(9 aprilie 1924, Craiova-7 mai 2012, Paris)
A absolvit Liceul Militar „D.A. Sturdza” şi Şcoala Militară de Cavalerie de la Târgovişte. A părăsit Şcoala Militară din Germania atunci când în joc a fost demnitatea românească. Tot astfel a fost primul ofiţer care a cerut să părăsească armata, atacând deschis guvernul comunist al lui Petru Groza: „…prefer să dezbrac această haină, pe care am slujit-o cu dragoste cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într-adevăr poporul său, decât să o port umilită, sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei”. Ca urmare, la 19 noiembrie 1946 a fost arestat din localul secţiei de votare, iar la 16 aprilie 1947 a fost trecut în rezervă.
A fost deţinut în două perioade pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi acţiuni contra regimului comunist. Prima perioadă: 1949 – 29 august 1954 – Jilava, Peninsula, Poarta Albă, Galeş. A doua perioadă: 25 decembrie 1956 – 1960 – Securitatea din Timişoara, Jilava, Gherla.
Atât în detenţie, cât şi în viaţa din afara închisorii, şi-a păstrat curajul de a se opune instrumentelor opresiunii.
54 ZILE DE GREVĂ
Greva foamei şi a tăcerii declarată în lagărul Poarta Albă la 9 martie 1954 a fost cea mai lungă din istoria detenţiei politice din România. Canalul fusese închis, dar deţinuţii bolnavi fuseseră triaţi şi aşteptau să fie mutaţi în alte închisori.
Greva a fost declanşată împotriva interzicerii de către comandantul Fecioru a pachetelor de acasă, tocmai după iarna aspră 1953/1954 din care deţinuţii ieşiseră foarte slăbiţi.
Primii care au intrat în grevă au fost Cicerone Ioniţoiu, Octavian Rădulescu, Gavril Iusco şi Nelu Dumitru, cărora în fiecare zi li se adăugau câte alţi patru deţinuţi, până când numărul lor a ajuns la patruzeci.
După zece zile, unul din grevişti, locotenentul Anastasiade, a murit, iar greva s-a oprit, urmând să fie continuată doar de Cicerone Ioniţoiu şi Octavian Rădulescu.
La 25 martie a sosit o comisie de la Bucureşti care a făcut examenul medical şi i-a împărţit pe deţinuţi în tebecişti şi distrofici, dispunând să li se permită o alimentaţie mai bună.
Greviştii au decis să iese din grevă, rămânând să o continue doar Ioniţoiu şi Rădulescu.
La 25 aprilie, însă, a declarat grevă totală (a doua în termen de două luni) şi deţinutul Remus Radina, cerând eliberarea imediată a reţinuţilor administrativi, care erau la Canal, din 1952, nejudecaţi. Radina s-a baricadat în celula sa, blocând pe dinăuntru încuietorile.
Când şi-au dat seama că viaţa sa este în pericol, colegii de detenţie au spart geamurile celulei şi l-au obligat să încheie greva.
Astfel, la 10 mai 1954 s-a încheiat cel mai îndelungat protest solidar al deţinuţilor politici.
La scurt timp, doleanţele lui Radina au fost rezolvate.
Din expoziţia Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un cimitir programat, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2010, realizator Romulus Rusan
