un articol de Pierre Henri Imbert
Profesor la Universitatea din Strasbourg si inalt functionar al Consiliului Europei vreme de aproape trei decenii, Pierre Henri Imbert, eminent jurist, este unul dintre principalii constructori ai legislatiei internationale privind interzicerea pedepsei cu moartea pe continentul nostru.
In urma cu 15 ani, el era directorul Directiunii Drepturilor Omului din Consiliul Europei. In aceasta calitate ne-am cunoscut si in aceasta calitate a fost cel mai important punct de sprijin pe care ideea realizarii unui prim memorial al victimelor comunismului a avut-o in interiorul inaltului for european. Acest sprijin, de natura principiala si teoretica, pornea de la convingerea ca, daca apararea drepturilor omului este prioritara menire a Consiliului Europei si exista putine locuri in istorie in care drepturile omului sa fi fost mai salbatic incalcate decat intr-o inchisoare comunista, atunci egida Consiliului Europei acordata proiectului Sighet era concluzia logica a legaturii dintre drepturile omului si memorie in contextul unei Europe pe cale de reintregire.
Aceasta este, de altfel, tema exceptionalei conferinte pe care profesorul Imbert a tinut-o la Scoala de Vara de la Sighet, din acest an, cu prilejul primei vizite pe care a facut-o acestei institutii a memoriei la crearea careia a contribuit in mod determinant. (Ana Blandiana)
Memorie, Europa, Drepturile Omului – poate ca, pentru multi dintre dumneavoastra, intre acesti trei termeni nu exista o legatura evidenta. Am sa incerc sa arat ca Drepturile Omului si Europa s-au nascut din memorie, din nevoia de memorie.
Am sa incep cu Drepturile Omului si am sa va spun ca, in ziua de azi, ele ocupa un loc care, pana nu demult, era absolut de neimaginat. Voi lua exemplul tarii mele, Franta. Am facut studii de drept si niciodata in timpul studiilor nu ni s-a vorbit de Drepturile Omului. Se vorbea despre libertatile publice, dar niciodata de Drepturile Omului. De fapt, in Franta s-a inceput sa se vorbeasca despre Drepturile Omului pe vremea cand am fost numit profesor la Facultatea de Drept, in 1974. Era anul in care Franta a ratificat Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Adevarul este ca astazi Drepturile Omului sunt la moda, numai ca au cam devenit un fel de ghiveci si cand se intrebuinteaza expresia nu se stie prea bine despre ce este vorba. De aceea mi s-a parut util sa amintesc pe scurt de unde vin aceste Drepturi ale Omului care, pe de o parte, au o lunga istorie si, pe de alta, au aparut recent.
Expresia in sine de Drepturile Omului a aparut catre sfarsitul secolului al XVIII-lea in Statele Unite ale Americii si in Franta. Ea este rezultanta unui foarte lung si foarte lent demers – daca ne gandim ca putem evoca aici filozofia greaca si temuta mostenire iudeo-crestina. (Spun “temuta” deoarece unora le este greu sa o invoce si sa faca referire la ea.) Toate aceste elemente la un loc au dus la o evolutie a mentalitatilor si a ideilor, dar in acelasi timp relatiile intre indivizi nu intrau, practic, in discutie si nici cele dintre individ si putere. Or, nu putem vorbi de Drepturile Omului decat atunci cand exista o relatie intre individ si putere.
Trecerea se va face in urma a doua socuri. Am ales doua date, destul de arbitrar. Prima este 1492. In anul acela, Europa, prin Cristofor Columb, descopera America, dar mai ales il descopera pe “Celalalt”. Nu pe “strain”, pe acesta Europa il cunostea deja, ci pe “diferit”, pe cel foarte diferit. Imaginati-va socul europenilor cand s-au trezit fata-n fata cu barbati si femei pe jumatate goi si cu pene in cap. Intrebarea era: “Oare astia sunt oameni?”. Ceea ce va atrage dupa sine o adevarata revolutie culturala in masura in care aceasta idee de diferenta, odata recunoscuta si respectata, va deveni matricea Drepturilor Omului si a democratiei. Lucrul se va produce in etape, mai intai prin reforma protestanta, reforma lui Luther, care va introduce diferenta in sanul crestinismului si va atrage dupa sine revendicarea libertatii de constiinta.
