Home » Français » Mémorial » Revue de presse » Observator cultural: Sînt adolescenții de azi responsabili pentru istoria de mîine?

Observator cultural: Sînt adolescenții de azi responsabili pentru istoria de mîine?

posted in: Revue de presse

Dezbaterea elevi-profesori la Școala de Vară de la Sighet
 

 

Acad. Alexandru ZUB: S-au formulat deja atîtea întrebări și, evident, nimeni nu trebuie să aștepte răspunsuri valabile sau definitive pentru toate. Dar, totuși, dacă pornim cu întrebările, e un pas bun, căci cine se întreabă, cine întreabă poate avea șansa de a căuta, de a formula și răspunsuri adecvate. Aș porni de la micul excurs, de la atitudinile fundamentale care s-au conturat în privința relației cu trecutul, a relației cu istoria. Dacă vă uitați în urmă la reperele valabile ale culturii, ale istoriei, veți vedea că cei care au pus umărul la schimbarea în bine a lucrurilor au fost oameni care s-au raportat corect la trecut, la istorie, și au făcut din istorie o sursă de revitalizare, de entuziasm. Aproape că-l citez în felul acesta pe Goethe, care, la începutul secolului al XIX-lea, în primă epocă de redeșteptare a națiunilor și de construcții naționale, a spus că, dacă este ceva valabil în trecut, în istorie, la care trebuie să ne raportăm, este tocmai entuziasmul pe care aceasta îl poate trezi. Îl poate trezi, dar poate să nu-l trezească. Depinde de cum se raportează fiecare individ sau generație la experiența trecutului.

Problema e: ce citim din trecut? Ce ne alegem? Ce căutăm în trecut? Pentru că este important să citim corect trecutul și să căutăm ceea ce el ne poate oferi, ca elemente valabile pentru  o construcție de sine prezentă și viitoare. Or, atunci ajungem la atîtea alte constatări importante, vitale, aș spune, pentru specia umană, anume raportările care fac din istorie un tezaur de valori, un teritoriu pe care îl explorezi în ideea de a te cunoaște pe tine, de a-i cunoaște pe ceilalți și de a construi, în fond, istoria, destinul.
Blaga spunea la un moment dat un lucru pe care îl repet mereu cu interes: „Două lucruri nu au greutate și, totuși, fără ele nu putem trăi: aerul și istoria“. Istoria face parte, așadar, din aceste lucruri imponderabile la care trebuie să ne raportăm. Dar imponderabile fiind și greu de definit, echivoce, contradictorii, este important să propunem lecturi corecte asupra trecutului. Și cînd spun corecte, mă gîndesc în primul rînd la lectura profesionistă asupra trecutului. Or, aici este rolul profesorului de istorie, rolul cercetătorului, care trebuie să identifice în trecut nu numai elemente care depreciază specia umană, care o fac abia să se suporte pe sine, ci și elementele acelea la care se refereau Blaga și Goethe, pentru a stimula contemporanii pe linia pe care încercam să o sugerez.
În perioadele critice, așa cum se întîmplă să fie acelea în care ne-a fost nouă dat să trăim, cu atît mai mult istoria devine un element indispensabil la care trebuie să ne raportăm, tocmai pentru a identifica în trecut reperele valabile, cele care definesc un traseu, acea cale majoră a devenirii umane, a devenirii nu doar sub raportul civilizației, al bunurilor materiale, ci, în primul rînd, al devenirii spirituale. A identifica corect relația dintre cele două registre ale istoriei (mă gîndesc la civilizație și cultură) mi se pare un lucru important și la care ar trebui să ne întoarcem cu toții. Dar, oricum ar fi, cred că nu putem evita această nevoie de a ne raporta mereu la prezent, fiindcă prezentul este clipa de grație, singura de care dispunem și pe care putem să o folosim pentru a ne defini propria noastră situație în lume. Or, aici este, mi se pare, un lucru foarte greu de acceptat: relația cu prezentul este întotdeauna confuză, ambiguă, contradictorie și foarte greu se găsește cineva – individ sau comunitate – capabil să afle măsura justă în relația cu prezentul. Bineînțeles că de la această relație pornim și atunci cînd trebuie să valorificăm trecutul, dar și atunci cînd trebuie să construim proiecte de viitor.
E ca în acea frumoasă metaforă care imagina prezentul ca o clipă de grație peste care se arcuiesc trecutul și viitorul. Cu alte cuvinte, cînd ne raportăm la prezent, trebuie să avem în vedere, de fapt, economia ansamblului, a duratei întregi, care trebuie luată în considerație. Și, evident, cu partea de experiență care vine din trecut, dar și cu partea cu propensiune, de utopie, de imaginar, care aparține viitorului. Dar aici vă invit pe dumneavoastră să spuneți ceva.

