Părintele Eugen Popa – 100 de ani de la naştere

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

n. 26 februarie 1913, Hăşdate/Turda – d. 30 martie 2005, Cluj

 

Preot greco-catolic, hirotonit la 21 decembrie 1935; administrator parohial la Teiuş, apoi la Blaj până în 1940, când a devenit profesor la Academia de Teologie din Blaj. 

Arestat în octombrie 1948, a fost reţinut la mănăstirile Neamţ şi Căldăruşani. La 24 mai 1950 a fost transferat la penitenciarul Sighet. A fost încadrat în U.M. conform Deciziei M.A.I. nr. 64 din 30 ianuarie 1952 pe o perioadă de 18 luni. La 20 martie 1955 a fost transferat la Penitenciarul Codlea. În urma Rechizitoriului nr. 546/955 a Procuraturii Militare Braşov cazul său a fost clasat fiind pus în libertate în 23 iulie 1955.

După eliberare, deoarece autorităţile nu i-au permis să se întoarcă la Blaj, s-a stabilit la Cluj. Pentru a-şi câştiga traiul, a îndeplinit diverse munci laice, ultima dată fiind angajat la Staţia de Recoltare şi Conservare a Sângelui din Cluj, mai întâi ca infirmier, apoi ca registrator medical, până în 1973, când s-a pensionat.

După 1990 a fost rector al Institutului Teologic Greco-Catolic din Cluj-Napoca.

Părintele Eugen Popa, unul dintre supravieţuitorii închisorii din Sighet, a fost invitat special al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei în primii săi ani de existenţă, participând la mai multe ediţii ale simpozioanelor internaţionale de la Memorialul Sighet. 

Un moment impresionant şi emoţionant a fost inaugurarea, la 20 iunie 1997, a Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune, ridicat în curtea interioară a Memorialului Sighet, serviciul religios fiind oficiat de preotul greco-catolic Eugen Popa şi de preotul ortodox Constantin Voicescu.

Părintele Eugen Popa a murit la 30 martie 2005 la Cluj. 

 

 

 

Prezentăm un fragment dintr-un interviu realizat în martie 1994, aflat în arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului

“Dacă Coloseumul din Roma este memorialul primilor creştini, care au trebuit să înfrunte animalele sălbatice şi sabia păgânilor pentru a-şi mărturisi credinţa,  închisoarea din Sighet este un mic coloseum românesc, care să amintească de cei care au trebuit să înfrunte singurătatea şi batjocura pentru a mărturisi ţării demnitatea noastră.”

 

Eugen Popa (I): Mă numesc Eugen Popa, născut la data de 26 februarie 1913, în satul Hăşdate judeţul Cluj. Viaţa mi-a fost o continuă hoinăreală. M-am născut în satul Hăşdate cum am mai spus, am trăit câţiva ani în Poşaga de Sus, unde tatăl meu era preot, apoi ne-am mutat în Cojog şi apoi la Abrud, unde tata a murit. După moartea tatălui meu, am urmat liceul la Turda, dar vacanţele le petreceam tot la Hăşdate, unde s-a mutat mama, rămasă văduvă, ca să fie lângă tatăl ei, rămas şi el văduv. Cum veţi vedea în cele ce urmează, mereu mi-am schimbat domiciliul după împrejurări. 

 

R: Probabil că în viaţa dumneavoastră lungă aţi călătorit mult. Cum aţi ajuns la Sighet? 

 

I: Drumurile vieţii se deschid şi ele nu numai din aşa-zisă întâmplare sau de condiţii generale ale situaţilor în care ne găsim, dar şi de planurile providenţiei, planuri în care intră ceea ce numim întâmplare sau destin. De fapt, nimic nu este întâmplător în viaţă, şi totul îşi găseşte explicaţia mai curând sau mai târziu. Chiar dacă acest târziu va fi luminat numai de întâlnirea definitivă cu Dumnezeu. Această conducere a Tatălui Ceresc acum, din vârful anilor la care am ajuns, o văd atât de evidentă… 

După terminarea liceului am fost ales eu, în locul altora care aveau mai multe şanse după socoteala omenească, să fiu trimis la Roma pentru studii de teologie. În 1940 am fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj unde am predat Teologia Morală şi-am funcţionat până în 1948 când mi s-a deschis drumul spre Sighet. 

