Refuzul uitării
Carmen Muşat
De victimele comunismului am uitat şi nu mai vrea să ştie nimeni“ s-a spus la Timişoara, în cadrul dezbaterii din 10-11 decembrie. În pofida condamnării oficiale a comunismului ca regim ilegitim şi criminal, multe dintre întrebările care s-au pus insistent în anii scurşi de la Revoluţie nu şi-au găsit încă răspuns, multe dintre dosarele Revoluţiei au fost soluţionate cu NUP, fără ca soluţiile să fie comunicate victimelor, mulţi dintre cei care au tras atunci sînt astăzi influenţi şi prosperi oameni de afaceri. Nu teroriştii sau extratereştrii au tras pe străzile din Timişoara şi Bucureşti, ci persoane concrete, din Miliţie, Securitate şi Armată, identificate în mare parte de cei ce au investigat evenimentele din acele zile. La Timişoara, unde memoria celor ucişi în decembrie 1989 este vie, s-a vorbit despre dezinteresul autorităţilor pentru aflarea adevărului şi despre revolta populară care a făcut posibilă căderea lui Ceauşescu şi a comunismului.
„Ar fi păcat să uităm de oamenii obişnuiţi, care au protestat în decembrie 1989, fără de care nici eu, nici ceilalţi colegi de disidenţă n-am fi putut continua“, a spus László Tökés, deplîngînd confiscarea ulterioară a revoluţiei şi furtul de capital moral. Vorbind despre unitatea împotriva fricii ca despre „miracolul Timişoarei“, Episcopul Tökés a subliniat dimensiunea etică a protestului din decembrie 1989. Ceea ce s-a întîmplat atunci a fost o revoltă morală împotriva unui regim profund imoral cum a fost cel comunist. Revolta morală începută în decembrie 1989, reizbucnită în Piaţa Universităţii în 1990, nu pare azi să mai tulbure prea multe conştiinţe. O dovadă în plus că libertatea se cîştigă greu şi se pierde uşor, iar cînd înţelegi asta poate să fie prea tîrziu.
