Stalin îşi instaurează un guvern în România
Stalin era pregătit pentru a face şi ultimul pas în procesul acaparării comuniste a puterii în România. Totul fusese pregătit, atât înăuntrul ţării, cât şi în afara ei. România era obosită şi deprimată. Aliaţii occidentali ai Rusiei fuseseră aduşi în pragul neputinţei. Masacrul putea, aşadar, să înceapă.
Pregătirea minuţioasă a scenei interne s-a dovedit tot aşa de eficientă ca şi decorurile grandioase, aduse din afară. Departe de magnificul cadru de la Yalta, de figurile prodigioase ale unor Roosevelt, Churchill ori Stalin sau de rezonanţele stăruitoate ale Cartei Atlantice şi ale lumii occidentale, se prefigurau pe un fundal întunecat, în linii aspre şi în culori stridente, Armata Roşie, gloate conduse de comunişti, tineretul isterizat, tancurile sovietice huruitoare, poliţia înarmată până în dinţi, închisori pline de miasme, plutoanele de execuţie. În centrul scenei se afla o Românie rurală, iar spre ea se îndrepta vertiginos Andrei Vîşinski, tocmai de la Moscova.
Era 27 februarie. Înţelegerea de la Yalta fusese semnată în ziua de 11 a aceleiaşi luni.
Întâmpinat la aeroport cu tot fastul cuvenit unei Rusii victorioase, din partea unei Românii învinse, el a fost condus la Palatul Regal. Trimisul lui Stalin nu a găsit de cuviinţă să se oprească pentru a se consulta, nici cu Misiunea militară americană, nici cu cea politică. Nu s-a consultat nici cu Misiunile britanice, după cum nici Londra ori Washingtonul nu fuseseră informate despre vizita sa.
Stalin îşi punea în aplicare planul de a trata direct cu o Românie lipsită de apărare. Prin prevederile armistiţiului Aliaţii abandonaseră, de fapt, România, iar Rusia nu avea de gând să împartă prada cu cineva. La Yalta, Aliaţii pecetluiseră înţelegerea.
Vîşinski a fost primit de tânărul rege Mihai şi de ministrul său de externe. Scena a fost consemnată în detaliu şi cu deplină autenticitate. Inamicul secular al României se afla aici pentru a pune mâna pe ţară şi a face încă un pas, penultimul, în acţiunea de distrugere a dinastiei. Regele dovedise înţelepciune în ceea ce priveşte crimele comise la mitingul din februarie. Purtătorul de cuvânt al Rusiei era rece şi dur, fără a fi însă nepoliticos. Regele şi ministrul său erau lipsiţi de apărare, dar nu servili. S-au comportat într-un fel de care naţiunea română poate fi mândră. Când scriitorii sau pictorii vor reprezenta această scenă, sinistră pentru generaţiile viitoare, vor găsi într-însa puţine lucruri de regretat şi foarte multe care trebuie deplânse.
O cameră plăcută, simplu decorată, cu o masă în fund. La masă este aşezat tânărul rege, încadrat, la dreapta şi la stânga, de consilierii săi. În faţa lui stă robustul, căruntul şi fălcosul Vîşinski, împreună cu interpretul său. Vîşinski este procurorul sovietic care, fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, sau licărire de milă, îşi condamnase la moarte sute de tovarăşi. Are în spatele său cea mai puternică armată a lumii. Reprezintă comunismul mondial, care face eforturi substanţiale pentru a clădi Uniunea Mondială a Republicilor Sovietice. Acţionează în numele mişcării revoluţionare mondiale, angajată în lupta pentru preluarea puterii în toate ţările de pe glob. Tânărul rege, aflat în faţa sa, nu este susţinut de nimeni, decât de speranţele românilor, de demnitatea şi de respectul de sine.
Fără altă introducere, ori obişnuitul schimb de banalităţi, Vîşinski cere o imediată schimbare de guvern, acuzând regimul Rădescu de incompetenţă şi neloialitate şi înşiră numele celor care vor trebui să alcătuiască noul guvern. Doreşte fapte şi respinge argumentele. Moscova încearcă, fără doar şi poate, să-şi impună şi aici propriul guvern, aşa cum o făcuse şi cu guvernele din cele 15 republici sovietice.
Regele Mihai nu îl aprobă. Nu îşi încovoaie genunchii, nu îşi pleacă capul, nu ridică glasul. Reaminteşte că România este o monarhie constituţională şi că aliaţii au garantat promovarea democraţiei în ţară. Aşadar, arată el, trebuie să procedeze într-o manieră constituţională, urmând practicile parlamentare. Spune că va lua în considerare cererile trimisului Moscovei, se va consulta cu factorii politici importanţi ai ţării şi, bazându-se pe sfatul lor, va decide ce trebuie să facă. Natural, are nevoie de timp.