(…) Gândul că pot fi arestat oricând, ca atâţia preoţi deţinuţi deja, m-a făcut să iau anumite măsuri, să am la îndemână paltonul şi căciula. În noaptea de 28 octombrie 1948 cineva bate la poarta casei. Mama merge la geam, un securist cunoscut îi spune să mă prezint la Securitate pentru a da o declaraţie. Dar să nu întârzii mult. M-am sculat, mi-am luat căciula şi paltonul şi deschid poarta. Un tânăr necunoscut mă aştepta şi m-a însoţit la Securitate, care îşi avea sediul în casa bisericii noastre, cu bucătărie de vară. Mi s-a indicat să intru în bucătărie. Acolo mai erau câţiva preoţi: canonicul Folea, Grigore Tecşa, contabilul mitropoliei, Aurel Rusu, secretarul, Alexandru Oltean, funcţionar la mitropolie. Apoi au mai sosit profesorul Ion Vultur, parohul Ioan Berinde, canonicul Ion Moldovan, profesor Ion Sârbu, Ion Cristea, directorul cancelarie mitropolitane. Spre dimineaţă am fost duşi cu maşini la Braşov, unde ni s-a cerut o autobiografie şi să declarăm o relaţie cu episcopul Suciu. Apoi, din nou, în maşină, de astă dată şi episcopul Suciu cu noi. În timp ce călătoream spre Bucureşti, locuinţa în care stăteam împreună cu mama şi cu sora mea a fost preluată şi ele s-au trezit pe neaşteptate în stradă. 

Seara am ajuns la Bucureşti, la Ministerul de Interne. Sosiră şi episcopii din celelalte oraşe şi au fost închişi într-o celulă unde se găsea deja episcopul Vasile Aftenie. Ceilalţi preoţi au fost închişi într-o celulă la etajul doi subteran al Ministerului de Interne. Acolo era şi părintele Chinezu, protopop al Bucureştiului. Două paturi de ciment şi două pături ne invitau la odihnă, după oboseala lungă din cauza călătoriei. 

Dimineaţa ne-am urcat din nou în maşină. Episcopii au apucat drumul spre Dragoslavele, iar preoţii spre Focşani, de unde se făcea, de obicei, deportarea arestaţilor către Uniunea Sovietică. Maşinile noastre nu s-au oprit la Focşani, ci, trecând prin Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, am ajuns la mănăstirea Neamţ şi am fost cazaţi la seminarul monahal. Un dormitor la etaj ne-a fost destinat de locuinţă. Aici au mai venit şi alţi preoţi din alte dioceze, Ioan Vezoc, Alexandru Raţiu, Coriolan Tămâian, Iuliu Raţiu, Nicolea Brânzău, Ion Deliman, Ioan Cherecheş,  Gheorghe Bob, Ludovic Vida, Ştefan Berinde, Grigore Sălăjan, Nicolae Chişu, Ladislau Tecşa, canonici şi profesori, cei mai de seamă preoţi ai bisericii noastre. În acea cameră, cu soldatul care era mereu prezent între noi, petreceam timpul în rugăciune, aşteptând să vedem scopul pentru care am fost aduşi aici. Nu putea fi altul decât un mijloc de intimidare pentru a ne face să renunţăm la credinţa noastră. Oricine este liber să accepte credinţa şi să trăiască conform conştiinţei lui bine formată. Dar intimidarea sau presiunea nu pot duce la formarea unor conştiinţe după care să trăieşti în mod plăcut lui Dumnezeu şi în mod demn de om. 

