( 6 februarie 1926 – 5 decembrie 2021)
Student la Facultatea de Litere, președintele organizației T.U.N.Ț. din facultate și secretar general al T.U.N.Ț. București
Din 1945 până în 1947 redactor la ziarul Dreptatea
Arestat în 1947 și condamnat la un an închisoare (sentința 412/26 martie 1948) pentru ”publicație necenzurată”. Detenția la penitenciarele M.A.I., Văcărești, Uranus și Aiud.
Eliberat la expirarea pedepsei, este rearestat la 15 august 1949. Condamnat, prin sentința 979 din 19 octombrie 1950, în lotul T.U.N.Ț. – din care mai făcea parte Ioan Bărbuș, Adrian Marino, Vasile Bourceanu, Victor Coconeti și alții -, la 7 ani închisoare. În fișa de încarcerare, la descrierea pe scurt a ”infracțiunii” se nota: ”a fost membru în organizaţia subversivă manistă”.
Închis la Jilava, Gherla, Peninsula, Baia Sprie, Satu Mare. Eliberat la 31 martie 1956.
După eliberare lucrează un timp ca muncitor necalificat. Este apoi profesor suplinitor și, din 1965, cercetător la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale / Institutul de Fonetică și Dialectologie al Academiei Române.
După 1989 activ în cadrul PNȚCD și redactor șef la reînființatul ziar al PNȚ, ”Dreptatea”.
***
Paul Lăzărescu: M-am născut la 6 februarie 1926 în Herţa. … Herţa era totuşi un oraş, însă de provincie şi avea foarte multe caracteristici din mediul rural.
Am ajuns profesor… După care am fost cercetător la Institutul de Cercetări fonetice şi dialectale al Academiei. Dar asta după foarte mulţi ani, după ce ani de zile am lucrat ca muncitor necalificat, lucram trei luni şi mă dădea afară (râde). Asta după ce am ieşit din închisoare; eram dat afară pe chestie de dosar. Tata a fost avocat, mama învăţătoare; sunt căsătorit, am o fată.
… Am fost ziarist în perioada când eram student la Facultatea de Litere, 44-45. La 8 noiembrie1944 am intrat redactor la “Dreptatea”, și am lucrat la Dreptatea până în 47, luna mai, când, înainte de Tămădău, am fost arestat în douăzeci și …. nu mai ştiu data exactă, dar spre sfârşitul lunii mai. Am fost inclus într-un lot mai mare, cu şef de lot, cum i se spunea pe vremea aceea, desemnat fiind Ion Bărbuș. Majoritatea eram studenţi, făceam parte din organizaţia tineretului universitar naţional-ţărănist. Și am fost condamnat pentru, aşa suna, “răspândirea de înscrisuri necenzurate”. Adică făceam manifeste pe care le răspândeam.
…Am fost închişi la Ministerul de Interne, era închisoarea cea mai modernă, ca să zic aşa. În fiecare celulă totul era de beton: patul, masa, scaunul de beton. Era un perete din sticlă, cu sârmă împletită pe afară, pe unde se plimba gardianul, care avea totul sub control.
Georgeta Pop: Celula avea şi geam?
I: Geam direct? Nu, era la subsol, că nici nu ştiu la ce nivel era dedesubt.
R: Și aici a avut loc ancheta?
I: Aici a avut loc ancheta, la Ministerul de Interne.
R: I-aţi cunoscut pe anchetatori?
I: … Dumitrescu m-a anchetat pe mine în special. Trebuie să recunosc că a avut un comportament mai uman apropo de mine. El fusese tipograf (râde) şi avea un respect deosebit pentru ziarişti. Adică în sensul că nu m-a bătut. …
… Procesul a avut loc la Curtea Marțială. … La Curtea Marţială, aici, l-au adus şi pe Coposu, am stat cu el în aceeaşi celulă. Și mi-aduc aminte de o scenă hazlie, dacă vreţi. Coposu la vremea aceea era foarte înalt şi voinic, avea vreo treizeci şi ceva de ani. In faţa curţii, era un gard din ăsta de sârmă ghimpată pe lângă care se plimba o santinelă. Și, mi-aduc aminte, Coposu mă ţinea de umăr şi ne plimbam prin curte, şi santinela comenta cu altă santinelă: “Uite la ăştia, tată şi fiu…” (râde) Da…Era foarte tânăr. Pe urmă totdeauna îşi aducea aminte de chestia asta.
Am primit o condamnare de un an. ….După proces ne-a dus la Aiud. La Aiud am stat în celular, ăla nou, nu la Zarcă. Şi n-am stat foarte mult la Aiud, câteva luni, fiindcă îmi expira condamnarea… Am fost eliberat de la Aiud şi n-aveam nici un ban… Mi-au dat drumul şi m-au dus la gară.
