Când am vizitat pentru prima oară Memorialul de la Sighet am trăit una dintre cele mai puternice emoții din viața mea. Plecasem din România în primăvara lui 1948, necunoscând deci decât perioada de început a regimului comunist; am încercat însă în tot acest timp să urmăresc de departe ce se întâmpla în țară, să înțeleg caracteristicile regimului și să fiu solidar cu victimele și cu opozanții săi. Am fost astfel profund impresionat când am văzut în muzeu fotografiile atâtor oameni pe care, într-o măsură mai mică sau mai mare, i-am cunoscut în adolescență – colegi de la Liceul francez, vedete de operă sau de teatru, preoți catolici precum Monseniorul Ghika – și despre care nu știam că au murit executați, torturați ori din cauza condițiilor inumane de detenție.
Cu sobrietate, fără emfază ori comentarii inutile, Memorialul (ca și alte inițiative similare, precum excelenta revistă Memoria, care își propune la rândul său să identifice victimele persecuției comuniste, să le ducă mai departe amintirea, să le reconstituie și să le înțeleagă destinul) ne ajută, într-o măsură mult mai mare decât multe studii despre totalitarism și violență, să înțelegem dimensiunile acestui fenomen monstruos. Acest lucru este cu atât mai important și mai presant cu cât, conform sondajelor, în România, ca și în alte țări foste comuniste, majoritatea tinerilor consideră că regimul comunist era de preferat situației actuale, dominată de corupție și de inegalități sociale. Edițiile Școlii de Vară din incinta Memorialului, la care am avut onoarea să particip, reprezintă unul din puținele cadre instituționale unde se face în mod constant un efort de memorie și de înțelegere. În același timp, aș vrea să subliniez că, dincolo de opoziția dintre trecut și prezent și de înțelegerea coșmarului prin care a trecut România între anii 1948 și 1965, Memorialul confirmă un alt aspect, referitor la „ceea ce omul este capabil să îi facă omului”, la barbaria care stăpânește sufletul omenesc, indiferent de tipul de societate și de epocă, și care poate ieși la iveală pe timp de criză, sub forme dintre cele mai neașteptate.
Lecția Memorialului nu privește doar cunoașterea temeinică a faptelor îngrozitoare din trecut, ci și conștientizarea noastră cu privire la fragilitatea civilizației și la responsabilitatea individuală și colectivă ce ne revine pentru a preîntâmpina situațiile care pot da naștere unor fanatisme ideologice, rasiale ori religioase dintre cele mai violente și, în general, pentru a ne feri de demonii urii și ai cruzimii.
din K. Kilzer, H. Müller-Enbergs (ed.), Geist hinter Gittern. Die rumanische Gedenkstatte Memorial Sighet, Frank&Timme, 2013 (ediția română Spirit printre gratii. Memorialul românesc de la Sighet, Academia Civică, 2014)
Pierre Hassner (n. 1933, București – m. 2018, Paris), filosof; profesor emerit, director de cercetare la Centre d’études et de recherches internationales (CERI) din Paris şi la Fondation nationale des sciences politiques; membru al Consiliului Ştiinţific al CISAC