La începutul lunii decembrie am primit o vizită neaşteptată. Vicarul patriarhal Teoctist Arăpaşu, însoţit de comandantul plutonului care ne păzea, a venit să ne ceară trecerea la Biserica Ortodoxă. S-au încins discuţii, la care dânsul a reacţionat. „N-am venit să discut, ci să vă fac o propunere.” Şi a adăugat, „dacă nu treceţi la Biserica Ortodoxă, patriarhul – era atunci Justinian Marina – îşi va retrage mâna protectoare de pe capetele dumneavoastră.” Această vorbă ne-a părut mai mult o ironie decât o soluţie. Văzând că nu are reuşită, în ziua următoare ne-a chemat pe fiecare afară. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat de ce nu vreau să trec la Biserica Ortodoxă. I-am răspuns că nu pot trece peste conştiinţă. Binevoitor, a zis „Vă respect conştiinţa” şi ne-am despărţit. 

Când în luna februarie 1949 am fost din nou încărcaţi în maşini şi am fost duşi la mănăstirea Căldăruşani, una dintre maşini a ajuns în altă direcţie, cu patru dintre noi duşi acasă. Semn că ei semnaseră. La mănăstirea Căldăruşani au fost aduşi episcopii de la vila patriarhului Dragoslavele, după ce patriarhul însuşi nu a reuşit să ademenească pe nici unul dintre noi. 

La Căldăruşani am fost cazaţi într-o fostă şcoală, părăsită din cauza urmelor lăsate de cutremur, înconjurată de gard de sârmă şi păzită de soldaţi. Cu toată izolarea, unii dintre călugări încercau să ne strecoare vreo ştire din afară, vreo scrisoare adusă de la rudele din Bucureşti. Şi-acum, în 1994, corespondez cu diaconul Nichita Tatomir, cu care schimbăm scrisori de mângâiere duhovnicească cum spune el. 

Dar şi mănăstirea Căldăruşani nu a fost decât un pas. La 25  mai 1950 pornim din nou în două dube şi, după 24 de ore, ajungem la Sighet, la închisoare, la închisoare, care trebuia să fie şi ea un popas spre o posibilă trecere fără scăpare în Rusia, a cărei graniţă era la doar câţiva metri departe de oraşul Sighet, în gara căruia trenurile ruseşti intrau fără nici o restricţie. Dar pentru mulţi închisoarea din Sighet n-a fost un popas, ci un punct terminus, căci aici şi-au găsit sfârşitul călătoriilor pământeşti unii dintre episcopi şi atâţia oameni de seamă, generali şi miniştri. 

 

R: Spuneţi-ne, cum arăta închisoarea?

 

I: Închisoarea avea formă de T, cu celule de unul singur sau cu celule pentru mai mulţi. Înainte era destinată deţinuţilor de drept comun. Avusese şi o capelă pentru slujbe religioase, dar acum această cameră devenise magazie. Închisoarea avea o bucătărie, o spălătorie şi duşuri pentru baie. 

(…) Locotenentul Leonida, dacă aşa-l chema de fapt, se ocupa de preoţi. Gardienii şi directorul închisorii, Vasile Ciolpan, aveau un rol mai mult administrativ. Dar, în aplicarea regulamentului, fiecare se credea îndreptăţit să se comporte cu „bandiţii” după modul cum erau îndoctrinaţi şi conform temperamentului lor. 

Între gardieni a fost adus unul de la Oradea, care se zice că, fiind mic de statură şi din acest motiv neapreciat de fata căreia îi făcea curte, ca să îi arate cine este s-a făcut gardian. Noi îi ziceam „Picolo” şi se arăta binevoitor, la început mai îndrăzneţ în a ne comunica veşti de afară, în a ne mai strecura câte un ziar, dar apoi mai prudent, că şi el era urmărit. Alţi gardieni strigau, lăsau pe bolnavii ce nu se puteau mişca din pat – cazul lui Sever Bocu – să zacă în propria lor urină. 

