul de detenţie a fost draconic, chiar şi în momentul în care regimurile totalitare cădeau precum piesele de domino. În luna decembrie 1989, cînd am fost transferat de la Jilava la Rahova, la Cercetări Penale-Securitate, la reîntîlnirea cu anchetatorul, acesta mi-a zis: „Poate ai aflat ce s-a întîmplat prin Europa. La noi nu este posibil, mă, pentru că tovarăşul este iubit de popor“. Zidurile în Europa de Est căzuseră, la noi păreau inexpugnabile.

Deşi aveam o condamnare trucată de Securitate, mă aflam încă în gestiunea ei. Pentru că Securitatea a folosit registrul infracţional ca să demonstreze că, în România, nu mai era vorba de deţinuţi de conştiinţă, respectivii fiind înregistraţi în criminalitatea de drept comun. Eram aceleaşi elemente „duşmănoase“ şi „nesănătoase“. Aşa am rămas şi după Revoluţie. N-am făcut niciodată caz de faptele noastre de rezistenţă la regimul comunist. Rezistenţa românească, atîta cîtă a existat, a fost terfelită încă din 1990.

În Calea Rahovei nu ştiam nimic nici despre protestele de la Timişoara, nici despre luptele de stradă sau demonstraţii. Doar în 21 Decembrie i-am văzut pe gardieni obosiţi, cu ochii roşii de nesomn. Ulterior, am aflat că se întorseseră de la Timişoara, unde participaseră la represiune, arestări şi anchete.

Prima condiţie pentru a deturna atenţia de la gruparea „R“ a fost izolarea protagoniştilor. Eu, pe „speciala“ de la Jilava, colegii mei Mihai Creangă, Anton Uncu, Ştefan Niculescu Maier, Sandu Chivoiu, Elena Gheorghe, expediaţi cu domiciliu obligatoriu în cinci zări ale ţării. Impunerea domiciliului obligatoriu pentru colegii mei a fost la fel de greu de suportat ca închisoarea. N-au rămas în închisoare pentru simplul motiv că regimul comunist nu dorea să se afle că s-au constituit grupuri intelectuale de opoziţie, nu dorea să creeze grupuri de martiri. Preventiv, Securitatea le pregătise şi lor cîte un dosar de drept comun.

Rezistenţa anticomunistă a fost exemplară în munţi ori în satele supuse colectivizării forţate. Acum ştim că 80.000 de ţărani au fost victimele represiunii. Datorită acestora, precum şi muncitorilor răsculaţi la Braşov, datorită celor care au luptat pentru libertate, aleşii de acum ai poporului pot să doarmă liniştiţi în fotoliile capitonate cu piele de Cordoba.

Prăbuşirea zidului a început, categoric, în 1980, odată cu înfiinţarea Solidarităţii. În România n-a fost posibilă o mişcare de tip Solidarnosc, pentru că nu sîntem în stare să fim solidari; în plus, avem şi complexul tăcerii. De aceea n-a fost posibilă organizarea disidenţei, ca în alte ţări est-europene. Acum se dovedeşte că avem şi reflexul de a bate pasul pe loc, celelalte ţări fost comuniste făcînd paşi masivi înainte.

La 20 de ani de la revoluţie, încă mai vorbim de desprinderea totală de comunism, se foloseşte retorica populistă şi se dezvoltă puterea discreţionară. Am condamnat comunismul, dar n-am decontat nimic din conturile cu vechea societate. Condamnarea comunismului se dovedeşte doar un act formal, de vreme ce recomandările Comisiei au rămas literă moartă. La noi, comunismul, comportamentul comunistoid sînt distilate în alte tipare. Am reuşit să devalorizăm şi anticomunismul. Cînd văd cum actori ai politicului manipulează masele şi le folosesc în beneficiul propriilor interese, mai că mi-ar veni chef de un samizdat.

În rest, sînt încrezător în steaua norocoasă a României, devenită ţară europeană. Pe cînd doream să dărîmăm zidul din noi, nu visam în nici un caz la unificarea Europei şi, implicit, la integrarea României în UE, „pleaşca“ cea mai mare care a căzut pe capul nostru în ultimul secol. Din păcate, dacă am dărîmat zidul comunist, comunismul postdecembrist se mai păstrează. O nouă falie se conturează în societatea românească: „cinci milioane“ şi „cinci milioane“. Un zid. Orice zid este însă un dezastru propagandistic.

intervenţia dlui Petre Mihai Băcanu în cadrul conferinţei 1989, sfârşit şi început: comunism – postcomunism – neocomunism, organizată la Timişoara în 10-11 decembrie 2009 de către Fundaţia Academia Civică, Memorialul Sighet, Societatea Timişoara, Memorialul Revoluţiei, Centrul Cultural Francez Timişoara, Institutul Polonez

articol preluat din Observator Cultural nr. 506 din 24.12.2009

http://www.observatorcultural.ro/Şi-noi-am-darimat-un-zid*articleID_22976-articles_details.html