Vremea pusa la adapost
Pentru ca mi-am propus sa discutam, a n-sprezecea oara, despre «rolul pe care si-l asuma intelectualii in raport cu Puterea», zic adevaratii intelectuali si nu toti acei care se pretind a fi pe motiv ca nu stiu la ce foloseste o grebla, m-am caciulit in fata unor interlocutori pe potriva: Ana BLANDIANA si Emilian GALAICU-PAUN.
Sint convins ca veti fi auzit suficiente lucruri despre Ana Blandiana, cea care a purtat doar numele Otilia-Valeria Coman inainte de a-si publica primele poezii la virtsa de 17 ani, iar in ultimele doua decenii a acceptat jertfa zidirii la fel ca si mitologica Ana, sacrificind o buna parte din viata sa de scriitor pe altarul unor proiecte de resuscitare sociala. Cel mai cunoscut dintre acestea este, neindoielnic, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei pe care Ana Blandiana l-a gindit si initiat in 1992, in calitate de presedinta a Aliantei Civice. Realizat pe parcursul unui deceniu impreuna cu sotul ei Romulus Rusan si o prestigioasa echipa de istorici, arhitecti, constructori si designeri, proiectul Memorialului a fost declarat in 1998 de Consiliul Europei drept unul dintre principalele locuri de pastrare a memoriei continentului, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si Memorialul Pacii.
Iar la ceea ce stiti deja despre Emilian GALAICU-PAUN, am sa adaug ca a ingrijit antologia de poezie a Anei Blandiana, Opera poetica, in doua volume, aparuta de curind in colectia Poesis la Editura Cartier din Chisinau
Vasile BOTNARU: Fara un destin literar fulminant al Anei Blandiana ar fi fost posibil destinul civic al Otiliei-Valeriei Coman ?
Ana BLANDIANA: As incepe sa raspund rasturnind intrebarea pe dos. Este clar ca destinul civic i-a facut foarte mult rau Anei Blandiana. Toti acesti ani din urma in care eu am iesit din propriul meu destin literar – nu neaparat in sensul ca nu am mai scris, ci ca nu am mai fost un scriitor 24 de ore din 24. Toti acesti ani s-au scazut din viata mea literara, eu traind cu sentimentul vinovatiei ca am furat istoriei literare ca sa dau istoriei propriu-zise. Cind eu, de fapt, stiu ca istoria literara este mai importanta decit istoria. Doar ca are defectul de a nu putea sa existe decit daca istoria exista. in anii ’80-’90 noi am trecut printr-o perioada in care, daca nu eram in stare sa ne reinventam istoria, am fi fost cu adevarat pierduti.
Vasile BOTNARU: Ideea Memorialului de la Sighet si tot ce faceti acolo (scoala de vara etc.) este un proiect «personal» ? O rememorare biografica, stiut fiind faptul ca tatal Dumneavoastra a ajuns sa se prapadeasca in inchisoare ? Ati pornit de la aceasta?
Ana BLANDIANA: Cred ca e putin spus. Sigur ca nu lipseste din motivatie faptul ca am avut «originea sociala», cum se spunea pe vremuri, pe care am avut-o.
Vasile BOTNARU: … cu stigmatul de «dusman al poporului»…
Ana BLANDIANA: … faptul ca tata a fost atitia ani in inchisoare, ca a murit imediat dupa ce a iesit. Mult mai important decit acest detaliu biografic este faptul ca am crezut, cred si voi crede ca acest lucru trebuia facut. Ideal ar fi fost sa-l realizeze altcineva, pentru ca pe mine Dumnezeu totusi m-a facut sa scriu carti. Dar cum nimeni nu este dispus sa dea o parte din viata lui unei idei de pe urma careia nu are personal de cistigat nimic… si cum eu am fost cea mai convinsa de faptul ca acest lucru trebuie facut, iata ca l-am realizat eu si cu sotul meu, alaturi de toti acei care s-au strins in jurul nostru.