(…) Când măturam coridoarele – sarcină de serviciu a preoţilor -, după ce treceam cu mătura, câte un gardian scuipa pe locul măturat ca să revenim şi să reîncepem curăţenia. La subsolul clădirii era o pompă de apă care trebuia să umple bazinul din pod. Pentru aceasta trebuia ca doi oameni să învârtă roata mare a pompei până când bazinul se umplea. Dar uneori bazinul nu se mai umplea, căci gardienii lăsau deschise robinetele, iar noi ne oboseam dezamăgiţi. Pentru descărcarea lemelor sau a cărbunilor erau folosiţi mai ales preoţii din două celule, fiind cei mai tineri din întreaga închisoare. Această muncă avea şi un avantaj, căci înlătura monotonia nemişcării din celulă. Unul dintre noi, părintele Aurel Rusu, făcea şi pe fochistul, pentru a încălzi cazanul ce alimenta ţevile ce treceau prin celule. 

Din 1950 până în 1953 serviciul la bucătărie îl făcea un grup de generali şi foşti miniştri, iar spălatul rufelor îl făceau preoţi. (…) 

Nu ştiam nici unde ne găsim, nici cu cine stăm de vorbă, cu cine mai eram închişi acolo, eram ca-ntr-un mormânt. Dar când, într-o seară, au sosit două dube cu deţinuţi, a doua zi unul dintre cei veniţi a început să plângă. Glasul de bariton l-a făcut cunoscut. Era Ilie Lazăr… 

Apoi, măturând coridoarele, puteam întreba cu grijă, când gardianul nu era atent, numele celui închis. În felul acesta am putut afla cine sunt deţinuţii. Alfabetul Morse, prin bătăi în perete, ne ajuta şi el să comunicăm unii cu alţii. Cel mai curajos dintre preoţi, Alexandru Raţiu, chiar încerca uneori, când lucra în curte, să urce până la geam să vadă cine este deţinutul…. Dar ajutorul pe care-l puteam da se rezuma la câteva cuvinte de încurajare, la un imbold la rugăciune, sau la vreo dezlegare de păcate. Rugăciunea era tăria celor care o practica-o. Ea te punea în contact cu Dumnezeu. Omul nu mai este singur, gândurile îl ridicau deasupra mizeriei… 

Noi nu putem să nu vorbim despre închisoarea noastră din Sighet, amintindu-ne de ea ca de o încercare, şi ca de o binefacere, încercare din partea celui rău, o binefacere din partea lui Dumnezeu. 

 

R: Dumneavoastră susţineţi că închisoarea a fost binefacere, vă rog să argumentaţi aceasta. 

 

I: Cei care au ajuns la închisoare au avut ocazia de reculegere, de meditaţie, examinarea conştiinţei, toate elemente de întărire sufletească. Preasfinţitul Ploscaru în cartea sa „Lanţuri şi teroare“, afirmă mereu acest lucru (…) De aceea preoţii erau liniştiţi şi împăcaţi. De aceea cei ce au fost pedepsiţi cu izolarea sau cu „neagra” – celulă fără lumină, fără pat, cu un lanţ în mijloc, în care cel pedepsit petrecea un timp mai lung sau mai scurt, îmbrăcat sau dezbrăcat, cu mâncare sau fără mâncare – nu au disperat, iar cei pe care i-a cercetat moartea, au primit-o cu dăruire, adevăraţi martiri. 

Aici au murit episcopul Traian Frenţiu, cel mai în vârstă dintre episcopi. În noaptea de 28 octombrie 1948, când a fost arestat, a cerut să i se îngăduie să celebreze Sfânta Liturghie, suportând apoi liniştit toate incomodările detenţiei. 