Narcisa BOARIU (elevă, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu“, Petroșani): Eu cred că acest comunism pe care nu l-am trăit, dar care simt că m-a marcat prin relațiile lui colaterale, a făcut un rău pe care mai tîrziu îl voi resimți. Scenariul care mă sperie este că unii dintre cei mai buni din generația mea vor pleca din cauza sistemului care nu le poate oferi ceea ce au nevoie, vor pleca în țări mai dotate și îi vor instiga și pe cei cu dorință de muncă sau cu o inteligență peste medie să plece și ei. Acesta e scenariul de care mă tem eu, pentru România, în următorii ani.

Adriana BĂRBIERU (elevă, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“, București): Lipsa de informație reală și lipsa de profesionalism a mass- mediei, în primul rînd, cred că reprezintă o mare problemă a societății în care trăim. Lipsa noastră de informare ne face să nu știm la ce să ne așteptăm. Tot ceea ce știm noi se datorează unor profesori extraordinari, precum și dorinței lor de a ne transmite informații cu adevărat sănătoase.

Noi avem responsabilitatea de a ne informa și de a încerca să ne implicăm în tot ce se întîmplă, nu doar în țara noastră, pentru că, după cum știți, mass-media se îndreaptă către un anumit tip de discurs. Se pornește de la evenimente și se ajunge să se dea vina pe persoane, pe diferiți politicieni și totul se învîrte întotdeauna la un nivel național: chiar dacă se pornește de la un conflict de nu știu unde, se ajunge, pînă la urmă, să se revină la veșnicele discuții politice din țară. Și atunci noi nu avem ocazia să înțelegem cu adevărat ce se întîmplă, iar lipsa de informare ne face să nu știm cum va arăta ziua de mîine. Și dacă noi nu încercăm să aflăm mai multe lucruri și să facem parte din lumea de mîine, atunci ne putem considera și noi vinovați, dacă în viitor vom avea o dictatură sau un război sau dacă lucrurile nu vor merge cu adevărat bine.