Vasile BOTNARU: Noi, consumatorii de literatura, de poezie, am cistigat sau am pierdut? Fara sa fiu patetic, indraznesc sa afirm ca legatura cu Istoria pe care o restabileste acest Memorial de la Sighet este, intrucitva, asemanatoare cu revenirea la adevarata poezie pe care o face generatia ’60, dupa ani de proletcultism.
Ana BLANDIANA: Este o observatie foarte profunda.
Emilian GALAICU-PAUN: Fiind invitat, in iulie 2007, sa tin o conferinta la scoala de vara, am vazut cu ochii mei tinerii veniti la Sighet de pretutindeni ca intr-un fel de pelerinaj pentru a se «abona» la istorie. Inclusiv tinerii basarabeni. si aici, la noi? Cine ca cine, dar noi avem cu atit mai mult nevoie de un asemenea memorial, cu cit in R.M. s-a facut tabula rasa, dupa razboi incoace (printre primii deportati fiind, sigur ca da! carturarii). Or, un asemenea memorial presupune si asumarea unei istorii concrete, pe care clasa politica nu se grabeste sa si-o aproprieze, asta atunci cind nu incearca sa profite de pe urma ei…
Ana BLANDIANA: Eu folosesc un termen care, intr-un fel, este mai dur – clasa politica de toate felurile, din toate partidele, care a incercat sa se apropie de noi, de fapt a incercat sa ne foloseasca ca detergent. Sa-si spele, cu noi, pacatele.
Vasile BOTNARU: intr-un interviu, Dumneavoastra ati fost intrebata despre impresiile cu care ati revenit acasa de la Muzeul memorial Yad Va-Shem. Atunci ati punctat o deosebire esentiala -Yad Va-Shem este o institutie a Statului Israel, in timp ce Memorialul de la Sighet a fost realizat, « aproape prin absurd », spuneti dumneavoastra, de o organizatie nonguvernamentala, avind impotriva, ani de zile, la inceputul acestui proiect, institutiile statului, care s-au opus acestui proiect. in conditiile in care ati delegat memoriei atributiunile justitiei o asemenea rezistenta era si « naturala », nu?
Ana BLANDIANA: Emilian Galaicu-PAUN stie ca deviza memorialului este : « Atit timp cit Justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie ». Daca justitia ar functiona corect si si-ar face datoria, atunci functionarea ei ar insemna o inscriptionare a memoriei, a faptelor care s-au intimplat. Cum justitia nu face nimic, nu exista inca un tortionar care sa fi fost pedepsit, si in felul acesta sa li se faca dreptate victimelor. Inclusiv prin faptul ca li se face cunoscuta suferinta.
Vasile BOTNARU: Cind ar trebui sa functioneze deja antidotul? Va intreb asta, cu trimitere, de exemplu, la GULAG-ul lui Soljenitin care, in mod normal, deja ar fi trebuit sa-si faca efectul in Rusia. Or, vedem ca rusii par sa nu fi invatat nimic de la Soljenitin, sau nu?
Ana BLANDIANA: Cred ca nu exista destin mai tragic decit cel al lui Soljenitin, care, intr-un fel, prin opera lui, as putea zice ca a salvat omenirea, reusind sa faca cunoscuta adevarata fata a comunismului. El a salvat celelalte tari din Est, dar nu a reusit sa salveze si propria lui tara. Iar felul in care, in loc sa fie considerat modelul absolut si eroul absolut, Soljenitin este, la ora asta, literalmente marginalizat in Rusia lui Putin, pare de neinchipuit.
Emilian GALAICU-PAUN: Semnificativ, in acest sens, este si felul cum reactioneaza puterea actuala fata de alte nume ilustre. Ma refer la Bukovsky, caruia pur si simplu i s-a interzis sa candideze pentru functia de presedinte.
Ana BLANDIANA: …iar inainte ii era interzisa pina si intrarea in Rusia.
