un articol de Gabriel Andreescu
Cronica unui sfirsit de sistem
Drumul care duce de la Tirgu Mures la Sighetu Marmatiei este o intrare traditionala in tinutul Maramuresului. Coamele de deal si vaile se perinda asemenea, dar satele de pe parcurs s-au schimbat. Multe case noi, multe planturoase, sulemenite si oricum, inghesuind spatiul. Localitatile maramuresene isi vor pierde in curind tot ce le era propriu, tot farmecul. La fel si bisericile, care au rasarit in fiecare sat, infruntand si jignind in beton, geam (mult geam!) si tabla siluetele celebrelor biserici maramuresene de lemn.
Centrul Sighetului Marmatiei ramine insa acelasi, atmosfera de Europa centrala, cladiri puternice si cu gust. Una dintre ele, aliniata aproape discret in ansamblul arhitectonic, este paradoxal, fosta inchisoare in care a murit elita Romaniei interbelice. Astazi, ea a devenit muzeu, „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei“, creat sub egida Academiei Civice.
In 2002, simpozionul pe care „Memorialul“ il gazduieste anual a ajuns la a X-a editie. Tema Anii 1973-1989. Cronica unui sfirsit de sistem a jucat rolul de umbrela pentru discutiile mai circumscrise (din 5, 6 si 7 iulie) privind Rezistenta la comunism in deceniile 8 si 9 (oponenti si dizidenti) – moderatori Vladimir Bukovski si Dennis Deletant; Drepturile Omului in Romania (deceniile 8 si 9) – moderatori Ioana Boca si Paul E. Michelson; Securitatea si viata cotidiana – moderatori Thierry Wolton si Marius Oprea); A existat o rezistenta prin cultura? – Ana Blandiana si Mircea Martin; Comunismul cu doua fete: intre propaganda si realitate – Alexandru Zub si Anatol Petrencu; Ceausescu – constructor sau modelator? – Victor Frunza si Bujor Nedelcovici; Implozia comunismului in tarile de Est – Stéphane Courtois si Romulus Rusan; Situatia internationala. De la Acordurile de la Helsinki la caderea zidului Berlinului – Mircea Zamfir si Mircea Carp.
Doar numele moderatorilor si este sugerata amploarea participarii. Lor li s-au adaugat multi altii. Celebrul disident rus, Vladimir Bukovski l-a avut alaturi pe liderul polonez Bogdan Lis; Stéphane Courtois a fost secondat de colegul sau Nicolas Werth cu care a lucrat la Cartea neagra a comunismului; exilatii romani din Franta i-au concurat pe cei veniti din Germania samd. Dintre zecile de intervenienti ii voi mai aminti pe E.S. Jean-Claude Perisset, Peter U. Weis, Ilie Serbanescu, Petre Caraman, Smaranda Vultur, Anca Hatiegan, Dragos Petrescu, Doina Jela, Mircea Iosifescu, Gheorghe Leahu, Constantin Eretescu, Lavinia Betea, Mircea Martin, Gabriel Dimisianu, Ion Caramitru si Stelian Tanase. Alaturi de istoricii cu rol de moderator s-au mai aflat Adrian Niculescu, Mircea Stanescu, Gabriel Catalan si cercetatori de la CNSAS.
Tema a oferit prilejul reintilnirii, la Sighet, a fostilor oponenti si dizidenti. Unii au ramas activi si dupa revolutie, precum Doina Cornea si fiul ei, Leontin Juhas, Petre Mihai Bacanu si Mihai Creanga, Dumitru Iuga ori Radu Filipescu. De altii putini isi mai aduc aminte, desi au fost eroii unor acte de un deosebit curaj si victime deliberate. Vasile Paraschiv este asociat mai ales cu miscarea sindicatelor libere si cu represiunea psihiatrica. Iulius Filip a facut multi ani de inchisoare, intre altele, pentru trimiterea unei scrisori de solidaritate cu muncitorii din Gdansk. Gheorghe Nastasescu a urcat pe o schela in Lipscani, a demontat scarile pe care le lasa in urma, dupa care a citit multimii strinsa la baza refugiului principiile unui sindicat numit cu inocenta „Libertatea“. A stat in inchisoare citiva ani pentru aceasta isprava. Cine isi mai aminteste de numele lui? Muncitorii veniti de la Brasov au povestit cite ceva despre soarta victimelor razmeritei din 1987 si, in oglinda, despre soarta celor care i-au reprimat ori au cerut atunci condamnarea lor la moarte – astazi, marii afaceristi ai Brasovului.
Memorialul
Masiva prezenta a personalitatilor la simpozion a fost, poate, o demonstratie de forta a organizatorilor. Privilegiul multor interventii, prea putin timp pentru dezbateri. Evenimentul, impresionant in sine, este un prilej sa se vorbeasca si despre Muzeul din Sighet. „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei“ este o ctitorie ajunsa astazi la deplina maturitate.
Renovata si amenajata, vechea cladire a inchisorii devenita muzeu memorial are o frumusete care aproape deruteaza. Cele trei nivele sint unite printr-un fel de vitralii uriase, care se ridica la capetele celularelor, suprafete de sticla armate cu bare de metal scaldind spatiul interior in lumina. Exponatele sint plasate in celule, organizate tematic: „Rezistenta in munti“, „Deportarea in Baragan“, „Iuliu Maniu“, Gheorghe Bratianu“ samd.
Curtea inchisorii ia parte la ansamblu prin grupul statuar al lui Aurel Vlad, apoi prin spatiul (ecumenic) de reculegere gindit de catre arhitectul Radu Mihailescu. Ultimul gazduieste un interior semisferic, in centru cu o „masa a reculegerii“ luminata de sus printr-o taietura vag in cruce. Deasupra, un spatiu verde, cu pomi tineri, iar drumul spre intrare este placat lateral cu suprafete pe care au fost incrustate numele detinutilor din inchisoarea Sighet, in stilul Memorialului dedicat la Washington americanilor ucisi in Vietnam.