Prof. Valentin PĂVĂLAȘCU (Galați): Dacă nu avem repere morale, nu putem avea idealuri. Oamenii le fac punînd în practică programe de natură economică, politică sau de altă natură. Din păcate, dacă privim acești 20 de ani, tot timpul am fost păcăliți, în mod conștient. Am primit puțin, ne-am împăcat cu această idee de a primi puțin și nu am ripostat. Și atunci îmi vine în minte o întrebare: mai sîntem, oare, un „popor vegetal“? Avînd în vedere evoluția de acum 3-4 ani, cred că ne mai trebuie 50 de ani pînă cînd poporul român va găsi ocazia să încerce să scuture aceste elemente de balast care ne țin pe loc. Probabil că la nivel individual fiecare va avansa, se va zbate să ajungă acolo unde-și propune din punct de vedere profesional – dacă nu în țară, undeva în afară. Pesimismul ne-a cuprins, este vina care ne roade zi de zi, și fatalismul este prezent în viața noastră. „Asta e!“, spunem cu toții, cînd nu avem ce face. Și „Asta e!“ devine un laitmotiv, care ne duce acolo unde vor politicienii.
Cum este privită istoria de către Ministerul Educației? De la o generație la alta, de la un an la altul, istoria este marginalizată. Probabil că n-au curiozitatea de a cunoaște ce înseamnă istoria acestui popor. Vor să trăim într-o democrație beteagă, șchioapă. Vor să fim un popor care să poată fi manipulat.
Alina URS (București): Cred că unul dintre motivele pentru care tinerii din ziua de astăzi sînt atît de pesimiști este continua idealizare a Occidentului și a valorilor occidentale, care se face
prin media. Eu nu cred că ei sînt mai bine informați, mai deștepți ca noi. Există o pătură în Occident care e bine informată, așa cum există o pătură în România care e bine informată. Noi avem mereu o părere proastă despre noi. Credem mereu că la noi e rău și că în Occident e bine. Și tinerii cresc îndoctrinați și de părinți, îndoctrinați mai ales de mass-media, că ar trebui să meargă în Occident, unde în Occident curge lapte și miere, unde e democrație reală. Și așa ajungem după 20 de ani să fim foarte demoralizați, foarte dezamăgiți de România, fiind de părere că noi n-o să schimbăm niciodată nimic cu forțe proprii. Trebuie să așteptăm de la ceilalți… și pînă la urmă nu are rost să așteptăm de la ceilalți… mai bine emigrăm, unde deja e bine și totul e în ordine.

Și mass-media face, aș îndrăzni să spun, aproape o spălare a creierelor. Sînt oameni care vin la televizor și ne arată încontinuu reportaje cu oameni care au reușit peste hotare. Dar ei nu ne spun că ei, cei care vorbesc, sînt oameni care au reușit în România. Ei, reporterii, dacă s-ar duce în Franța, dacă s-ar duce în Spania, în SUA, în Marea Britanie, poate n-ar reuși. Dar ei nu ne spun: „Uitați-vă, se poate în România!“. Ei ne spun: „Nu, nu, nu! În România e foarte greu, în România totul și toată lumea e împotriva ta, dar uite, prin muncă adevărată, ceea ce nu se întîmplă în România, se poate reuși în Occident“. Uitați-vă unde sînteți! Sîntem la Memorialul de la Sighet. Acest loc a fost realizat prin munca unor români pe care îi avem aici. Și care n-au spus: noi ne ducem în Occident pentru că în România e prea mult de muncă, pentru că în România nu se  poate… Au spus: noi credem că se poate face ceva în România. Începem cu noi.

Prof. Daniel SERAFIMESCU (Topoloveni): Cînd mă aflu în fața elevilor mei, mă simt vinovat în fiecare clipă pentru faptul că îmi dau seama că generația tînără și mai tînără decît cea pe care o reprezint eu este lipsită de modele. Nu este suficient ca eu și alți profesori să mergem în fața elevilor și să predăm istoria reală, atîta timp cît conduita noastră în societate nu este în concordanță cu ceea ce spunem la clasă. În momentul în care mă duc în clasă și prezint niște modele de rezistență asemenea celor prezentate aici, iar atitudinea mea în societate este una umilă, supusă regimurilor, partidelor, și nu știu cum să devin sclavul sau unealta sistemului, să profit, nu am cum să devin un model pentru elevi. Elevul este derutat de fiecare dată pentru că nu există o concordanță între ceea ce susțin eu în clasă și atitudinea demnă pe care o prezint în fața lor, sau critică la adresa lor, că nu sînt morali, că nu sînt demni, că nu învață suficient, că nu știu să-și aleagă modele, iar în momentul cînd am ieșit din clasă, pe stradă, sînt cu totul altă persoană. Eu cred că asta este marea problemă: modelele pe care noi le reprezentăm pentru generațiile care vor veni după noi. Pentru că nu există o complementaritate între ceea ce predicăm și ceea ce reprezentăm în mod exact. Am fost întrebat la un moment dat: noi, românii, pe cine considerăm vinovați? Și am răspuns foarte sincer, foarte franc: pe toată lumea, adică pe ceilalți. Îi considerăm vinovați pe germani, că ne-au băgat în Al Doilea Război Mondial, pe sovietici, că ne-au adus comunismul, iar după ’90, Europa Occidentală că ne-a marginalizat. Tot timpul sînt vinovați alții, numai noi nu. Eu vă spun că mă simt vinovat zi de zi că nu sînt suficient de credibil în fața elevilor, pentru că nu reușesc să fiu un model prin ceea ce spun, pentru că nu am reușit să fac decît mici insule de principialitate. Și mă simt vinovat!

