Miercuri, 22 februarie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc dezbaterea cu tema Fundaţia Academia Civică. Recuperarea istoriei recente, organizată în colaborare cu Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România (AZIR). Aceasta a fost a patra întâlnire sub genericul România – temă de cugetare. Oameni şi instituţii. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.
TEODORA STANCIU (preşedintele AZIR)
Ne-am gândit ca la această primă întâlnire din 2012 să ne reîntoarcem la ideea de memorie şi la recuperarea istoriei noastre recente. Memoria există în măsura în care este împărtăşită de membrii comunităţii, chiar de popoare întregi. Iar că să fie împărtăşită, memoria trebuie să circule. Or, avem în spaţiul nostru geografic oameni remarcabili care au făcut să circule memoria noastră recentă. Îi numesc aici pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan, împreună cu echipa mică, dar extrem de harnică de la Fundaţia Academia Civică.
ANA BLANDIANA (fondator şi preşedinte al Fundaţiei Academia Civică)
Nu cred că la GDS este nevoie să prezint Memorialul de la Sighet. Revista 22 este publicaţia în care tot ce am făcut în ultimii 18 ani la Sighet şi în Bucureşti a fost prezentat cu exactitate şi empatie. Aş prefera să purtăm un dialog pe tema acestui proiect. Pentru început aş vrea însă să profit de atenţia dvs. pentru a spune două cuvinte despre structura organizatorică a Memorialului, care nu întotdeauna este percepută exact. Memorialul de la Sighet este format din două părţi, din Muzeul din Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, care este la Bucureşti. Centrul de Studii, condus de Romulus Rusan, este de fapt creierul Memorialului, în sensul că totul se organizează de aici, colocviile, simpozioanele, Şcoala de Vară, inclusiv sălile muzeului, de la cercetare până la design. Fundaţia Academia Civică este cea care le-a realizat şi le administrează pe amândouă. În 1993, când proiectul Memorialului a fost acceptat de către Consiliul Europei, condiţia a fost să creăm o fundaţie care să-l administreze. Şi acum ne trezim în situaţia de a explica mereu care e legătura între Fundaţie, Memorial, Centrul de Studii şi Muzeu.
Totul a început de la o discuţie în ianuarie ‘93. Am fost invitată, ca scriitor, să vorbesc la Parlamentul de la Strasbourg şi, la o cină, întâmplător, am stat lângă Catherine Lalumière, secretarul general al instituţiei europene, şi am făcut conversaţie ca doi intelectuali care vorbesc în timpul unui dineu. Eu veneam acolo de la un colocviu din Cracovia, fusesem şi la Auschwitz, unde Consiliul Europei era pe cale de a crea un centru de studii asupra Holocaustului. Am spus puţin în glumă şi puţin ironic: „Ce-ar fi să creaţi şi un centru de studii asupra comunismului, pentru că e mult mai puţin studiat şi e multă nevoie de aşa ceva?“. I-am povestit doamnei Lalumière, de exemplu, faptul că există o închisoare în România unde, într-o singură noapte, au fost duse toate elitele politice, spirituale, culturale ale ţării, la 2 km de graniţa sovietică. Ea mi-a spus: „Faceţi un proiect pentru un memorial!“. Nu mi-a venit să cred că aşa ceva e posibil. România nu era membră a Consiliului Europei, nu fusese primită din cauza mineriadelor. Am făcut, împreună cu Romulus Rusan, proiectul care a fost adoptat de Consiliul Europei şi luat sub egida sa. Guvernul Văcăroiu avea atunci ca oficios Vocea României, unde a apărut cu litere mari pe prima pagină: Sacrilegiul de la Sighet. „Sacrilegiul“ era, în viziunea lor, faptul că vindem suferinţele românilor Consiliului Europei.
NICOLAE PRELIPCEANU (publicist şi poet)
La Memorial există lista cu deţinuţii politici, morţi etc. Aveţi şi o listă a ofiţerilor de Securitate? La muzeul din centrul Budapestei sunt fotografiaţi şi le sunt date şi datele biografice.