Comportarea tânărului rege, reprezentând un stat zdrobit şi o naţiune învinsă, îl ofensa, fără îndoială, pe reprezentantul „tuturor Rusiilor”, întinse pe două continente, de la Budapesta la Pacific, dar Vîşinski nu şi-a arătat mânia. S-a ridicat, a cerut din nou o acţiune rapidă şi a ieşit, spunând că va reveni curând, după răspuns. Aveai impresia că golul din camera este aproape palpabil. În inimile românilor el apăsa încă şi mai greu.
Deşi regele se dovedea mult mai matur decât l-ar fi îndreptăţit vârsta şi, cu toate că tradiţia casei de Hohenzollern, ca şi milenara experienţă politică românească, l-au ferit de orice fel de naivitate, acum el mai spera, totuşi, într-un ajutor venit din partea aliaţilor. Nu putea înţelege că Yalta era pur şi simplu o formulă ipocrită care consfinţea trădarea democraţiei. Nu-şi făcea prea mari iluzii în ceea ce priveşte puterea Angliei, dar credea că America era o naţiune puternică şi conştientă de puterea sa. Credea că preşedintele Roosevelt se va simţi ofensat de faptul că Stalin îi trântea în faţă, public, o astfel de provocare, la puţină vreme după ce, în timpul conferinţei, îl bătuse încurajator cu palma pe spate. Mihai spera că, dacă va putea să se eschiveze câteva zile de la a da un răspuns Moscovei, sub pretextul necesităţii consultărilor cu liderii partidelor politice, Washingtonul va găsi o cale să intervină. Prin urmare, regele lăsa să se înţeleagă că punea la punct un plan pentru constituirea unui nou guvern în care să se facă unele concesii Moscovei, dar să se prevină posibilitatea preluării controlului asupra întregului guvern, de către Kremlin şi agenţii comunişti.
În acest timp, misiunea politică americană de la Bucureşti, condusă de Burton Y. Berry, un diplomat excelent, muncitor, extrem de bine informat asupra strategiilor comuniste şi, mai ales, total devotat democraţiei, încerca să intre în contact cu Vîşinski. Americanii se străduiau să organizeze o conferinţă cu reprezentanţii ţărilor ce participaseră la Yalta, sperând ca în acest fel să împiedice Rusia de a-şi instala propriul regim la Bucureşti. Dar misiunea americană a eşuat total în încercările sale. Vîşinski nu o băga în seamă, ca şi cum America ar fi fost pur şi simplu Luxemburgul, sau vreun inamic înfrânt. El dădea de înţeles lumii că România încăpuse în mâna Rusiei, dându-i regelui de înţeles cum este de dorit să acţioneze.
Fără nicio întârziere, atât el cât şi agenţii comunişti au început să exercite presiuni asupra Palatului. Posturile de radio sovietice au început să urle, presa ţipa de mama focului. Peste tot în lume, unde ajungeau ziare sau transmisiuni radiofonice ale Moscovei, redactorii îl înfierau pe regele României ca pe un agent fascist şi duşman al poporului. Acum, demonstraţiile organizate de comunişti aveau loc, mai ales la Bucureşti, dar şi pe întreg cuprinsul ţării.
Conducătorii comunişti, instruiţi de Moscova, acţionând prin intermediul forţelor de poliţie asupra cărora aveau controlul oficial şi efectiv, adunau muncitori, funcţionari, ucenici de prin fabrici, magazine ori birouri şi-i îndreptau spre Piaţa Palatului. Aici, mulţimea, cu pumnii ridicaţi, urla cât o ţinea gura: „Moarte lui Rădescu!”. „Moarte” se putea citi şi pe afişele lipite pe ziduri, ori pe placardele care se puneau pe autobuze, când acestea ieşeau din garaj.
În Bucureşti nu se mai aflau unităţi ale armatei române; toate fuseseră dezarmate. România avea o armată, dar ea se afla la mii de kilometri depărtare, pe fronturile din Ungaria şi Cehoslovacia. Tancurile ruseşti defilau pe bulevarde, oprindu-se în preajma clădirilor-cheie din oraş. Un batalion rusesc de blindate, cu echipamentul din dotare, mărşăluia spre Piaţa Palatului, în ritmurile muzicii militare. Tensiunea tocmai atinsese punctul culminant, când Vîşinski l-a vizitat din nou pe rege.
Era mai brutal decât înainte. I-a comunicat regelui că nu mai vrea să aştepte, i-a comunicat numele celor care urmează să facă parte din noul guvern şi i-a cerut să treacă la acţiune, încă înainte de lăsarea serii. Şi-a întărit pretenţia, izbind cu pumnul în masă şi a ieşit din încăpere, trântind cu atâta putere în uşă, încât o bucată din tencuiala peretelui s-a desprins şi a căzut.
În acel moment, uşa temniţei care devenise România s-a închis şi ea, pentru 16 milioane de oameni.
Din Reuben H. Markham, „România sub jugul sovietic”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996