Cum a reușit comunismul să capteze, în secolul XX, state întregi și cum s-a afirmat drept soluție salvatoare în fața capitalismului?

La aceste întrebări, dar și la multe altele a răspuns marți, 12 decembrie, într-o conferință susținută la Teatrul Național din București, jurnalistul francez specializat în relații internaționale Thierry Wolton, autor al trilogiei O istorie mondială a comunismului. 

Primul volum al acesteia urmează să fie tradus și în limba română, la Editura Humanitas.

*

“Regimul partidului-stat duce
un război civil constant”

Wolton spune că, înainte de toate, trebuie ca istoria să clarifice un lucru: “Comunismul nu a fost instaurat nicăieri printr-o revoluție”, ci prin lovituri de stat sau prin război civil.

Teza revoluțiilor a fost însă susținută ferm de regimurile comuniste, spune el, pentru că liderii comuniști aveau nevoie de legitimare printr-o poveste de succes.

“Proiectul comunist prevăzut de Karl Marx prevedea că proletarii exploatați de capitaliști aveau să instaureze o dictatură a proletariatului din care toți să aibă de câștigat. 

Pentru că proletarii nu au vrut revoluție, au decis să pună în loc un partid de «revoluționari profesioniști», astfel încât partidul să instaureze dictatura proletariatului în locul proletariatului.

După aceea nu s-a mai vorbit despre dictatura proletariatului, ci despre dictatura asupra proletariatului”, arată el.

Specialistul francez atrage atenția că, practic, comunismul a fost impus de “o minoritate”, dar, tocmai din acest motiv, crede Thierry Wolton, merită studiate practicile sale.

“Succesul comunismului constă mai ales în practica politică, în felul în care acest sistem a fost impus întregii societății. Este regimul partidului-stat, care practică un război civil permanent. Succesul regimului comunist s-a datorat tehnicilor la care a recurs pentru a păstra puterea.” 

“Au crezut oamenii în ideologia pe care s-a bazat comunismul?”, se întreabă Wolton, iar tot el oferă și răspunsul: mai mult decât crezul pare să fi contat oportunismul unora și slugărnicia altora.

“Adeziunea la comunism era un mijloc de reușită pe plan social, comuniștii aveau avantaje, aveau magazine speciale etc. Succesul comunismului s-a datorat, deci, și oportunismului membrilor de partid.

A existat însă și un servilism voluntar al celor care au prosperat sub comunism. Nu au fost doar victime.

Comunismul are o tentă paternalistă, sunt oameni care iubesc ordinea, disciplina – eu detest asta, dar sunt oameni cărora le place. Servilismul a existat și, în opinia mea, e unul dintre motivele pentru care nu au fost revolte de amploare.

A existat rezistență, dar nu a fost larg răspândită. În ansamblu, oamenii și-au acceptat soarta.”

“Comuniștii au monopolizat speranța
într-o lume mai bună”

Dacă unii au aderat la noua ideologie din oportunism și, cum spune Wolton, inclusiv din servilism, alții au crezut sincer în promisiunile comuniștilor.

Vorbind despre asta, specialistul face o paralelă cu modul în care funcționează religia – se hrănește din speranța oamenilor că ar exista o lume mai bună, Paradisul.

Comuniștii au propus ceva care părea mai accesibil decât Paradisul biblic: Raiul pe pământ.

“Creștinismul, catolicismul ne așază în față speranța în Paradis. Speranța într-o lume mai bună – comuniștii au reușit să monopolizeze asta. Este o operațiune extraordinară pe care au reușit-o, aceea de a monopoliza speranțele oamenilor.” 

Nu doar o lume mai bună, însă, ci și o lume uniformă, în care dispar diferențele de clasă socială.

Și această promisiune a avut ecouri adânci în rândul popoarelor, explică el, pentru că s-a bazat pe unul dintre păcatele originare ale omenirii: invidia.

“Am fost mereu invidioși pe cineva, pe ceva. Această pasiune egalitară se bazează pe mecanisme umane precum invidia, iar comuniștii promiteau egalitate perfectă”, spune el, adăugând că, desigur, egalitatea a fost o minciună, pentru că liderii nu au trăit niciodată la fel ca oamenii obișnuiți.

“Când Marx își scria Manifestul,
capitalismul era oribil”

Într-o abatere de la discursul său axat pe factorii care au făcut din comunism ideologia marcantă a secolului XX, Thierry Wolton vorbește și despre intelectuali.

De ce unii dintre intelectuali au fost atrași de o ideologie care, adaugă el, îi renega?

“Comunismul e dictatura proletariatului – nu poți reflecta, nu ai libertate. Proletariatul și intelectualii se exclud, aici e paradoxul. 