ANA BLANDIANA
În sala despre Securitate sunt câteva zeci de torţionari „celebri“, cu biografia lor formată din crime uneori de-a dreptul neverosimile, oameni care au rămas ca nişte monştri în memoria şi în memoriile a mii de victime. Deosebirea între muzeul de la Sighet şi cel de la Budapesta este că acela a fost înfiinţat la 11 ani după al nostru şi a fost făcut de stat, cu toate resursele de informaţie ale statului, ceea ce nu a fost cazul la noi.
ROMULUS RUSAN (fondator şi vicepreşedinte al Fundaţiei Academia Civică)
Doina Jela a scris o carte întreagă, Lexiconul negru, despre aceşti torţionari. Din păcate, nu şi cu pozele lor.
DAN C. MIHĂILESCU (critic literar)
Vă felicit din suflet pentru profesionalism, tenacitate, patriotism, dar mai ales pentru curajul nebun. Monica Lovinescu mi-a spus în octombrie ‘90: „dragă, ne vor trebui minimum 20 de ani până să-i facem pe ăştia să accepte măcar discuţia în paralel, nu echivalenţa nazism-bolşevism“. Şi iată acum apare în cartea Martei Petreu, De la Junimea la Noica, o desfoliere a acestei echivalenţe şi ni se spune că, aşa cum era extrema dreaptă în cheie teroristă, era şi cea stângă. Trăim într-o Europă bolnavă de nostalgia socialismului, de comunism, în care unii ar vrea să vină dacă nu bolşevismul, măcar menşevismul.
ANA BLANDIANA
Şi totuşi există un real progres în ceea ce priveşte acceptarea adevărului despre crimele comunismului. În ‘95 am avut un adevărat şoc: am ţinut o conferinţă la INALCO, la Paris, şi am făcut această comparaţie între nazism şi comunism, deşi mi se atrăsese atenţia să nu merg pe comparaţia între cele două nebunii ale secolului XX. La sfârşit a venit la mine cineva din sală, un francez, probabil universitar, şi mi-a spus: „Doamnă, sunteţi foarte norocoasă, cu doi-trei ani înainte aţi fi fost linşată pentru ceea ce aţi spus“. Azi această comparaţie este un loc comun. Cartea Neagră a Comunismului, care a apărut în 1997, a creat un scandal imens în Franţa, numai nu l-au omorât pe Courtois, iar la ora asta e tradusă în vreo 25 de limbi, în mai mult de 2 milioane de exemplare. Deci, totuşi, adevărul progresează.
ROMULUS RUSAN
În legătură cu observaţia lui Nicolae Prelipceanu, Memorialul de la Sighet este al victimelor comunismului, nu al călăilor lor. Este vizitat vara, de peste 1.300 de oameni pe zi. Este foarte căutat şi oamenii ies transformaţi de acolo, mai ales tinerii. S-a lucrat foarte greu la început. Aş spune că am lucrat ca la Spitalul de Arşi, pe răni deschise, pe carne vie, practic fără niciun document. Timp de 10 ani, câtă vreme arhivele erau închise, am organizat simpozioane cu 200-300 de oameni, dintre care mai mult de jumătate erau foşti deţinuţi politici, publicul era format în acelaşi timp din vorbitori şi ascultători. Am publicat toate lucrările, zece volume în care este parcursă istoria comunismului între 1944-1989 – colecţia Analele Sighet. Este o întreprindere făcută cu ajutorul direct al victimelor. După care am început să facem şi Şcoala de Vară, pentru a trece la generaţia mai tânără, cu zeci de conferenţiari şi sute de elevi. Lucrăm acum la o Carte a morţilor, în care numai din închisori avem 20.000 de nume de morţi, pe care, o parte, i-am inscripţionat pe andezit în curtea Memorialului şi, când n-au mai încăput, în cimitirul unde erau înmormântaţi de la un moment dat deţinuţii de la Sighet. Deci dintru bun început
ne-am ocupat de victime. Evident că trebuia să arătăm şi mecanismul suferinţei lor. Am făcut sala despre Securitate, sălile despre colectivizare, despre naţionalizare, des
pre distrugerea Bisericii, Poliţiei, Armatei, Justiţiei, Academiei.
