„…A împlinit douăzeci de ani.“ Un asemenea enunţ poate părea convenţional în cazul aniversării unei instituţii. La noi instituţiile apar şi dispar, intră în umbră, îşi schimbă numele, profilul, relaţia cu societatea, pînă la a deveni altceva decît erau la început, mai ales dacă se lasă cuprinse de birocraţia fluctuantă a vremurilor. Memorialul Sighet s-a născut în vremuri dificile, cînd o generaţie fără memorie ocupa scena, iar alta plină de amintiri însîngerate o părăsea, somată de biologie. O a treia generaţie, cea a copiilor „cu cheia la gît“, venea din urmă, cu amintirile ei înduioşătoare, despre cozile la telemea şi bomboane cubaneze şi despre temele făcute la lumina lămpii cu gaz.
Cred că am conceput Memorialul de la Sighet – al victimelor comunismului, dar şi al rezistenţei faţă de comunism – ca pe un numitor comun: al recunoştinţei faţă de bătrînii care „n-au avut tinereţe“ şi al datoriei faţă de tinerii care nu mai ştiau ce fusese înaintea lor.
Atunci, în 1993, nu bănuiam ce va fi în viitor, ne propuseserăm doar ca Memorialul să fie o carte de istorie autentică, ferită de clişee. Ceea ce rămăsese la acea oră în conştiinţa populară era o luptă difuză între manualul lui Roller şi Radio Londra, între istoria Partidului şi Europa Liberă. Arhivele erau închise, dar – din fericire – ne puteam baza pe memoria supravieţuitorilor din închisori şi din lagăre, pe memoria celor care suferiseră deportări. Programul de istorie orală şi simpozioanele primului deceniu au devenit primă urgenţă. Puteam apela apoi oricînd la ele. În 1997, cînd restauraserăm deja ruina fostei închisori, Memorialul devenea un „ansamblu de interes naţional“, iar Consiliul Europei îl plasa printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul francez al păcii. Apariţia, în toamna aceluiaşi an, a Cărţii negre a comunismului şi venirea în vara următoare a lui Stéphane Courtois la Sighet, la lansarea traducerii – prima din lume (în mod simbolic, realizată în prezenţa Mariei Brătianu şi a adolescenţilor de la şcoala noastră de vară), au dat un imbold remarcabil cercetărilor noastre. Aveam deja 3.000 de ore de înregistrări de istorie orală (astăzi numărul orelor s-a dublat, dar greutatea specifică a rămas să o dea tot cele din prima etapă – cea a veteranilor între timp plecaţi dintre noi). Publicaserăm 15.000 de pagini de memorii, studii, analize (astăzi avem 40.000). Deschiseserăm opt-nouă săli ale muzeului (astăzi avem 56 şi ne-a mai rămas doar o celulă neocupată).
În anul 2000 a luat fiinţă CNSAS, după şapte ani de luptă pentru arhivele comunismului, iar istoria victimelor, înregistrată pe casete, a putut să fie coroborată cu istoria documentelor ieşite de sub restricţie. Atunci istoria victimelor a căpătat girul ştiinţific care-i lipsea, căci se dovedea mai completă şi chiar mai veridică decît rapoartele schilodite şi trunchiate ale funcţionarilor terorii. Iată de ce Memorialul îşi datorează existenţa de două decenii mărturiei celor ce nu mai sînt, acelor femei şi bărbaţi care, trecuţi prin cercurile infernului carceral, au avut şansa de a reveni, cînd era mai mare nevoie de ei, în lumina adevărului. Lucreţia Jurj, partizana din Apuseni, supravieţuitoare a grupului Şuşman, a rostit odată în faţa elevilor de la Sighet cîteva cuvinte de o mişcătoare profunzime ţărănească: „Noroc că am mai rămas cîţiva să povestim ce-a fost, căci altfel am fi murit cu toţii de tot“.
Era mare nevoie ca această ne-murire a luptătorilor pentru libertate şi democraţie (pe care Jerzy Bužek, preşedintele Parlamentului European, îi denumea, cu ocazia deschiderii expoziţiei noastre de la Bruxelles, „adevăraţi eliberatori ai Europei“) să-şi proiecteze lumina şi mai departe de Sighet, iar această dorinţă, care ne obseda de mulţi ani, s-a concretizat zilele trecute. Dacă Sighetul se înscrisese pe acea axă de pelerinaj cultural Maramureş-Bucovina (pragul muzeului fiind trecut, în cei douăzeci de ani, de peste un milion de vizitatori). Capitala era o ţintă la fel de importantă, pentru că memoria comunismului se rezumă aici doar la o excursie prin… Casa Poporului. Am fi vrut o replică pe măsură (Doamne fereşte, nu dimensională, ci ideatică şi ştiinţifică!), în care triumfalismul „epocii de aur“ să fie înlocuit prin rigoarea şi austeritatea demnităţii şi suferinţei omeneşti. Din donaţiile primite în cei douăzeci de ani de existenţă a muzeului, economisite la sînge, Fundaţia Academia Civică a cumpărat o casă veche de un secol, părăginită şi ea, ca şi Sighetul începuturilor. Casa a fost reabilitată, iar în interiorul celor cîteva camere am montat pe douăzeci şi trei de panouri un rezumat tematic al Memorialului, incluzînd şi două touch screen-uri pe care pot fi urmărite itinerariile cîtorva dintre sutele de mii de deţinuţi politici, respectiv date despre elementele expoziţiei. Pînă şi curtea rezumă Sighetul, reproducînd grafic statuile din Convoiul Sacrificaţilor(operă a sculptorului Aurel Vlad), „omul fără cap“, cel care îi trimite pe cei optsprezece inşi spre zidul opac şi fără speranţă, fiind figurat în metal cenuşiu. Tot acolo, pe un perete strîmt, sînt reproduse fotografiile a peste o sută din miile de deţinuţi din Galeria Memorialului.
Deocamdată ne-am făcut datoria faţă de cei care, neputînd parcurge cei 650 de kilometri pînă la Sighet, îşi vor putea face, in nuce, o imagine despre el. Ne-am făcut datoria şi faţă de Bucureştiul atît de sărac în muzee. Şi ne-am făcut, o spun cu toată modestia, o datorie de onoare faţă de această ţară, ai cărei tineri riscă să nu mai ştie cine sînt, de unde vin şi încotro se îndreaptă.
Spaţiul expoziţional permanent al Memorialului Sighet primeşte vizitatori (intrarea este liberă) între orele 10 şi 18, în toate zilele săptămînii, şi este amplasat pe strada Jean-Louis Calderon, nr. 66 (în segmentul dintre strada Maria Rosetti şi Grădina Icoanei). El poartă numele simbolic „Memoria ca formă de justiţie“.
_____________
Nota redacţiei: O „replică a replicii“ muzeale din strada Jean-Louis Calderon a fost prezentată miercuri, 15 mai, în holul Ateneului Român, în deschiderea concertului jubiliar în care Recviemul lui Mozart a fost interpretat de orchestra şi corul Filarmonicii „George Enescu“, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu.
Tot cu acest prilej, a fost lansat
ă Cartea morţilor, un dicţionar al celor decedaţi în Gulagul comunist. Coordonat de Romulus Rusan (care a scris şi studiul introductiv), printre colaboratori numărîndu-se Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea şi Andreea Cîrstea, volumul de 880 de pagini are patru capitole, incluzîndu-i pe cei decedaţi în închisori, respectiv în deportările din Bărăgan, Donbas şi Siberia.
