Comuniştii distrug Partidul Naţional Ţărănesc
În vara anului 1946 am avut onoarea să fiu invitat la o masă festivă de către câţiva lideri ai Partidului Naţional Ţărănesc. Armata Roşie îmi ordonase să părăsesc România şi aceşti prieteni români s-au adunat să-şi ia rămas bun de la mine. Pentru cei mai mulţi dintre noi, petrecerea era una de adio, conştienţi fiind că ne despărţeam pentru totdeauna. Mi-au făcut cadou o carte despre arta folclorică românească, frumos legată în piele, pe a cărei primă pagină s-au semnat cu toţii. Poate că-i încerca şi pe ei o presimţire, în orice caz, eu unul am avut-o. Curând, dintre cei 26 de oameni care s-au iscălit atunci pe pagina de gardă a cărţii, aproape toţi au fost întemniţaţi, unii ucişi, alţii siliţi să se exileze sau să trăiască ascunşi. Partidul Naţional Ţărănesc, ai cărui reprezentanţi erau, a fost înlăturat de pe scena politică şi, o dată cu interzicerea sa, orice activitate politică independentă a încetat în România.
Calea spre distrugerea celei mai importante forţe politice de masă din ţară a fost marcată de mai multe evenimente.
Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a încercat din toamna anului 1943 să coopereze cu Anglia şi America, pentru a găsi o cale prin care Aliaţii să faciliteze României ieşirea din Axă şi reorientarea ei spre democraţiile occidentale, dar eforturile sale nu au găsit ecoul dorit. Mai mult, Anglia şi America au găsit de cuviinţă să-l abandoneze pe Maniu, lăsându-l la cheremul Rusiei.
În timp ce acesta căuta să încheie o înţelegere cu Rusia, prin care România să se alăture Armatei Roşii, în lupta împotriva Germaniei, Moscova îi zădărnicea orice efort, intrând în contact cu alte forţe politice româneşti, decât ţărăniştii. Kremlinul ar fi preferat să trateze mai degrabă cu dictatorul fascist Antonescu, decât cu Maniu.
După lovitura din 23 august 1944, care a fost pregătită în cea mai mare măsură de către Maniu, chiar dacă ea a fost executată de către Rege, ruşii s-au găsit, încă din prima zi, faţă în faţă cu liderul ţărănist. Scopul lor era, în fapt, de a spolia România şi de a subjuga poporul român, acţiuni cu care Maniu nu putea fi de acord, ceea ce a provocat, cum era de aşteptat, mânia Kremlinului. Atotputernica şi implacabila Rusie l-a etichetat atunci drept inamicul numărul unu în România şi a decis să-l anihileze.
În cele şase luni de la lovitura de stat, până la 6 martie 1945, când Rusia i-a instalat pe comunişti la cârma României, princiala ofensivă a Moscovei s-a concentrat împotriva lui Maniu şi a Partidului Naţional Ţărănesc. Kremlinul răsturnase regimurile Sănătescu şi Rădescu, în primul rând pentru a-l distruge pe Maniu, pe aliaţii săi şi, mai ales, partidul acestuia.
Trupele de şoc comuniste desfiinţau, prin teroare şi violenţă, toate organizaţiile necomuniste formate de muncitori. Un mare număr de muncitori îl sprijineau pe Maniu şi aderau la asociaţiile conduse de Partidul Naţional Ţărănesc. Acţiunea de forţă a comuniştilor urmărea să împiedice legătura lor cu Maniu. Guvernul, tipografii manipulaţi de comunişti, trupele de şoc comuniste au împiedicat, chiar de la început, distribuirea publicaţiilor editate de Partidul Naţional Ţărănesc. Aproape din aceeaşi zi în care, în 1944, ruşii îşi făceau intrarea în Bucureşti, Partidul Naţional Ţărănesc a fost complet exclus din programele Radioului. În august 1945, ca rezultat al încurajărilor venite din partea Americii şi Marii Britanii, Regele Mihai a cerut guvernului comunist al lui Groza să demisioneze. Principala forţă politică ce se afla în spatele acestui demers era Partidul Naţional Ţărănesc. Când această iniţiativă a eşuat, din cauza atitudinii Rusiei, Regele a suferit o mare umilinţă, iar Partidul Naţional Ţărănesc, o serioasă înfrângere.
La 8 noiembrie 1945 s-a ţinut o impresionantă demonstraţie spontană, pentru Rege şi pentru Ţară. Principala izbucnire de afecţiune, de acest fel, a avut loc în Bucureşti şi, bineînţeles, forţa cea mai importantă care a susţinut-o a fost Partidul Naţional Ţărănesc, pentru că acest partid personifica însăşi independenţa României. În ciuda tuturor eforturilor depuse, comuniştii nu au reuşit să-i intimideze şi să-i împrăştie pe manifestanţi, dar când demonstraţia a luat sfârşit, poliţia comunistă a arestat sute de fruntaşi ţărănişti, printre care şi mulţi tineri.
În chip natural, violenţa poliţiei a stârnit printre naţional-ţărănişti o adevărată dorinţă de a rezista, lucru care era pe placul comuniştilor. Problema era următoarea: dacă forţele patriotice româneşti acceptau împilarea străină fără a se împotrivi, ele erau sortite, chiar de la început, eşecului, şi încă într-un mod ruşinos. Dacă ripostau, li se răspundea cu mare brutalitate de către importante forţe de represiune. Nici măcar nu se putea spera că ruşii ar putea fi alungaţi sau guvernul patronat de ei, răsturnat. Chiar dacă fiecare bărbat ar fi fost un Wilhelm Tell, românii nu puteau, în 1945, să împiedice dominaţia rusească asupra ţării lor, nemaipunând la socoteală că majoritatea acestora nu erau înarmaţi nici măcar cu arcuri şi săgeţi. Aşadar, dacă oamenii lui Maniu rezistau, comuniştii ţipau ca din gură de şarpe: „Iată-i pe complotişti, trebuie arestaţi!”. Dacă aceştia n-ar fi opus nicio rezistenţă, comuniştii ar fi răcnit din nou: „Ţărăniştii au trecut de partea noastră!”. Amândouă aceste forme de propagandă i-au servit lui Groza pentru a intoxica opinia publică internaţională.
Din Reuben H. Markham, „România sub jugul sovietic”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996