Tot acolo a murit episcopul Ioan Suciu, un sfânt asupra căruia merită să ne oprim puţin. Avea un trup mărunt, delicat, prin care un suflet mare îşi arăta jovialitatea, bunătatea, dăruirea faţă de Cristos, cu o energie delicată izvorâtă din credinţa sa vie. Suferinţa trupului nu împiedica desfăşurarea sufletului său generos. A suferit toată viaţa, dar nici în acele zile în care se hrănea numai cu ceai nu avea aspectul unui suferind şi nici nu-i micşora vigoarea predicilor pe care le ţinea. Inteligent, cu mare memorie şi cu luminoasă inteligenţă, preasfântul Ioan Suciu cred că a fost, în vremea lui, cel mai de seamă orator bisericesc de la noi din ţară. A fost profesor de religie la liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, apoi profesor de teologie la Academia de Teologie din Blaj. A fost episcop auxiliar la Oradea. În atmosfera încărcată din 1948, era încrezător în biserică, dar nu utopic… Pentru a-i susţine pe credincioşi, a predicat în catedrala plină până la refuz, cu toate că autorităţile încercau să oprească accesul, mai ales a acelora care trebuiau să treacă podul peste Târnava. La sfârşitul ceremoniilor religioase elevii făceau cordon pentru a-şi proteja episcopii. A trimis scrisori de îmbărbătare preoţilor şi a vizitat mereu parohiile, mai ales cele mai ameninţate. Nu o dată în urma acestor vizite a fost oprit pe drum şi arestat, dus nici dânsul nu ştie unde timp de câteva zile. În ziua de 26 octombrie 1948 a fost arestat definitiv. Merse la procuratură să protesteze pentru arestarea unor preoţi, dar a fost reţinut şi trimis la securitatea din Braşov. De-acolo a fost dus la Ministerul de Interne, unde i-a întâlnit pe ceilalţi episcopi arestaţi la 28 octombrie. Împreună cu aceştia a fost dus apoi la vila de la Dragoslavele. De-aci a fost dus la Ministerul de Interne pentru anchetă şi bătut fiindcă nu a vrut să dea nici un nume. În luna mai 1950, împreună cu toţi cei de la Căldăruşani a fost transportat la închisoarea de la Sighet. Aci a trebuit să împartă câtva timp mica celulă de opt metri pătraţi cu părintele Neda, bolnav de plămâni. A suferit această incomodare, ca şi altă dată când a fost izolat de ceilalţi episcopi, pe motiv că trebuia să i se dea mâncare de regim. Dar în ce consta acest regim? O zi mâncare obişnuită, altă zi nici un fel de mâncare. În astfel de condiţii nu-i de mirare cum a putut avea satisfacţia de a vedea în libertatea bisericii sale, căci la 26 iunie 1953 a murit între ceilalţi episcopi. După ce a fost tras dintre ei, în noaptea următoare a fost pus pe o pătură şi tras de la etaj pe scări în jos, apoi a fost aruncat în căruţa care l-a dus să fie înmormântat într-un loc fără nici un semn distinctiv. Înzestrat cu atâtea calităţi naturale şi haruri supranaturale, ar fi putut face mult pentru biserici. Dar spunea însuşi, am fost un pom cu mulţi boboci  dar cu puţine flori. (…) Îînvinşii însă pot fi la un moment dat învingători. Preasfinţitul Suciu a fost un astfel de învins. 

 

R: Şi un alt „învins”? 

 