Şi în fosta RDG există o neîncredere în ceea ce s-a întâmplat: bătrânii nu recunosc, iar tinerii tind spre divertisment şi ăsta e marele pericol, ca istoria recentă să fie îngropată pur şi simplu în uitare. Acelaşi lucru îl spunea la Şcoala de Vară de anul trecut d-l Hubertus Knabe, care este directorul Muzeului Hohenschönhausen din Berlin, închisoare de anchetă a STASI, transformată în muzeu. D-l Knabe spunea că în Germania există o mare necuriozitate faţă de istoria comunismului şi că ei fac apel prin Ministerul Educaţiei la vizite ale tinerilor. La fel, nici în Germania, torţionarii n-au fost pedepsiţi. Ne-a dat un număr de 40 care au fost condamnaţi din zecile de mii de ofiţeri activi, pentru că s-a considerat că ei nu pot fi condamnaţi decât când au făcut abuzuri în cadrul legii din momentul respectiv. Asta e situaţia, din păcate, şi mă bucur că la Sighet e un loc unde oamenii tineri, mai ales, pot să vină şi să vadă, măcar aici, trecutul, care până acum a fost falsificat, iar azi este pur şi simplu ignorat.
SILVIU MOLDOVAN (CNSAS)
D-na Blandiana a prezentat atât Memorialul, cât şi Centrul de Studii, dar mai e un element despre care eu sunt absolut convins că ar merita să ne spună măcar câteva cuvinte, şi anume amenajarea Cimitirului Săracilor.
ROMULUS RUSAN
Cimitirul Săracilor este la 2 km şi jumătate de Memorial. Iniţial, se ştia că toţi deţinuţii politici au fost înmormântaţi acolo. Au murit 54 de oameni din aproximativ 200, câţi au trecut prin acea închisoare, politicieni şi clerici. Ulterior, din anchetele pe care le-am descoperit, făcute împotriva directorului Ciolpan, am dedus că abia după 1953 au început acolo îngropările, de unde închisoarea devenise politică în 1950. Ciolpan a declarat că Marin Jianu, adjunctul lui Teohari Georgescu, atunci când i-a predat lotul de deţinuţi politici, care erau pentru el anonimi, i-a spus că în caz de moarte să nu consemneze nimic, să anunţe doar că s-a stins becul de la celula cutare şi că deţinuţii trebuie să fie înmormântaţi noaptea la ora 2, fiecare în alt cimitir al oraşului, în Cimitirul evreiesc, catolic, ortodox. Peste mormântul proaspăt să se pună braze de iarbă. Cimitirul Săracilor era pentru morţii singuri, fără familie, luaţi de pe stradă sau de la spitalul de cronici sau de bătrâni. Acolo erau vreo 1.000 de morminte de la începutul sec. XX până în 1997. E imposibil să găseşti cele 40 de morminte, câte or fi rămas după 1953. Şi atunci am imaginat un parc al memoriei, cu o cruce bizantină înaltă, un citat din Liturghie, pentru sufletul celor morţi, iar dedesubt, un altar-cenotaf în care sunt închise urne cu pământ din toate locurile de detenţie, din locurile unde au fost lupte ale partizanilor cu trupele de Securitate, din locurile de execuţie.