Emilian GALAICU-PAUN: Dureroasa, aceasta interdictie! Nu ca ar fi cistigat scrutinul prezidential, dar cel putin ar fi avut o tribuna formidabila pentru a-si face cunoscuta gindirea. Dat fiind spalarile pe creier din ultimii 7-8 ani, sigur ca ar fi luat un procent nesemnificativ…
Ana BLANDIANA: …dar cel putin ar fi spus niste adevaruri care puteau sa rodeasca dupa aceea.
Emilian GALAICU-PAUN: Exact. S-ar putea ca intr-o prima generatie sa fie respins, ca un “zapadnik”. in faza actuala Rusia pare a fi fascinata de putere, iar mina forte a colonelului KGB Putin din cind in cind se face ca arata pumnul democratiilor occidentale, atunci cind nu le da cu tifla. Dar, la o privire mai atenta, oare Rusia lui Putin nu a cedat in toate domeniile, fie ca vorbim de fosta Iugoslavie, de alegerile din Ucraina sau Georgia si cite si mai cite? Astfel incit, sint suficiente doua-trei mari dezamagiri pentru ca sa se intoarca roata istoriei…
Ana BLANDIANA: M-am gindit de multe ori cum s-ar putea explica aceasta reactie a maselor fata de un trecut, in care evident nu au fost fericite si pe care totusi il ajuta, intr-o forma sau alta, sa se perpetueze. Asta s-a intimplat si in România. Una din explicatii este aceea ca in cadrul unei dictaturi omul se simte victima, dar nu se simte vinovat. Vinovati sint cei care au dreptul sa hotarasca, iar acei oameni sint foarte putini. in România practic era numai familia Ceausescu. Toti ceilalti aveau dreptul sa se considere fara pata si fara responsabilitate. intr-o societate libera brusc ai tu toate responsabilitatile, cel putin pentru destinul tau. Ceea ce mai ales pentru oameni care si-au depasit jumatatea vietii este ingrozitor de greu. Sa stii ca de tine depinde, de felul in care optezi, de felul in care votezi, de felul in care te tin nervii ca sa te adaptezi la concurenta. Toate astea ii fac pe o buna parte din oameni sa prefere sa traiasca intr-o societate care ar semana cu cea din trecut, decit sa riste sa intre intr-una, cu totul si cu totul noua. De asta pina la urma schimbarile in profunzime tin de marja de timp.
Vasile BOTNARU: Revin la intrebare : din puct de vedere academic, sociologic, biologic, si nu mai stiu care, cum putem masura efectul pe care si-l face antidotul pe care il propuneti dumneavoastra ? Ce trebuie sa se intimple ca sa se vada ca Memorialul de la Sighet si-a facut efectul ?
Ana BLANDIANA: imi vine greu sa va raspund, la scara intregii societati. Pot sa va spun insa ca la Sighet vin, de la inceputul lui mai pina la sfirsitul lui octombrie si in timpul sarbatorilor de iarna, cam 1000 de vizitatori pe zi. in rest sint citeva sute. Cee ce este o cifra de neinchipuit pentru un muzeu din Bucuresti, de exemplu. Vine foarte multa lume. si este foarte clar ca cei care vin, precum observa si Emilian, ies altfel decit au intrat. Adica este aproape o experienta existentiala sa treci prin acest muzeu si sa vezi cu ochii tai istoria, ca sa zic asa. Dar ce inseamna asta la nivelul populatiei intregii tari, este extrem de greu de spus.