Deci asta a fost prima perioadă, perioada “romantică” a puşcăriei, după aia a urmat perioada dură.
A doua oară am fost arestat pe 15 august 1949, pe motiv că, după ce ne-am eliberat, noi, ăştia din TUNŢ, bineînţeles că imediat am luat legătura, să vedem ce putem face … Şi am luat legătura, am început să ţinem un fel de … seminarii ideologice, era un grup din care făceau parte Adrian Marino, Bărbuş, Bourceanu, tot aceeaşi din grupul nostru vechi. Și bineînţeles că am fost urmăriţi, filaţi… Și în 15 august 1949 a fost o arestare masivă de naţional-ţărănişti. … Am fost deci arestaţi și ţinuţi în Rahovei pentru anchetă.
Am fost judecaţi, pot să spun că nici măcar avocat din oficiu n-am avut, o formalitate, fiindcă condamnările erau fixate încă înainte de anchetă.
Ancheta a fost mult mai dură şi condiţiile de la Rahova erau mai rele, nu aveam loc, dormeam pe o rogojină, pe ciment, cu pantofii puşi sub cap în loc de pernă… Aşternuturi n-am văzut nicăieri în închisoare… adică era o saltea de paie, eventual. Foarte mulţi (râde) ”clienţi” nu mai aveau loc şi dormeau sub pat, puneau sub pat o rogojină.
Eu am avut şapte ani temniţă grea. Condamnat pentru uneltire împotriva ordinii sociale, asta era formularea, cod 209. Am avut şapte ani, am avut printre cele mai mari. Adică Bărbuş a avut zece ani, Marino opt, restul şapte, cinci.
Și după judecată ne-au dus la Jilava. Ei, aici a început adevărata închisoare …
În 1949 când m-au arestat, eu terminasem facultatea, iar după ce am terminat facultatea, în august, primisem o numire de profesor undeva prin judeţul Dolj. Asta a fost una dintre marile mele şanse, pentru că nu m-am declarat student, că altfel ajungeam la Piteşti.
Eu de la Jilava, am fost trimis la Canal, la Peninsula.
Regimul de viaţă era dur …Am lucrat la roabă şi la săpat cu cazmaua şi lopata. Am stat doi ani de zile la Canal, din 50 până în 52.
La Canal am lucrat la pământ, am mai lucrat la încărcat şi descărcat piatră, vagoane; adică desfăceau linii ferate şi atunci trebuiau descărcate vagoane de pietriş sau alteori încărcate. Cam asta era, munca era foarte extenuantă, mâncarea era foarte slabă, dar noi eram tineri… Dar multă lume s-a îmbolnăvit… Nu prea îmi face plăcere să îmi aduc aminte (râde ironic) de lucrurile astea, ştiţi, adică se aşază în memorie aşa… Cel puţin, în perioada anchetelor, la Jilava, la Canal, sunt lucruri care nici nu-ţi vine să le povesteşti. Adevărul ăsta este, fiindcă eu de multe ori stau şi mă gândesc dacă (râde) într-adevăr aşa a fost, dacă mie aproape nu-mi mai vine să cred ce bătăi puteau să fie la anchetă … Trec de la una la alta…
De la Canal, în vara lui 52, ştiţi, odată se făcea un fel de adunare, ca la armată, venea comandantul şi striga câte o listă: “Fă-ţi bagajul şi ieşi la poartă”. Și a fost strigat o listă cu mai mulţi, ne-a dus la dubă, cu lanţuri, nu vă mai spun ce circ era că te dădeai jos din dubă şi trebuia să traversezi căile ferate, că vagonul era plasat undeva în triaj, la mama dracului, ca să nu vadă nimeni. Și ăştia toţi te împingeau cu puştile, repede-repede, şi nu puteai să mergi cu lanţurile alea, şi cădeai peste şine… Aşa, şi ne-au dus într-un vagon din ăsta dubă, şi pe mine m-au dus la mine, la Baia Sprie, unde, de altfel, am stat până la eliberare, în 56. Deci patru ani am lucrat ca miner la minele de plumb.
La Baia Sprie, condiţiile, în prima parte, când a fost comandant Popa, au fost mai… bune în raport cu ce a urmat, cand a venit comandant Szabo Zoltan, care a introdus raţionalizarea pâinii în raport cu norma îndeplinită. Dacă până aici, în timpul lui Popa, pâinea era la discreţie, la fiecare masă mâncai cât aveai nevoie, după aia s-a introdus raţionalizarea pâinii şi aveai 250 de grame de pâine pe zi. Cei care nu-şi îndeplineau norma, li se tăia raţia de pâine.