Dupa care va aparea nevoia de a gestiona aceasta diferenta, cu alte cuvinte de a-i recunoaste celuilalt un loc in comunitate, ceea ce va aduce o noua viziune a organizarii puterilor. Aceasta va fi Contractul, faimosul Contract social si mai ales aparitia parlamentarismului, care introduce diferenta in sanul puterii cu respectarea minoritatii. In felul acesta, aparitia intempestiva si imperativa a alteritatii care, repet, se referea la relatiile dintre indivizi, ajunge sa influenteze relatiile dintre individ si putere. Era o evolutie foarte importanta – care s-ar fi putut opri aici, adica in interiorul frontierelor nationale. Trebuie avut in vedere ca niciuna dintre aceste evolutii nu a influentat in vreun fel relatiile internationale, inclusiv Declaratia de la 1789. De fapt, s-ar fi putut ramane la libertatile publice reglementate de fiecare drept national. Trebuie sa fie clar ca tot ce este efectuat de dreptul international al Drepturilor Omului nu vine in prelungirea naturala a ceea ce este realizat in plan national. Dreptul international al Drepturilor Omului nu este ca o fotografie marita a ceea ce este facut in plan national. Pentru ca sa existe aceasta trecere de la national la international a fost nevoie de un al doilea soc si aici trecem la a doua data – 1945.
Dupa tot ce s-a petrecut in anii care au precedat al doilea razboi mondial si in urma razboiului, lumea a devenit constienta ca individul nu mai poate fi lasat singur in fata statului, ca simpla afirmare a drepturilor nu mai este suficienta si ca respectarea lor nu mai poate fi lasata in grija instantelor nationale. De unde, ideea unei abordari internationale, care se va concretiza in Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Trebuie spus ca atrocitatile comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial facusera, intr-un fel, vizibil inumanul. Intr-o asemenea masura, incat nu era posibil ca acesta sa fie formulat. Lumea se afla in fata a ceea ce se numeste indicibilul. De unde, nevoia de a aminti conditiile minime de respect al demnitatii umane. Si anume, ideea ca orice fiinta omeneasca are dreptul la protectie pentru simplul fapt ca este o fiinta omeneasca. In acest sens, Declaratia Universala este un text fondator, in masura in care exprima in cuvinte valori pentru a spune “sa nu se mai intample niciodata!” – si aici avem inceputul memoriei.
Numai ca vor trebui sa treaca aproape douazeci de ani pentru ca acest mesaj sa se concretizeze in texte internationale obligatorii. Este vorba de Pactele Natiunilor Unite referitoare la Drepturile Omului, care nu vor fi adoptate decat in 1966 si nu vor intra in vigoare decat in 1976.
Miza europeana
Intre timp, din fericire, va exista Europa. Care si ea s-a nascut din memorie, din nevoia de memorie. Spun Europa, dar de fapt este Consiliul Europei. Si profit de ocazie ca sa atrag atentia ca ceea ce dumneavoastra credeti ca este drapelul Uniunii Europene este de fapt drapelul Consiliului Europei, care a autorizat cu generozitate Uniunea Europeana sa adopte acelasi drapel, arborat din 1950, aproximativ.
Consiliul Europei a luat fiinta in august 1949. El va aduce o suma de noutati de care lumea este astazi foarte putin constienta. Intre altele, este singura organizatie internationala, pana in ziua de azi, care se bazeaza pe un element ideologic. Astfel, este singura organizatie internationala care face din respectarea Drepturilor Omului Conditia – cu majuscula -, singura conditie de admitere si de mentinere in organizatie. Aceasta exigenta nu este o vorba goala: dupa lovitura de stat a coloneilor, Grecia a fost nevoita sa se retraga, intre 1970 si 1974, iar anumite state, ca Portugalia si Spania, au fost admise tarziu – in 1976 si, respectiv, 1977 -, ca si, desigur, fostele democratii populare. Si, lucrul cel mai important, abia infiintat, Consiliul s-a lansat in elaborarea a ceea ce avea sa devina Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care va fi semnata la 4 noiembrie 1950. Imi permit sa atrag atentia asupra intervalului foarte scurt.