Mariana LALESCU (elevă, Liceul Teoretic „Traian Lalescu“, Orșova): Ni s-a reproșat că sîntem pesimiști. Nu vreau acum să găsesc o scuză la faptul că sîntem pesimiști. Vreau să prezint realitatea așa cum este, cel puțin la mine în oraș. Societatea, colegii, prietenii, rudele văd comunismul ca pe ceva bun. Am încercat să discut cu ei, să le spun ceea ce cred eu. Părinții mei ziceau: „Tu nu știi, că eu am trăit atunci. Tu nu ai de unde să știi“. Am încercat să spun: „Știi, tata, am citit, am învățat, am încercat să gîndesc, să văd – e așa, nu-i așa“. Zice: „Lasă că oricum era mai bine atunci cînd am trăit eu“. Și mare parte dintre prietenii de vîrsta mea sînt la fel ca persoanele în vîrstă. Poate din cauza asta sîntem pesimiști.

Am încercat să fac și altceva, nu doar să învăț. Anul acesta am devenit colaborator la un ziar și am scris niște articole despre comunism. Unul dintre ele a fost: „8 Mai, ziua Partidului Comunist“. N-a fost prea mare interes și am avut și cîteva reproșuri. Unul dintre ele, din partea unui domn, mai în vîrstă, care mi-a spus: „Ce-ar fi să scrii tu despre tine și generația ta, pentru care munca e urît mirositoare, și să îi lași pe cei care au trăit atunci să spună ce era atunci“. În momentul acela am simțit că mi se dă o palmă peste față, m-am simțit îngrozitor. Poate faptul că noi sîntem pesimiști are legătură și cu tot ce e în jurul nostru, cînd vedem că încercăm să facem ceva și nu reușim.

Corina TOMA (Chișinău, bursieră Fundația „Konrad Adenauer“): S-a vorbit aici de pesimism și optimism și mă gîndeam cît de norocoși sînteți voi prin faptul că aveți scris în pașaport că sînteți români. Pentru mine, întotdeauna România a însemnat o valoare pe care mi-au dăruit-o bunicii mei. În Chișinău este ceva foarte diferit să fii român: pentru unii este frumos, pentru alții este un pic straniu, pentru că este mult mai la modă să vorbești frumos rusește. Ideea de a fi sau a nu fi optimist în țara ta este întotdeauna actuală. Pentru că, atîta timp cît vrei să faci ceva, o să faci. Dar atîta timp cît încerci și îți dorești din tot sufletul, nu ai cum să nu reușești. A fi român în Basarabia înseamnă să lupți în fiecare zi pentru a fi român.
Începînd din liceu și terminînd cu facultatea, trebuie să fim foarte atenți la cît de români sîntem. Adică, am profesori de care o să fiu mîndră toată viața, pentru că au știut să ne îndemne, ca români, să vrem să fim un pic mai buni decît cei din jurul nostru. De fapt, așa simțeam eu. Și cel mai frumos lucru pe care l-am auzit despre România este că România înseamnă Eminescu. Și, după cum zicea și regretatul Grigore Vieru, la Eminescu nu se rămîne, la Eminescu abia dacă se poate ajunge.
Cred că, fiind în România, simți deja o „binecuvîntare“, să fii aici și să vorbești românește, fără să ți se spună: „Cred că e mai bine dac-ai vorbi engleză! Ai ajunge mai repede în Europa dac-ai vorbi engleză! Și cred că nu e bine, de exemplu, să faci un program de doctorat în România, pentru că, fiind copil deștept, poți să mergi, să zicem, în Marea Britanie, să faci acolo un program de doctorat“. Aș fi mult mai fericită, vorbesc foarte subiectiv, dacă aș putea să fac un program de doctorat în România. Un program de doctorat în România ar însemna pentru mine o realizare. Și aș vrea s-o fac nu de pe poziții de cetățean basarabean, vreau să dau admitere la doctorat fiind cetățean român, și vreau să am aceleași drepturi cu toți cei din România. Și cred că acesta ar fi cel mai mare atu: să încerc să fiu eu în fiecare zi cîte un pic. Și cred că asta fac românii pe parcursul istoriei, și am văzut și astăzi în celulele Memorialului de la Sighet: că poți să faci istorie și cu o bucată de ață! Așa că trebuie să fiți optimiști și să vă mîndriți cu tot ceea ce sînteți!

