un articol de Alexandru Gussi
Evenimentele care marchează 20 de ani de la înfiinţareaMemorialul de la Sighet s-au încheiat cu o ediţie jubiliară a Şcolii de Vară, desfăşurată între 12 şi 16 iulie la Sighet şi în 17 iulie la Bucureşti.
Ca în fiecare dintre cei 15 ani de existenţă, Şcoala de Vară de la Sighet a fost organizată în 2013 de Fundaţia Academia Civică, în parteneriat cu Fundaţia „Konrad Adenauer“, beneficiind şi de sprijinul Ambasadei Republicii Cehe, al Institutului Polonez şi de cel al reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti. Deja seria celor care fac posibilăŞcoala Memoriei ne spune ceva important despre atmosfera în care ea se desfăşoară. Într-o lume românească în care sprijinul instituţiilor statului vine cel mai adesea cu forme de condiţionare politică, sprijinul extern, inclusiv cel al unei fundaţii creştin-democrate germane, face posibilă o tradiţie în care au fost evitate utilizările politice partizane, în favoarea unei autentice forme de educaţie prin memorie.
Dintre cei aproape 100 de participanţi, aproximativ 30 erau foşti elevi ai Şcolilor de Vară anterioare, care îi reprezentau pe toţi cei 1.500 de cursanţi din ultimii 15 ani. Dacă adăugăm la această cifră aceea a peste 50.000 de vizitatori anuali ai Memorialului, ne dăm seama de impactul social pe care îl are Sighetul azi. Ceea ce a început acum 20 de ani ca o iniţiativă cu mici şanse de succes, pentru că era diametral opusă politicii uitării implementată atunci de statul român la toate nivelele sale, a devenit azi cea mai importantă formă de instituţionalizare a memoriei represiunii comuniste.
Orice reuşită este rezultatul întâlnirii unor oameni cu un context. Iar atunci când contextul nu e deloc încurajator, importanţa celor care reuşesc nu datorită contextului, ci înfruntându-l este cu atât mai mare. Deci cu atât mai impresionant apare gestul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan de a se dedica acestei întreprinderi atât de riscante şi cu atât mai apăsate au fost zilele trecute mulţumirile care le-au fost adresate de participanţi. Ieri era un proiect cu mici şanse de reuşită, azi avem cel puţin iluzia că reuşita lui nu numai că este greu de pus în discuţie, dar că Memorialul va rămâne un reper durabil al geografiei simbolice a României şi nu numai. Aşa cum observau mai mulţi participanţi, fosta închisoare a devenit un loc al memoriei europene.
E imposibil să rezum aici zecile de intervenţii ale celor care au contribuit la ediţia jubiliară. Probabil că ideea care a parcurs cele mai multe prezentări a fost aceea exprimată şi de rectorul din ultimii ani al Şcolii de Vară, istoricul Stéphane Courtois, referitoare la pericolele unei memorii fără istorie, dar şi cele ale unei istorii care nu se hrăneşte cu memoria vie. Iar dacă memoria vie este în primul rând aceea a victimelor, din păcate acestea sunt din ce în ce mai puţine. Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, ne-a anunţat că au rămas mai puţin de 3.000.
Un alt punct atins de mai mulţi participanţi a fost acela al necesităţii depăşirii falsei competiţii între victime. Cristian Vasile a vorbit despre nevoia de a înţelege şi perioada 1939-1945, iar Andrei Oişteanu a subliniat în ce măsură unicitatea Holocaustului şi unicitatea Gulagului nu împiedică dreptul de a compara, dreptul de a vedea importantele diferenţe, dar şi mai importantele similitudini. Fostul europarlamentar suedez Göran Lindblad a subliniat că, pentru a fi înţeles de mediile politice europene, discursul anticomunist ar trebui să fie înlocuit cu discursul antitotalitar. În acest sens, pentru Anneli Ute Gabanyi memoria europeană trebuie să fie indivizibilă, altfel nu va fi deloc. Iar acest lucru este valabil şi la nivel intern, aşa cum a observat întâi Elena Siupiur, apoi Virgil Ţârău sau Pierre Hassner, există mai multe niveluri ale memoriilor colective care nu se întâlnesc, dar care prin astfel de iniţiative se pot întâlni.
O altă concluzie a fost necesitatea unei mult mai importante implicări a Ministerului Educaţiei, recenta renunţare la orele opţionale în care se învăţa istoria comunismului fiind un regretabil pa
s înapoi, care se cere degrabă corectat. Romulus Rusan a amintit şi măsura în care cunoaşterea trecutului este necesară şi pentru înţelegerea prezentului la nivel internaţional, observaţie parcă subliniată de o actualitate imediată în care Rusia autoritară devine tărâm de azil „democratic“ pentru Edward Snowden, impostură uşor de descifrat dacă plecăm de la originile kaghebiste ale liderului de la Kremlin.
Din păcate, nu i-am putut cita aici pe toţi cei care au intervenit, dar enumerarea lor vorbeşte de la sine: venerabili istorici şi foşti deţinuţi politici Şerban Papacostea şi Alexandru Zub, oaspeţi de peste hotare ca Dennis Deletant, Thierry Wolton, Roman Wyborsky, Helmut Müller-Enbergs, Petruska Suskova, Libuše Valentová, Rita Schorpp, precum şi dr. Nae Constantinescu, Mircea Carp, Mihaela Ghiţulescu, Mihai Şora, Dan C. Mihăilescu, Teodor Stanca, Traian Orban, Miodrag Milin, Dragoș și Cristina Petrescu, Liviu Ţârău, iar din Moldova de peste Prut, Anatol Petrencu, pentru a-i numi doar pe aceştia din mai larga familie a Şcolii de la Sighet.
Atât Memorialul în întregul său, cât şi Şcoala Memoriei sunt reuşite impresionante pentru că răspund unei autentice nevoi sociale, unei profunde nevoi de adevăr. Dacă se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții, drumul înapoi, o vedem la fosta închisoare-Memorial, e pavat tot cu bune intenții, dar împlinite cu tenacitate, pasiune și măsură de Ana Blandiana, Romulus Rusan şi echipa condusă de Ioana Boca. La acest jubileu putem spune cu îndreptăţire că la Sighet omul sfinţeşte locul.
http://www.revista22.ro/350coala-memoriei-la-15-ani-29162.html