Acest regim foarte sever a produs o revolt. A fost o grevă a foamei, nu de muncă, adică oamenii intrau în mină, munceau, dar nu voiau să mănânce. Bineînţeles că s-a oprit intratul în mina… Și greva foamei a durat vreo zece zile. In ultimele zile au venit de la Comitetul Central. Pe cei în grevă i-au pus în lanţuri câte doi; cu acelaşi lanţ era legat câte un picior şi trebuia să mergi împreună cu celălalt; bineînţeles că lanţul era şi foarte scurt. Am fost cu doctorul Marcuci, un doctor din Buzău, cred, care era şi la cabinetul medical al deţinuţilor. Am stat în acelaşi pat, fiind legaţi cu lanţ. A venit o comisie de la Comitetul Central, a început alimentarea forţată, îţi băga un tub pe gât şi-ţi turna ceai.
… In 56 m-am eliberat …Trebuia să mă eliber în august, dar am fost luat în martie, m-a chemat ofiţerul să plec. M-a pus în lanţuri, m-a dus într-un jeep d-ăsta cu prelată şi m-a dus la Satu Mare. Am stat câteva zile acolo. Apoi am făcut tot circuitul, opt zile de la Satu Mare până la Bucureşti. …Eram mai mulţi. Ne dădea câte un sfert de pâine, o bucată de slănină, asta era masa toată ziua. Și nu ştiam unde mă duc, adică… Am ajuns la Jilava. Am stat acolo vreo zece zile. …În mai mi-au dat drumul. Mi-au dat drumul pe poartă şi te duci unde ştii, nu te întreabă nimeni nimic, îţi dă hârtie de eliberare. … Si m-am dus acasă. Acasă, nici nu ştiam unde. Când m-au arestat stăteam pe strada Izvor… stăteam cu mama. Mama între timp a trebuit să se mute la Dristor, ea era învăţătoare. Dar eu nu ştiam unde s-o găsesc… M-am dus la fratele meu, care ştiam unde stă, era căsătorit, şi m-am dus la ei. Si am găsit-o acolo pe soţia lui, că era şi el arestat.
După care a trebuit să-mi găsesc ceva de lucru. Ani de zile n-am putut să lucrez, adică mă angajam ca muncitor necalificat, pe şantier. Dar şi acolo, când venea dosarul, cu autobiografia, mă respingea după patru-cinci luni. Am lucrat arhivar la Fabrica de ţigarete, la Institutul de Igienă, tot aşa, mai mult de trei luni n-am rezistat. Si în cele din urmă, după doi ani, am ajuns la o întreprindere de textile, în Calea Rahovei, “Răscoala din 1907”, aşa se numea fabrica. Aici am rezistat mai mult, până-n 65… Și în 65, am reuşit să mă angajez la Centrul de dialectologie. Am lucrat ca cercetător douăzeci de ani, până-n 85. In 85, Centrul nostru de dialectică şi dialectologie a trecut la Ministerul Culturii. La Ministerul Culturii, în 85, a venit o mare epurare. Și ne-au dat afară pe toţi cei care aveau ceva la dosar. Mai aveam trei ani până la pensie, a fost, aşa, o lovitură cu totul şi cu totul neaşteptată. Dar, mă rog, am trecut şi peste asta, şi, cu greu, m-am angajat la Intreprinderea de difuzare a cărţii, în Calea Moşilor, unde m-am angajat pe post de instructor de carte. In 89 m-am pensionat.
(…) Ce m-a făcut să rezist a fost speranţă că lucrurile se vor schimba. Când eram închis, noi credeam că într-un an, maximum, scăpăm. Asta e!
Ce mi s-a părut cel mai greu… Umilinţa la care eram supuşi tot timpul… Umilința mi s-a părut mai greu de suportat decât violenţele. Umilințele pe care le-am suferit atâţia ani de zile. Și, din păcate, și după eliberare am continuat să trăim în aceeași umilinţă.
Dacă a fost ceva pozitiv în această traumatică experiență? Am cunoscut foarte mulţi oameni de o calitate deosebită de care m-am legat. Și, mai ales, unitatea şi solidaritatea dintre noi.
Pot să vă spun că, în ciuda tuturor greutăţilor şi a umilinţelor la care am fost supuşi, n-am păstrat nici un fel de resentiment pentru cineva. În anii de detenţie am devenit foarte tolerant. Și dacă m-am întâlnit faţă în faţă cu cineva care mi-a făcut rău, n-am avut niciodată sentimentul răzbunării.
Fragmente din interviul cu Paul Lăzărescu realizat de Georgeta Pop, aprilie 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 270
citește și