Emilian GALAICU-PAUN: Cred ca se poate totusi cuantifica, intr-un fel, impactul memorialului. Printre basarabenii cu care am venit la Sighet, aflu ca multi au mers mai intii pe teren, in satele lor de bastina dar nu numai, pentru a discuta cu oameni deportati si a-si cistiga astfel dreptul de a se numara printre cursanti. Ceea ce inseamna ca au invatat istoria de la surse, cum s-ar zice. si, sigur, acesti oameni nu vor mai vota o anumita culoare (rosie sau bruna) sau o anumita simbolica (secera si ciocanul sau svastica). Pentru ca si-au luat deja un fel de antidot, sint vaccinati si nu-i mai iei cu gindirea totalitara. Altminteri, felul in care se discuta la Sighet, fara sa se tina cont de epoletii & galoanele invitatului, mi s-a parut absolut relevant. imi amintesc cit de incomode au fost unele intrebari adresate lui Andrei Plesu, dar si lui Sorin Alexandrescu, ca sa nu mai spun de cele adresate lui Stephan Courtois. Acesti tineri nu vin la Sighet ca s-o faca pe copiii cuminti. si nici nu tin seama – nu la modul nepoliticos, se intelege – de epoletii mai mult sau mai putin stralucitori. Ei vor sa fie (si sint, in mare parte) liberi, refractari la orice indoctrinare.
Ana BLANDIANA: intilnirea cu adolescentii care vin la Sighet este cel mai extraordinar antidot impotriva depresiunii. Efectiv, daca vreau sa-mi construiesc optimismul, ma gindesc la copiii acestia. Dar ca sa fiu absolut sincera, nu indraznesc sa spun ca ei sint tipici. Este totusi o elita si intelectuala, si morala. Au loc doua selectii. in primul rind, selectia care cred ca se face in interiorul familiilor. Este o selectie oarecum naturala. Dupa care selectia intelectuala a examenului, a lucrarii. si intr-adevar, cei care au trecut prin scoala de vara sint niste tineri extraordinari. Cred ca daca as fi luat Premiul Nobel, nu as fi fost mai mindra decit atunci cind m-a oprit o data pe strada o conferentiara de la stiinte politice care mi-a spus : la noi la facultate cind un tinar care intra, este iesit din comun si nu seamana cu ceilalti, facem pariu ca a trecut prin Sighet.
Emilian GALAICU-PAUN: Dincolo de programul de conferinte, foarte dens, am avut tot timpul sa stau de povesti cu tinerii, sa iesim serile, sa umblam toate dealurile si, mai cu seama, sa povestim. Carti, filme, schimb de idei.M-am gindit, daca acesti tineri vor inlocui clasa politica, daca vor veni in parlamente cu un discurs moral, cu informatia la zi care ar schimba…
Vasile BOTNARU: Mai apucam sa vedem ?… intre timp, misionarismul acesta, oricum am da, il indeplinesc intelectualii. Eu nu stiu daca am cistigat sau am pierdut din faptul ca Ana Blandiana si-a sacrificat o parte din viata ei pentru a face Memorialul… Sau poate sint coplementare. Deci acceptam din start ca intelectualii isi asuma acest rol. Vesnica intrebare la care a incercat sa raspunda si Rebreanu «Care este rolul scriitorului, al poetului in raport cu politicul, mai ales in vremuri de rastriste ?».
Ana BLANDIANA: Cu cit intelegi mai mult, cu atit esti mai responsabil pentru ceea ce intelegi si chiar vinovat pentru ceea ce intelegi. in acest sens, intodeauna intelectualii sint acei care raspund pentru tot ce nu e in regula in societate. Poate ca este nedrept intr-un fel, dar e logic, pentru ca daca intelegi ca ceva merge rau, in timp ce majoritatea nici macar nu isi dau seama de asta, inseamna ca ai obligatia si sa incerci sa schimbi. A existat o lunga traditie in cultura româna, ma refer acum in special la perioada interbelica, de neangajament national. Ma gindesc, de exemplu, cum erau considerati semanatoristii care, sigur ca n-au prea fost poeti importanti sau scriitori de anvergura, dar ei chiar vroiau sa ridice clasa de jos. Ce-ar fi fost daca si marii intelectuali ar fi mers pe urmele lor ?