Exista o Conventie care nu este doar o lista de drepturi, exista un mecanism prevazut sa asigure respectarea, controlul international al respectarii acestor drepturi. Deci exista o Curte Europeana a Drepturilor Omului si doua posibilitati de a apela la aceasta Curte, de a se adresa Curtii. Pe de o parte, un element de-a dreptul revolutionar, din care nu exista niciun exemplu anterior, sunt ceea ce se cheama plangerile individuale. Adica posibilitatea ca un individ, oricare ar fi el, oricare ar fi nationalitatea lui, sa seziseze Curtea. Posibilitate revolutionara, desi, la inceput, nu acesta era lucrul cel mai important. Important era celalalt tip de plangeri, cele care vin din partea unor state – si anume, posibilitatea ca un stat sa sesizeze Curtea impotriva altui stat pe care il suspecteaza ca nu respecta Drepturile Omului. Si pe linia asta s-a mers mai departe. De ce? Pentru ca, prin definitie, Drepturile Omului sunt o chestiune interna a statelor. As spune chiar ca nu exista nimic mai intim decat ceea ce priveste Drepturile Omului. A autoriza un stat sa conteste un alt stat in fata Curtii pentru violarea Drepturilor Omului insemna sa-i dai dreptul sa se amestece in afacerile interne ale acelui stat. Or, principiul neamestecului in afacerile interne era stalpul pe care se sprijinea edificiul dreptului international clasic. Si de aceea se poate spune ca prin acest mecanism exista cu adevarat garantia colectiva a ceea ce se va numi foarte curand o ordine publica europeana. Ne putem pune intrebarea cum au fost posibile toate aceste progrese intr-un timp atat de scurt.
As aminti ca al doilea razboi mondial a inceput in Europa cu o miza europeana, dar s-a terminat cu victoria a doua imperii extraeuropene: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica. Cele doua imperii au invins Germania, dar au invins mai ales Europa, care nu mai exista nici pe plan economic, nici militar si nici politic. Or, tocmai aceasta slabiciune va indemna Europa sa-si faureasca structuri colective. Numai ca trebuie vazut care au fost adevaratele motoare ale acestui demers. Si motoarele nu sunt neaparat pozitive.
Primul este oboseala. Tot ceea ce Europa intreprinde in momentul acela aduce mai mult cu gafaiala decat cu entuziasmul. Europa este obosita, se indoieste de propriile ei valori. Principala ei grija este sa nu mai vada revenind trecutul si regasim strigatul de: “sa nu se mai intample niciodata!” in privinta Europei, asa cum l-am gasit pentru Drepturile Omului. Dupa oboseala, al doilea motor este teama. Teama provocata de ruptura dintre Est si Vest si care le semnaleaza statelor europene – care vor deveni Europa de Vest – ca este nevoie sa-si intareasca solidaritatea. Procesul a fost inlesnit de faptul ca Europa de Vest este acea parte din Europa care corespunde avansarii trupelor aliate pana la jonctiunea lor cu Armata Rosie. Imprejurarea a creat un sentiment de omogenitate fata de Europa de Est. Europa de Vest devine Europa libera. De altfel, postul de radio american instalat la München, care se adresa cetatenilor din Rusia si din democratiile populare se numea Free Europe. Europa Libera, Europa libertatii. Am tinut sa amintesc aceste lucruri pentru ca in felul acesta putem indeparta neintelegerile, confuziile.
Desigur, s-a spus: “sa nu se mai intample niciodata!”, dar trebuie sa vedem ca ceea ce ii preocupa pe oameni pe vremea aceea era mult mai putin ce se intamplase in lagarele naziste decat distrugerea tarilor, pe care as numi-o pervertirea democratiilor. Prin pervertire inteleg transformarea pe nesimtite a unor democratii normale, decente in regimuri totalitare. Regimuri totalitare, dispuse sa porneasca razboaie. Aceasta era principala acuzatie adusa acelor tari. Si, in plus, se punea acum problema apararii impotriva unui pericol, un pericol diferit de cel care statuse la originea Consiliului Europei – anume, comunismul. Trebuia deci – as spune chiar ca pe vremea aceea trebuia mai ales – sa se tina seama de ceea ce Churchill, primul, numise “Cortina de Fier”. Numai ca, in ceea ce priveste comunismul, pe vremea aceea, teama de o amenintare militara sau politica era mai tenace decat reactia fata de ororile comise de regimurile comuniste. Este de-ajuns sa ne gandim la ce se intampla cu cei care indrazneau sa denunte aceste orori sau sa faca dovada experientei lor personale. Rezultatul este ca Drepturile Omului au fost pentru statele Europei de Vest un element federator important, dar, in acelasi timp, aceste Drepturi ale Omului au subliniat si mai apasat opozitia fata de cealalta Europa. Vreau sa spun ca, timp de decenii, Drepturile Omului vor fi un factor de tensiune, semnul unei fracturi in sanul vechii Europe.