Cred că un motiv al angajamentului a fost legat chiar de aspirațiile lor intelectuale, de imboldul lor de a juca rolul de conștiință a lumii. Ulterior, au fost primele victime ale sistemului.

Presupun că dumneavoastră, cu toții, cunoașteți cărțile lui Raymond Aron în care se vorbește despre comunism – eu spun că a fost orgasmul intelectualilor! Intelectualii se regăseau în fine în inima istoriei, erau busola ei.”

Aici, Wolton face trimitere la volumul Opiul intelectualilor, scris de Raymond Aron. În această carte, Aron pornește de la una dintre afirmațiile lui Karl Marx – potrivit căreia “religia este opiul popoarelor” –, dar critică atât marxismul, cât și pe intelectualii francezi care au aplaudat comunismul și au repudiat capitalismul și democrația.

Wolton simte nevoia să explice și contextul istoric în care unii intelectuali au devenit critici împătimiți ai capitalismului:

“Când Marx își scria Manifestul, capitalismul era oribil, era un tip de exploatare. Acest context al capitalismului exploatator explică în parte, de asemenea, dimensiunea atractivă a comunismului”. 

În plus, crizele economice specifice capitalismului au fost și ele exploatate politic de comuniști.

“A fost o oportunitate extraordinară pentru comuniști catastrofa economică – în raport cu ea, ei aveau să arate mizeria capitalistă, să construiască paradisul muncitorilor.

În SUA erau oameni care au vândut tot ca să vină în paradisul comunist din Europa. A fost o greșeală teribilă a acestor oameni, pentru că primul lucru care li s-a întâmplat a fost confiscarea pașaportului…”

“Comunismul trebuie condamnat la fel ca nazismul”

Spre finalul prelegerii sale, Thierry Wolton insistă asupra faptului că, în raport cu nazismul, comunismul este tratat cu prea multă lejeritate.

“Nazismul e prezentat azi drept răul absolut – așa și este –, dar putem privi la fel și comunismul și ar trebui să le condamnăm pe ambele în aceeași manieră.

Diferența esențială între cele două este că nazismul s-a axat asupra unui singur popor, iar comunismul – asupra lumii întregi, dar tehnicile au fost aceleași.

Trebuie să cunoaștem această complicitate absolută între cele două. Am reușit să diabolizăm nazismul – pe bună dreptate, subliniez – dar, făcând asta, albim comunismul.”

Este posibilă o reînviere a comunismului?

Wolton spune că, în opinia sa, “comunismul este o afacere terminată”. 

Principalul său argument este acela că, dacă regimul comunist s-a instalat și pe fondul revoluției industriale care stabilea raporturi “pe verticală” între oameni, deci de la șef la subordonat, revoluția 2.0 pe care o trăim astăzi și care ar mai putea dura câteva decenii schimbă aceste relații.

Practic, arată el, acum legăturile dintre oameni se stabilesc nu pe verticală, ci în rețea.

“Când infrastructura industrială dispare, suprastructura, modul de construcție comunist, nu mai găsește substratul necesar.

Adevărata problemă a istoriei și a oamenilor este că omul e mereu frustrat vizavi de prezentul său. 

Suntem toți diferiți – în asta constă bogăția. Inegalitatea e înscrisă în evoluția umanității. 

În opinia mea, succesul comunismului e un lucru care aparține trecutului, e o iluzie trecută și cred că a rămas o amintire teribilă, tragică.”

Întrebat dacă vede în corectitudinea politică urme ale comunismului, Wolton a răspuns că este, la rândul lui, “corect politic din principiu”, chiar dacă “e teribil ce se petrece în mediile academice”. 

“Părerea mea e că nu are de-a face cu comunismul. Dogmele comuniste au dispărut, așa că am pus în loc asta, dar nu există o corelare între cele două.” 

Referindu-se în cele din urmă la un eventual proces al comunismului, specialistul francez a arătat că nu se mai poate vorbi despre o reglare de conturi.

“E complicat. De fapt, nu e așa complicat, dar, pentru început, ce e un proces al comunismului? În cazul comunismului, complicitatea cu sistemul a fost generală. Nu îi bag pe toți în aceeași oală: au fost complici mai mici și mai mari, dar a fost complicitate generală.

Responsabilitatea e colectivă, în opinia mea. Devine greu de judecat. Dacă toți suntem complici, cine judecă? Ce judecă? E păcat, incontestabil, că nu a avut loc o punere la punct a lucrurilor. A fost o tentativă de alcătuire a unui tribunal, a fost o comisie de studiu a comunismului, dar acum e prea târziu.

Singurul judecător al comunismului este istoria.”

“În SUA erau oameni care au vândut tot ca să vină în paradisul comunist din Europa. A fost o greșeală teribilă a acestor oameni, pentru că primul lucru care li s-a întâmplat a fost confiscarea pașaportului…”

Thierry Wolton