Am vizitat de-a lungul timpului mai multe memoriale, devenite adevarate locuri de pelerinaj. Nimic ceea ce a fost realizat la Sighet nu mi se pare sub calitatea muzeistica a altor centre pe care le-am vazut. Numai ca Memorialul s-a facut in ciuda adversitatilor, nu in virtutea responsabilitatilor. Anticampaniile elitelor politice de pina in anul 1996 au primit sprijin, surprinzator, din strainatate. Ani de zile, intelectuali si ziaristi din Occident preocupati de Romania au facut ce le-a fost in putinta ca sa discrediteze Memorialul. Argumentul predilect a fost „propaganda legionara“, idee lansata prin 1995 (cred), de un ziarist din Germania.
Dupa 1996, autoritatile au incetat sa mai fie o piedica, chiar au sprijinit initiativa. Memorialul a fost declarat ansamblu de interes national, iar banii de la buget au permis finalizarea lucrarilor principale. Dar eforturile guvernamentale nu au ajuns niciodata la exces de zel. Sponsorizarile din afara au ramas si ramin necesare si importante, efortul exilului – intre care s-a distins, din acest punct de vedere, Misu Carciog – s-a dovedit indispensabil pentru a da „Memorialului“ demnitatea lui de acum.
Apogeul acestor schimbari pare sa fie anul 2002. Insusi Ion Iliescu a ajuns sa faca intr-o scrisoare publica urmatoarele aprecieri: „Asa precum Auschwitz-ul va simboliza si stigmatiza pentru totdeauna infernul Holocaustului si crimele nazismului, Sighetul, in care au fost exterminate elitele Romaniei democratice de odinioara – zeci de ministri, senatori, deputati, episcopi… – va ramine pentru eternitate simbolul a ceea ce Soljenitin a numit, printr-o expresie care a zguduit si trezit lumea – Gulagul.“ Faptul ca seful statului spune ce spune din ratiuni de imagine aproape nu mai are importanta.
In aceasta vara este probabil ca Elie Wiesel sa faca o vizita la „Memorial“. Ar fi un gest capabil sa faca uitata ostilitatea jignitoare din anii anteriori.
Citeva observatii
Din punctul de vedere al recunoasterii sale, „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei“ a atins, in acest an, apogeul. Complexul muzeal s-a facut printr-o vointa deseori tratata nedrept si printr-o opera de voluntariat care merita toata admiratia. Numele unor oameni precum Gheorghe Barlea, Dorana Cosoveanu si Gheorghe Arvunescu ar trebui sapate cindva pe zidurile care slujesc amintirea. Dincolo de orice insa, „Memorialul“ este opera Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan. Ar fi o chestiune de onoare ca meritul lor sa fie recunoscut si de catre cei care nu o fac cu placere.
Ar mai fi si altfel de observatii pentru final. Incep cu nevoia asezarii unei placute cu numele lui Radu Mihailescu in suprafata Spatiului de reculegere. A pune numele autorului pe opera sa tine simplu de recunoasterea dreptului de proprietate intelectuala – argument si mai dramatic, cind este vorba despre o realizare remarcabila.
O alta observatie are in vedere mica expozitie – permanenta – privind oponentii si dizidentii deceniilor 8 si 9. Realizata, ca si celelalte, cu gingasie si marinimie. Dar este total inadecvat ca posterele de pe perete sa-i excluda complet pe Dan Petrescu si Mircea Dinescu. Nu are nici un rost sa se invoce dezinteresul lor pentru trimiterea de exponate. Nici Paul Goma nu a trimis, dar s-au gasit destule „mostre“ cu care sa se finalizeze montajul pe care-l merita. Cei doi scriitori bogati la gura au avut comentarii rautacioase la adresa fondatorilor Academiei Civice – Dinescu marcindu-si inca o data imaturitatea cind a invocat-o pe Blandiana printr-un „Hai sictir!“ pus ca titlu de editorial in Plai cu boi. Dar faptul nu are nici o relevanta pentru descrierea corecta a dizidentei din anii ’80. Din acelasi motiv, nici „Scrisoarea celor sase“ nu trebuie sa lipseasca – chiar daca apelul lor la „Securitatea infiintata pentru apararea poporului“ are de ce sa fie pus in evidenta, cumva. Despre impresia ca in Romania ar fi existat, conform prezentarilor, numai dizidenti romani – lipsind pina si numele lui Lászlo Tökes in aceasta expozitie dedicata „sfirsitului de sistem“ – am mai scris si altadata.
In sfirsit, sa nu uitam ca in mod firesc „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei“ este chemat sa aiba o cariera internationala. Avind in vedere importanta comunitatilor maghiara si ucrainiana din Sighetu Marmatiei as sugera ca insemnele, la intrare, sa apara in patru limbi, la romana si engleza (iata inca ceva de lucrat) adaugindu-se maghiara si ucrainiana. (Ideea de a avea traducerea in maghiara ii apartine de fapt lui William Totok).
Inclusiv acestea sint fatetele temei mai generale a „Memorialului“: efort muzeal, reusite plastice, mai putina informatie privind regimul comunist a carui amintire o pastram pentru „ca sa nu se mai repete“. Informatiile se obtin inca greu. Implinirea „Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei“ va fi posibila atunci cind accesul la arhive va fi liber cu adevarat. Din acest punct de vedere, stilul lucrarilor cu care au venit tinerii de la CNSAS nu da motive de optimism.
www.observatorcultural.ro, nr. 126, iulie 2002