Aici as vrea sa fac o paranteza deoarece cred ca, dupa ’89, nu s-a tinut destul seama de aceasta realitate. Intr-un sens, trecutul a fost sters si oamenii nu si-au dat seama ca, in ciuda a ceea ce se spunea in acel moment, Europa nu era deloc pe cale sa se uneasca. M-am gandit intotdeauna ca ar fi fost mai exact sa se spuna ca cele doua lumi erau pe cale sa se apropie. Doua lumi care nu mai aveau o istorie comuna: pentru una, razboiul se terminase in 1945, pentru cealalta, in 1989. In aceasta privinta se poate spune ca Europa are doua memorii, una marcata de nazism, cealalta de comunism. Inchid paranteza si ma intorc la inceputurile Consiliului Europei.
Europa Drepturilor Omului?
Ani de zile el a realizat o opera foarte importanta, in materie de norme, prin adoptarea unor texte si prin dezvoltarea jurisprudentei Curtii Drepturilor Omului. Au existat adevarate premiere in materie de drept international: textul privitor la abolirea pedepsei cu moartea si Conventia pentru impiedicarea torturii. Unul dateaza din ’83, celalalt din ’87. Este perioada cand incepe sa se vorbeasca de “Europa Drepturilor Omului” mai degraba decat de “Europa libertatii”. La inceput, chiar, mai cu seama pentru a o deosebi de Europa de la Bruxelles, era numita cu dispret “Europa negustorilor”. Dupa caderea Zidului Berlinului, totul se schimba, totul prinde viteza. Din acel moment, in cativa ani se vor pune pe picioare o serie de mecanisme de control si vor fi adoptate o serie de texte. Cred ca se poate spune ca nu exista niciun alt exemplu de un grup de state, si astazi sunt totusi 47, care sa fi elaborat si acceptat atatea angajamente in domeniul Drepturilor Omului. Expresia Europa Drepturilor Omului devine deci pe deplin justificata fara sa mai fie nevoie sa fie comparata cu o alta. Desi, chiar daca expresia este justificata, eu as pune un semn de intrebare dupa Europa Drepturilor Omului si, la intrebarea pe care mi-am pus-o, as raspunde prin “nu”. Din mai multe motive, din care n-as retine decat unul, care se afla in centrul reflectiilor noastre de aici, de la Memorialul de la Sighet.
Ca sa folosesc titlul unui roman, care m-a impresionat mult, voi spune ca mi-a fost extrem de greu sa accept tacerea turbulenta de la Consiliul Europei in momentul unor tragedii ca acelea din Bosnia, Cecenia sau Kosovo. De fapt, ani in sir, am asistat, si in Cecenia continua in sensul propriu al termenului, la revenirea barbariei – si asta la cativa kilometri de Strasbourg. In fata acestui spectacol, Europa Drepturilor Omului a ramas surda si muta. In orice caz, nu s-a remarcat prin nimic fata de celelalte organizatii internationale. Or, toate aceste evenimente traduc negarea valorilor pe care le credeam, pana acum, legate de notiunea de umanitate. Cred ca, daca ar exista o adevarata Europa a Drepturilor Omului, ea ar vorbi cu o voce diferita, discordanta in acest cor de complezente, care, pentru a se justifica, se proclama realist. Noua Europa s-a nascut dupa Berlin si caderea Zidului, dar astazi ea trebuie sa vietuiasca dupa Sarajevo, Srebrenica, Groznii, Pristina. Si, pentru mine, aceasta pasivitate a Europei este cu atat mai greu de suportat, cu cat dau o importanta foarte, foarte mare unui element deseori ascuns, ocultat, si anume timpul – si cu el ajungem la memorie. Evenimentele pe care le-am pomenit nu sunt intru totul identice cu cele care s-au produs in timpul celui de al doilea razboi mondial, dar, si aici insist, din punctul de vedere al dezvoltarii Drepturilor Omului si, mai ales, din punctul de vedere al responsabilitatii comunitatii internationale, dupa parerea mea, sunt asemanatoare si la fel de grave, daca nu mai grave.