I: Colegul său de teologie şi în multe privinţe asemănător a fost preasfinţitul Chinezu. Şi acesta era mititel şi slăbuţ. Poate din cauza vieţii grele pe care a dus-o încă de copil, când trebuia să facă zilnic, pe ger sau căldură, pe jos, drumul la şcoala din satul vecin. Era inteligent şi harnic, cu mult zel apostolic în răspândirea culturii în biserica Blajului. A fost profesor de filosofie la Academia de Teologie din Blaj şi apoi rector. După aceea a ajuns protopop la Bucureşti, de unde a fost arestat la data de 28 octombrie 1948. În timp ce era la mănăstirea Căldăruşani, a fost consacrat episcop de către ceilalţi episcopi veterani, cu aprobarea Nunţiaturii Apostolice, într-o noapte, în mare secret. Cu toate acestea Securitatea a aflat acest secret. La Sighet, o dată, răspunzătorul Ministerului de Interne cu preoţii închişi la Sighet i.adună şi-i întrebă, ştiaţi că aceştia sunt episcopi? arătând înspre Chinezu şi înspre Cherteş, uimiţi şi ei, uimiţi cu toţi ceilalţi de această revelaţie. Puţin timp, în mai 1950, după ce preoţii şi episcopii au fost aduşi la Sighet, a intrat în celulă un căpitan de securitate şi foarte amabil a făcut aceeaşi propunere pe care o făcuse la mănăstirea Neamţ preasfinţitul Teoctist. „Treceţi la ortodoxie”. Iarăşi discuţii, după care prezentatul securităţii a plecat fără rezultat. Dar directorul închisorii, Ciolpan, s-a reîntors în celulă supărat că discuţia n-a fost pe placul căpitanului. În consecinţă, părintele Chinezu,  deşi moderat în intervenţii, în timp ce intervenţiile părintelui Vultur au fost mai aspre, a fost pedepsit cu izolarea timp de două săptămâni. Avea în continuu în suflet o bucurie exprimată în fredonări şi lumină nouă care dovedea prezenţa spiritului sfânt în sufletul său. În primii ani participa şi dânsul la muncile din închisoare, dar la sfârşit nu a mai putut părăsi celula. Într-o noapte a fost chemat sanitarul închisorii care a hotărât să fie izolat la infirmerie, care, în realitate, nu exista. Două zile a stat într-o celulă mare fără foc şi a murit la la 15 ianuarie 1955, cu câteva luni înainte de a se deschide porţile închisorii, pentru că acum nu mai sunteţi periculoşi, deoarece nimeni nu vă mai ascultă, cum s-a exprimat responsabilul cu deţinuţii preoţi de la Ministerul de Interne. 

 

R: Povestiţi-ne şi despre alţi preoţi decedaţi la Sighet.

 

I: Preotul canonic Maghiar de la Oradea a decedat şi el la Sighet. Noroc că în 1952 cei mai bătrâni dintre preoţi, Grigore Tecşa, Ion Moldovan, Augustin Folea, Nicolea Brânzeu, Dumitru Neda, au fost eliberaţi, dar au trebuit să-şi petreacă timpul cu domiciliul obligatoriu în diferite localităţi din Muntenia şi Moldova, unde apoi s-au stins cu încetul. 

 

R: Ne-aţi povestit despre preoţii aduşi de la Căldăruşani. Mai erau şi alţii la Sighet?

 

I: Da. Au mai fost aduşi episcopii Alexandru Todea, Ion Ploscaru, Ion Dragomir, canonicul Dumitru Neda, profesorul Aurel Leluţiu, Dumitru Sălăjan, Leon Sârbu, Vasile Tiut. 

 

R: Dar preoţi romano-catolici au fost la Sighet? 

 

I: Da. Preasfinţitul Anton Durcovici, episcopul romano-catolic de Iaşi, după o izolare şi o înfometare planificată, a decedat după ce a primit dezlegarea sacramentală din partea părintelui Tămâian care, oprindu-se cu mătura în faţa celulei, a putut schimba cu dânsul câteva cuvinte. Împreună cu episcopul Durcovici, a fost arestat şi secretarul său Raphael Friedrich, tot evlavios, cu o memorie deosebită, încât în celulă putea evoca cu amănunte vieţile sfinţilor şi preda puncte de meditaţie. La fel episcopul clandestin Bogdanffy, şi Rafael Haag şi episcopul de Alba Iulia Marton Aron. 

 

R: De care preoţi greco-catolici vă mai amintiţi încă?

 

I: Părintele Ioan Cherteş, canonic la Cluj, în timp ce era la mănăstirea Căldăruşani, se plimba prin curte însoţit pe episcopul său Iuliu Hossu, om deosebit şi demn, care şi-a cunoscut întreaga dioceză şi pe toţi preoţii prin desele vizite canonice pe care le făcea. Despre acestea vorbea cu plăcere părintele Cherteş (…). La Sighet avea patul lângă uşă şi când simţea că gardianul trăgea cu urechea zicea „Andrei, il ecoute”. La întrebarea neaşteptată, după o bruscă deschidere de uşă, „cine este între voi Andrei?” Cherteş a rămas uimit. 