Prof. Dorin RĂDUȚI (Petroșani): Vreau să ne întoarcem la școală, la cei doi factori: elevul și profesorul. Mai întîi mă adresez elevilo
r. Vreau să povestesc ceva. În ultimele zile ale lunii mai, am avut deosebita plăcere de a mă întîlni cu o serie, care a împlinit 10 ani de la absolvire. Din 23 au venit 17, patru dintre ei din străinătate. Erau mult mai frumoși, mult mai încrezători și chiar fericiți pentru ceea ce au realizat în cei 10 ani de cînd nu mai erau elevii noștri, pe de o parte. Dar să știți că și ei, în 2001, cînd au încheiat clasa XII-a, erau la fel ca voi. Erau speriați, dar, în același timp, hotărîți, le era teamă de ceea ce se va întîmpla, dar absolut toți mi-au spus că, prin muncă, prin seriozitate, au reușit în viață. Unii dintre ei sînt economiști, alții sînt avocați, unul lucrează în monitorizarea presei, sînt șefi de departamente foarte serioase. Iar cei patru care sînt plecați în străinătate nu sînt salahori. Sînt oameni bine văzuți. Repet, cînd am plecat la drum cu ei, în 1997, erau ca voi, și lor le era teamă.
Acum mă adresez domnilor profesori: eu sînt un profesor fericit. Nimeni nu mă obligă la clasă să spun altceva decît ceea ce cred. Nu s-a născut încă inspectorul, chiar ministrul, care să vină să-mi dicteze ceea ce trebuie să fac la oră. Îi întreb pe domnii profesori: cine-i împiedică să-și aducă elevii aici la Sighet, să vadă istoria? Cine-i împiedică să-i invite pe doamna Blandiana, pe domnul Romulus Rusan să le vorbească despre istorie, de la Bråncuși pînă la dizidența anilor ’80? Istoria ca disciplină nu moare. E prea importantă pentru ca X sau Y, portocaliu, roșu sau galben, s-o poată distruge. Este adevărat, ne-au luat din program niște ore. Dar noi sîntem slujitorii istoriei. Putem să vorbim foarte frumos și într-o oră. Putem să respectăm programa aceea, care de multe ori, recunosc, este idioată. Dar, dacă știm cum să abordăm subiectul, dacă știm cum să-i capacităm pe cei din fața noastră, să știți că vom reuși. Nu cred că văicăreala este o soluție. De noi depinde ca această generație și cele ce vor urma să nu uite că aici, la Sighet, au murit oameni, că în munții Banatului au murit oameni, că la Canal au murit oameni… Cred că ar fi bine dacă domnii profesori, măcar o dată la doi-trei ani, să vină cu o grupă de elevi să viziteze Memorialul. Nu cer mult. Nu cer nimic, de fapt. Profesorul de istorie trebuie să fie un om care să slujească adevărul istoric, atît cît poate el să-l ducă. Noi sîntem sfătuitori ai celor din fața noastră. Nu facem doar istorie, facem și educație…

Transcrierea: Angela BILCEA

 

 

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_25701-articles_details.html