Emilian GALAICU-PAUN: Putem incerca sa raspundem, apelind la istoria franceza. Ma gindesc bunaoara ca insusi cuvintul intelectual s-a nascut in urma afacerii Dreyfus. O afacere care putea sa ramina una marginala, daca nu intervenea Emile Zola. Suita de mari intelectuali fracezi continua cu Adre Gide care, odata revenit din Uniunea Sovietica, s-a vindecat pentru totdeauna de comunism, ca si Panait Istrati, de altfel, autor al unei cutremuratoare carti, “Spovedania unui invins”. Mie unuia imi e deosebit de apropiat Albert Camus …
Ana BLANDIANA: Ei sint tipici in privinta asta.
Emilian GALAICU-PAUN: Se pare ca, la francezi, intelectualul a insemnat mult mai mult decit la englezi sau la americani. Ma intreb, daca ar fi existat niste intelectuali de anvergura lui Gide sau Camus, in Germania nazista, si ar fi ramas in tara, incercind sa se opuna, incercind cel putin sa-si faca auzita vocea, oare ce curs ar fi luat Istoria. Or, se stie ca Thomas Mann si citi altii au plecat din Germania… Ma gindesc la intelectualul care isi asuma riscul de a ramine intr-un mediu nefast, pentru a deveni un fel de vaccin impotriva acestui mediu.
Vasile BOTNARU: Sint o sumedenie de exemple de intelectuali care nu au rezistat.
Emilian GALAICU-PAUN: Exact, dar sint si citiva intelectuali care au trebuit sa fie deportati, pentru a li se inchide gura! Din cite stiu, Soljenitin nu a plecat de buna voie din Rusia si nici Bukovsky.
Ana BLANDIANA: Amindoi au fost expulzati.
Vasile BOTNARU: in 1995, ca presedinte al PEN Club-ului, ati convocat o conferinta internationala exact la tema asta ”Scriitorul si puterea”. Atunci vorbeati despre spaima puterii in fata puterii cuvintului. Experienta româneasca recenta ce va spune: s-a mai diminuat aceasta spaima ?
Ana BLANDIANA: in ultimii ani, scriitorii si mai ales scriitorii tineri sint absolut indiferenti la ceea ce se intimpla in jurul lor. in orice caz, ei nu prea reprezinta un pericol. De exemplu, cind au devenit ziaristi, in loc sa fie ziaristi independenti, tinerii condeieri si-au inchiriat pana, fiind luati in simbrie de diversi patroni de ziare care, la rindul lor, au afaceri cu patroni politici si asa mai departe. Nu am senzatia ca, la ora asta, scriitorii sint un pericol pentru putere in România. in perioada comunista insa, in permanenta a existat o frica fata de scriitori. De multe ori m-am intrebat ce ciudat este raportul scriitorului cu puterea, ce ciudata obsesie are puterea de a cuceri scriitorul pentru ca, prin el, sa ramina in istorie. Aceasta nevoie a puterii de a cuceri laudele scriitorilor este cel mai mare compliment ce poate fi adus scriitorului. Este o dovada ca scriitorul, daca este autentic, cei de la putere incearca sa se salveze prin el. Cred ca asta explica felul in care au fost infinit mai haituiti de diversele puteri decit pictorii sau muzicienii, pentru ca puterea cuvintului este mai directa.
Emilian GALAICU-PAUN: imi amintesc de campania electorala din 2004 in care «argumentul Cartarescu» a sunat in gura lui Basescu ca un atu : vezi, doamne, viitorul presedinte i-a citit… romanul «Levantul ». Mi s-a parut cumva tragi-comica aceasta situatie pentru ca, obiectiv vorbind, clasa politica este foarte departe de preocuparile spirituale. Asta in timp ce, in ultimii ani de zile, o lista impresionanta de foarte buni scriitori români sunt prezenti pe piata franceza, germana, italiana. Se poate vorbi astfel de o adevarata expansiune pe piata europeana de valori. Dimpotriva, clasa politica a produs niste figuri pasionate de micile lor jocuri de culise pe scena locala. Daca tot am vorbit de Cartarescu, hai sa reamintim ca Mircea este tradus intr-o multime de limbi, fiind considerat un foarte bun scriitor european ; or, felul in care politichia incearca sa si-l revendice ca argument in plus in campania electorala, arata, intr-adevar, jalnic.
