posted in: Din "marea de amar"
3-5 martie 1949 – la Plenara C.C. al P.M.R. se adoptă rezoluţia privind „lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare şi transformarea socialistă a agriculturii”.
După patru ani de negare, comuniştii vorbesc acum despre „colectivizare”, „gospodării agricole colective” (cuvântul „colhoz”, compromis în ochii ţăranilor care fuseseră în Rusia, pe front, este evitat). Totodată, pe moşiile confiscate, sunt înfiinţate G.A.S.-uri (gospodării agricole de stat), iar din inventarul mecanic sunt formate S.M.T.-uri („staţiuni de maşini şi tractoare”). Totuşi, dacă naţionalizarea din 11 iunie 1948 a fost realizată într-o singură zi, procesul colectivizării va dura peste 13 ani (până în 1962), datorită dârzeniei cu care cei aproape 11 milioane de ţărani şi-au apărat pământul, demnitatea socială şi identitatea naţională.
Odată cu procesul de colectivizare, a început un adevărat război între stat şi ţărani. Gheorghiu-Dej spunea, încă la plenara din 3-5 martie, că „urmare a reformei agrare din 1945, s-a lărgit baza proprietăţii private generatoare de capitalism” şi repeta teza lui Lenin că mica proprietate individuală „naşte capitalism şi burghezie permanent, în fiecare zi, în fiecare ceas, spontan şi în proporţii de masă”.
Recviem pentru ţăranul român
Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii şi ruşii, cu secetele şi inundaţiile, cu „birăii” şi activiştii, cu birurile şi cotele. Au fost mereu învinşi şi învingători, căci sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniştii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a luat distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Şi-au luat lumea în cap venind la oraş şi lăsând pământul şi gospodăria pe capul femeilor şi copiilor, iar recoltarea în seama studenţilor şi soldaţilor. Cei rămaşi la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obştesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forţa).
Astăzi, jertfa ţăranilor răsculaţi în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmeriţele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului. Aşa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea de care urma să vină, ţăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca nişte martiri fără aureole. Răpuşi de glonţ sau de ideologie, sunt cele mai numeroase şi inocente prăzi ale comunismului.
Romulus Rusan