IOANA BOCA (director executiv al Fundaţiei Academia Civică)
Anul acesta vom inaugura la Cimitirul de la Sighet şi o clopotniţă. Sunt doi pereţi mari, noi le spunem Carte, şi poţi să urci la 11 metri, pe o platformă de unde să cuprinzi cu privirea tot cimitirul şi să vezi amenajarea peisagistică, adică harta ţării construită din brazi. Va fi şi un clopot care va suna de fiecare dată când grupurile de vizitatori vor veni la cimitir sau vor fi slujbe, cum sunt cele pe care le facem de Înălţare, când mergem în fiecare an la Sighet, de Ziua Porţilor Deschise, să întâmpinăm foştii deţinuţi, deportaţi sau pe urmaşii lor care se strâng din toată ţara, într-un fel de pelerinaj care a devenit tradiţional.
ANA BLANDIANA
Ioana Boca a venit la noi direct din facultate. Când am prezentat proiectul la Consiliul Europei, nu ne-am gândit nicio clipă că noi va trebui să-l realizăm. Oricum, n-aveam niciun ban. Dar, spre surprinderea noastră, când acest proiect a fost publicat în engleză şi franceză avea un capitol în plus, scris de Consiliu: cum se strâng banii. În clipa aceea am înţeles că noi trebuie să strângem banii. Ne-a apucat un fel disperare, dar nu mai puteam da înapoi. Şi atunci în toate locurile unde sunt români în exil am înfiinţat reprezentanţe ale noastre: la New York, Los Angeles, München, Paris, ca să se strângă bani. Nu s-au strâns foarte mulţi, pentru că, în general, românii nu sunt foarte bogaţi. A existat unul singur foarte bogat, d-l Mişu Cârciog, fost diplomat, care a suportat în întregime Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, în valoare de aproape 25.000 de lire sterline. În acel capitol despre cum se strâng fondurile, am descoperit o lege a lumii moderne pe care
n-aş fi bănuit-o niciodată. Se făcea o schemă a costurilor care era împărţită astfel: 70% restaurarea clădirii, partea de construcţie, 17% dotarea tehnică şi 3% cercetarea. Am avut tendinţa să protestez, i-am întrebat dacă nu e o greşeală evaluarea fondurilor prea mici pentru cercetare, care este chiar scopul întregului proiect. Mi s-a răspuns: nu, asta e o lege financiară cunoscută de toată lumea. Atunci, am zis: dacă descoperirea adevărului este partea cea mai ieftină, începem cu asta. Prima parte a cercetării a fost istoria orală, care era cea mai urgentă pentru că generaţia victimelor era în curs de dispariţie – între timp, nu mai sunt nici 10% din câţi erau acum 18 ani. Am început proiectul de istorie orală mergând prin facultăţi, unde am chemat studenţii, le-am povestit ce vrem să facem şi i-am rugat să vină să facă interviuri cu foşti deţinuţi politici. Ioana Boca a fost în această primă serie: era studentă, a venit împreună cu un grup de prietene şi au lucrat serios la istorie orală. Acum e directoarea executivă Fundaţiei. Aş vrea să vă spună Ioana această intrare a ei în povestea noastră şi ce a reprezentat pentru ea întâlnirea cu universul deţinuţilor politici.
IOANA BOCA
Acele interviuri pe care le-am făcut în urmă cu peste 15 ani cu foşti deţinuţi politici au fost absolut extraordinare şi mi-au marcat nu numai cariera profesională, dar m-au marcat şi pe mine, ca om. Citisem multe dintre cărţile foştilor deţinuţi politici care apăruseră la începutul anilor ‘90, dar evident că a vorbi direct cu cei care trecuseră prin închisorile comuniste şi a le asculta dramele te marca profund şi cred că asta m-a determinat să rămân în continuare, dar şi să mă ocup de ceea ce se făcea la Memorialul Sighet. Acum, arhiva noastră este imensă faţă de cele câteva zeci de ore pe care le aveam în ‘95-’96: avem peste 6.000 de ore de înregistrare cu foşti deţinuţi politici, foşti deportaţi, cu persoane care, chiar dacă nu au trecut prin închisoare sau deportări, au avut de suferit în timpul regimului comunist. O parte din aceste interviuri se află azi la Hoover Institution, institutul de memorie a planetei, iar o parte au devenit între timp cărţi.