Apoi părintele Deliman, harnic şi vânjos, era colegul meu la învârtitul roatei de la pompa de apă. Simţeam cum partea lui de efort era mai mare decât a mea în acea corvoadă. 

Canonicul din Lugoj, Ioan Vezoc, şi-a lăsat acasă soţia învăţătoare şi trei copii. După arestarea lui, soţia a fost dată afară din serviciu. Totuşi Dumnezeu i-a ajuta,t copiii s-au realizat bine în viaţă. Lucru întâmplat cu atâţia peste care a trecut furtuna care a lovit biserica greco-catolică. 

Părintele Berinde călugăr asumpţionist, paroh la Blaj, nu se cruţa oferindu-se la cele mai grele munci. Profesorul Ioan Vultur şi preotul Dumitru Sălăjan, ambii familişti, completau atmosfera de bună dispoziţie a celor din celula cu numărul 44. La fel, părintele Alexandru Olteanu. În această celulă, după o lungă izolare, a ajuns şi episcopul clandestin Ioan Ploscaru, vesel, nepotolit de a-şi depăna gândurile adunate în rugăciune şi meditaţie. Episcopul Todea era unul dintre tămăduitorii închisorii, îndrăzneţ în a căuta să intre în contact cu cei de după uşile zăvorâte. 

 

R: Când s-au eliberat preoţii de la Sighet?

 

I: Începând cu luna martie 1955, preoţii au fost duşi spre anchetare la diferite unităţi de securitate şi apoi eliberaţi prin achitare sau scoşi din cauză. Delictul asupra căruia au fost anchetaţi era „înaltă trădare”. 

S-ar putea scrie câte un roman despre fiecare deţinut, disperarea ce ducea uneori la nebunie sau chiar la tentativă de sinucidere. Mai ales când, pe lângă chinul singurătăţii, se mai adăuga tratamentul neomenos. Dar şi cu speranţa care mărea existenţa în izolarea în care se găsea când era singur în celulă şi se ruga. Preasfinţitul Ploscaru, în timpul celor doi ani cât a stat singur în celulă, a învăţat să descifreze ciripitul vrăbiilor, să facă poezii scrise în memorie. 

Gulagul lui Soljeniţin este o operă cunoscută, dar câte alte opere nescrise au rămas netipărite în inima celor care au stat în închisoare. Singur bunul Dumnezeu ştie. 

 

R: Cu ce puteţi asemăna închisoarea? 

 

I: Am asemănat închisoarea cu un corp plin de răni deschise, celulele. Dar ca şi trupul lui Cristos pe Cruce, cu răni din care curgea sângele. Mi-a venit în minte rugăciunea sfântului Ignaţiu, în rănile tale ascunde-mă, căci rănile lui au fost mântuiţi scrie profetul Isaia. 

Celula incomodă din care nu era ieşire putea fi ocazie de smerenie, de ispăşire, de purificare. Pentru câţi celula a fost ocazie de scăpare de compromis şi trădare. Pentru câţi alţii în schimb celula a acceptat cu eroism a fost martoră realităţii şi a credinţei lor. Celula a relevat adevăraţi eroi şi martiri. Aceştia când s-au întors acasă nu s-au mai prezentat la serialul durerii cu aroganţă şi mândrie, ci cu demnitate şi cu înţelepciune. Popasul spiritual la Sighet a putut fi valorificat pentru cei care s-au întors acasă ca să fie scântei de lumină în întunericul în care ţara noastră trebuia să trăiască. 

 

R: Un ultim gând în legătură cu Sighetul. 

 

I: Dacă Coloseumul din Roma este memorialul primilor creştini, care au trebuit să înfrunte animalele sălbatice şi sabia păgânilor pentru a-şi mărturisi credinţa,  închisoarea din Sighet este un mic coloseum românesc, care să amintească de cei care au trebuit să înfrunte singurătatea şi batjocura pentru a mărturisi ţării demnitatea noastră. 

 

R: Vă mulţumesc.

Cluj, 5 martie 1994