Vasile BOTNARU: Spuneati despre faptul ca mai cu seama in epocile dramatice, de criza, scriitorul trebuie sa se simta, sa se autosesizeze drept voce in stare sa exprime nevoile celor multi si umiliti. si atunci, o voce cu majuscula care tace, devine complice. Va intreb daca exista o complicitate a scriitorilor care trebuie sa vorbeasca nu doar despre lucruri de genul Memorialului, dar si despre lasitate, pragmatism, lucruri marunte care, uneori, cariaza la fel de dramatic societatea si viitorul.
Ana BLANDIANA: Exemplul pe care l-ati dat cu Cartarescu si exemplul pe care l-am reprezentat eu insami cu o etapa inainte de implicare in campanie electorala, din pacate, se termina intodeauna cu manipularea scriitorului de catre omul politic. Scriitorul care intervine in sprijinul cuiva, este folosit ca un argument in plus de acel om politic, care face apoi tot felul de ispravi pe care le fac de regula oamenii politici. Ispravi pentru care scriitorul raspunde dupa aceea. Personal, ca presedinte al Aliantei Civice care a creat Conventia democrata si dupa aceea a ajutat-o sa ajunga la putere, am raspuns pentru toate gafele clasei politice, desi nu am mai avut nici o pirghie de a o influenta. Asadar, am raspuns pentru tot ce n-au facut, si trebuiau sa faca oamenii politici pe care i-am sprijinit. Cred ca situatia ideala este sa ai curajul sa intri pina in git. Personal, nu am avut. insasi ideea ca ar fi trebuit sa stau in Parlament mi se parea de-a dreptul inacceptabila. Mi-am imprumutat aureola unor oameni politici; am descoperit cu acest prilej in ce masura totul devine dramatic, pentru ca numai ce faci cu mina ta este bine facut. Numai daca accepti ca, de fapt, poti sa iti transmiti idealurile inseamna ca accepti inclusiv ca puterea nu poate fi transmisa; or, noi cind votam nu facem decit un transfer de putere? Adica ii dam particica noastra candidatului nostru. in orice caz, un om ca mine a descoperit ca eu aveam idei, iar oamenii politici – interese. in clipa in care au ajuns la putere, ei isi urmaresc interesele lor si nu ideile mele, despre care eu credeam ca sint si ale lor.
Emilian GALAICU-PAUN: Pe de alta parte, mi se pare foarte important ca pe linga oamenii marcanti ai unor partide sa se afle niste intelectuali notorii, oameni cu idei proaspete, chiar cu riscul de a lasa ceva de la dinsii, de a-si sacrifica intr-un fel niste cariere artistice.
Vasile BOTNARU: Revin la un interviu al dvs. unde vorbeati despre Memorialul de la Sighet si spuneati despre acest proiect ca despre «un instrument de resuscitare a memoriei colective, care este o operatie inversa a crearii omului nou si un drum spre viitor». Ce altceva ar trebui sa faceti, daca tot afirmati ca intelectualii sint responsabili si de bine, dar mai ales de rau ?
Ana BLANDIANA: Sa se reformeze invatamintul, pentru a fi siguri ca scoala va fi in stare sa creeze niste generatii in stare sa gindeasca. Deocamdata nu stiu exact care este situatia in Modova, dar in invatamintul românesc este un adevarat haos. Noi ne zbatem sa introducem in programele scolare, asa cum s-a introdus studiul Holocaustului, si studiul represiunii comuniste. Asta ca sa raminem la tema despre care tocmai am vorbit. Cind vorbeam despre invatamint, ma refeream in general. La faza actuala, totul este un talmes-balmes facut din ramasite ale unor programe scolare de acum 30-40 de ani, peste care au venit hotaririle de la Bologna. Un invatamint din care ies niste oamenii pregatiti doar pentru ca ei sint pasionati sau doar pentru ca este vreun profesor pasionat, nu pentru ca asa este regula.