SORIN LAVRIC (filosof)
Voiam să fac o sugestie d-nei Blandiana şi d-lui Rusan. Referindu-mă la rezistenţa anticomunistă din munţi, v-aţi gândit la tactica unor premii simbolice, nu neapărat în bani, pe care să le acordaţi acelor copii care vin la Şcoala de Vară Sighet şi care să poarte numele unor luptători anticomunişti? În felul acesta le facem o reclamă extraordinară şi copilul acela ţine minte, psihologic, dacă an de an primeşte un premiu „Toma Arnăuţoiu“ sau „Gavril Vatamaniuc“.
ANA BLANDIANA
La Şcoala de Vară au fost chiar partizanii care mai erau în viaţă, oameni care au luptat în munţi şi şi-au povestit destinul devenit legendar: Gavrilă Ogoranu, Aristina Pop-Săileanu, Lucreţia Jurj, Gavril Vatamaniuc. E greu să vă imaginaţi cât de mare poate fi impactul unei asemenea povestiri, care are în ochii unui adolescent aura roma
ntică a curajului. Nu obosim să le spunem copiilor „aceşti oameni aveau aproape vârsta voastră“, încercând să-i convingem să devină responsabili şi interesaţi de istoria pe care o trăiesc. La Sighet există premii, numai că, noi neavând bani, ele poartă numele românilor din străinătate care le dau. Există Premiul dr. Miron Costin, care e reprezentantul nostru de la Los Angeles, Premiul Ilinca şi Nicolae Balş, o familie boierească ai cărei urmaşi sunt acum în Elveţia. Şi mai exista Premiul Ing. Gheorghe Arvunescu, cel care mai bine de un deceniu, ca director executiv al Fundaţiei, a refuzat să ia salariul muncind de dimineaţa până seara, zidindu-şi pur şi simplu viaţa la temelia Memorialului. Toate premiile sunt în cărţi, nu în bani, dar cărţi de valoare. Ideea dvs. extraordinară şi-ar putea găsi un alt cadru pentru a fi pusă în aplicare.
CLARA MAREŞ (IICCMER)
Şi mie Fundaţia mi-a marcat destinul. Eu sunt unde sunt pentru că m-aţi trimis la deţinuţi politici acasă, i-am cunoscut, m-au cutremurat şi m-au făcut să înţeleg că asta e o cauză pentru care trebuie să lupţi. Atunci, în ‘93, când aţi avut idea Memorialului, v-aţi gândit că o să vă ocupe atât de mult timp din viaţă?
ANA BLANDIANA
Cred că nu aş fi început nimic dacă aş fi înţeles de la început că fiecare idee este o cuşcă în care intri şi din care nu mai poţi ieşi. Dar tocmai am terminat de citit cartea dvs. despre dosarul de Securitate al lui I.D. Sârbu, care este cu adevărat cutremurător, şi voiam să vă invit să veniţi şi la Sighet să vorbiţi despre acest destin paradoxal şi tragic.
RADU FILIPESCU (GDS)
De fiecare dată când merg la Sighet, mă mir de realizarea pe care aţi făcut-o şi care e meritul unei echipe extraordinare. Îmi dau seama de alte proiecte care nu reuşesc din cauză că lipsesc oameni nu numai dedicaţi, dar şi profesionişti.
ROMULUS RUSAN
Eu aş vrea să vă rog, dacă aveţi fotografii de deţinuţi politici din familie sau din familii cunoscute, să ni le daţi pentru a completa această galerie a suferinţei. Şi mă gândesc în primul rând la Radu Filipescu, care este fiu, ginere şi fin al unor deţinuţi politici. Sunt convins că dacă generaţia noastră nu strânge asemenea fotografii, aceşti oameni care au suferit vor muri cu toţii încă o dată.
A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU
Revista 22: Fundaţia Academia Civică şi recuperearea istoriei recente