Emilian GALAICU-PAUN: As pune problema din celalalt capat: ce facem cu acesti straluciti absolventi care, dupa ce au facut o facultate foarta buna, nu-si mai gasesc un loc de munca pe masura capacitatilor lor si sint nevoiti sa plece. si asa raminem cu aceeasi mediocritate care ocupa terenul si se reproduce.
Ana BLANDIANA: Asta e problema. Un mediocru va selectiona un alt mediocru, pentru ca sa-i fie recunoscator si mai ales sa nu incerce a-l depasi.
Vasile BOTNARU: M-ati adus exact la o bucata din prozele dvs. in “Coridoarele de oglinzi” spuneati ca natura are oroare de vid si suporta mai degraba monstri. Va deziceti de aceste premonitii sau nu ?
Ana BLANDIANA: Din pacate, sint tare pesimista pe termen scurt, dar sint optimista pe termen lung. Sint convinsa ca asa, cu pasi foarte mici si pentru ca sensul istoriei este, totusi, pozitiv, lucrurile se schimba. A propos, ca tot spuneati de tinerii care sint nevoiti sa plece. Senzatia mea este ca incepe sa se incetineasca ritmul acestor plecari, evident si din cauza integrarii europene. Acum, in noile conditii, ei vor gasi solutii de a ramine acasa. Totusi, generatiile schimbindu-se, cred ca se vor schimba si lucrurile, incet, incet. Asta este problema de ce atit de incet ? Adica de ce trebuie sa treaca generatii ca sa se petreaca niste lucruri care ar fi firesc sa se fi intimplat, spre binele tuturor.
Emilian GALAICU-PAUN: Dar acest bine al tuturor trebuie sa fie inteles ca atare si de celelalte generatii, nu doar de cei ce-l doresc si fac. Ne aflam intr-o faza in care o confruntare intre mentalitati impiedica intrucitva o dezvoltare fireasca a societatii. Nu-i pot intelege, bunaoara, pe oamenii care au strigat «moarte intelectualilor», si nici pe cei care au facut tot posibilul ca umbrele trecutului sa revina in forta.
Ana BLANDIANA: De la « moarte intelectualilor », lozinca ce nu cred sa fi iesit din capul oamenilor simpli, ci din capul foarte complicat al securistilor, dar care fusese preluata de oamenii simpli, asadar, de la « moarte intelectualilor » s-a sarit la momentul in care se spune « pai, de ce-i trebuie copilului scoala? » Chiar eu am avut o discutie cu un copilas, pe care il tot vedeam jucindu-se pe strada noastra ; pina la urma, mi-am dat seama ca acest copil ar trebui sa fie la scoala. L-am intrebat : « Dar tu nu te duci la scoala ? » si el mi-am raspuns foarte mindru : « Tata mi-a spus ca aia cu scoala NU cistiga nimic. Eu trebuie sa invat numai sa socotesc si dupa aia sa fac bani ». Deci, s-a trecut de la o dispretuire a intelectualului ca dusman, la intelectualul dispretuit pentru ca nu face bani.
Vasile BOTNARU: Am sa insist ca acest interviu sa fie pastrat in arhiva si poate ne contrazic urmatoarele generatii.
Ana BLANDIANA: Sint chiar convinsa ca se va intimpla asa ceva. Sa dea Dumnezeu sa fim ascultati atunci, sa fim considerati niste catastrofisti fara acoperire in fapte.
(radio Europa Libera, martie 2008)
articol aparut in revista “Punkt”, nr. 19/2008, www.punkt.md