De ce spun aceasta? Pentru ca s-au produs la 50 de ani dupa Nürnberg, dupa Conventia asupra genocidului, dupa Declaratia Universala a Drepturilor Omului, dupa Conventia Europeana a Drepturilor Omului. S-a spus “sa nu se mai intample niciodata!” si s-a intamplat. Si cred ca avem dreptul sa o spunem, pentru ca nu putem, nu avem dreptul sa judecam evenimentele de astazi ca si cum am mai fi in 1945. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de Drepturile Omului si, pentru mine, acesti cincizeci de ani au o pondere care nu poate fi ignorata, escamotata. Sau, daca nu, inseamna ca aceasta Declaratie Universala nu este altceva decat vorbe, vorbe goale si trebuie sa lasam timpul sa decida. Dar am lasat destul timp. In fiecare an, cu ocazia comemorarii eliberarii lagarelor naziste, revine aceeasi intrebare: “Ce stiau despre aceste lagare Pius al XII-lea, Roosevelt, Churchill?”. Stiau si ei cate ceva, dar cu siguranta nu tot, pentru ca noua ne-au trebuit zeci de ani pana sa putem sa auzim si mai ales sa acceptam. Dar astazi nu mai avem scuze, si daca am lua in serios exigentele Drepturilor Omului, pe care le-am elaborat, ar trebui sa existe o sensibilizare la inuman. De aceea ma gandesc ca ar trebui sa acceptam ca toate evenimentele la care am asistat si asistam ne duc tot acolo. Nenorocirea este ca facem tot ce putem pentru a refuza sa vedem realitatea, ca si cum am fi revizionisti prin uitare. Motivul, nu scuza, ci motivul, este foarte simplu: daca am accepta sa vedem, ne-ar fi prea rusine. Si, daca am ajuns aici, inseamna ca memoria socului din 1945 s-a pierdut. Victor Hugo, inca de pe atunci, spunea: “timpul sterge zgomotul”. Iar, pentru Consiliul Europei, aceasta amnezie a fost favorizata de o dubla evolutie.
Evolutia Consiliului Europei
Pe de o parte, a devenit o familie – si avem aici paradoxul unei organizatii internationale regionale. In masura in care, datorita caracterului ei regional, permite realizari extraordinare, ceea ce Consiliul Europei chiar a facut, aceasta organizatie se va transforma in acelasi timp intr-o familie si, nu stiu cum se face, dar intr-o familie oamenii nu se supara unii pe altii. Faptul a avut mai multe consecinte, din care nu voi aminti decat una: plangerile unui stat impotriva altui stat par de aici incolo niste acte neprietenesti, niste ingerinte inadmisibile. In felul acesta, suntem foarte departe de originea si de spiritul statutului, foarte departe de ideea unei garantii colective a unei ordini publice. Si cel mai bun exemplu este Cecenia, deoarece, in afara de cateva incruntari, nu a mai fost nimic altceva, mai ales nicio plangere a unui stat impotriva Rusiei. Bineinteles, nu sunt un naiv, stiu ca exista tot felul de ratiuni, de explicatii care justifica aceasta atitudine si mai ales una dintre ele, care este imparabila: cand vi se spune “Impotriva Rusiei? Dar nici nu poate fi vorba!”, asta e argumentul care iti baga pumnul in gura. Dar mai exista si un motiv ascuns. Cecenia este exemplul perfect al conflictului in care statele se simt solidare in neinterventie deoarece este un conflict care nu deranjeaza, nu prezinta riscuri de extindere. Este bine circumscris in imperiul rusesc. Dar tocmai aici Europa Drepturilor Omului ar trebui sa-si marcheze singularitatea. Dupa mine, ea ar trebui sa fie un loc unde se spune inacceptabilul, cu tot ce inseamna consecinte. Chiar impotriva Rusiei, chiar daca respectivul conflict nu risca sa degenereze.
A doua evolutie, care explica atitudinea Consiliului Europei, este extinderea dupa caderea Zidului. Sa fie clar, eu ma bucur pentru aceasta extindere, dar am indoieli in privinta modului in care a fost gestionata. In orice caz, aceasta extindere a insemnat o modificare substantiala a misiunii Consiliului Europei, in sensul ca statele nu mai sunt ajutate sa ramana democrate, ci sa devina democrate. Consiliul Europei joaca un rol in care se amesteca putin politistul si invatatorul.
Exorcizarea trecutului
Pana acum am incercat sa va arat legaturile foarte stranse, aproape fuzionale care exista intre Memorie, Europa si Drepturile Omului. Si am incercat, de asemenea, sa va arat care este puterea uitarii. Pornind de aici, cred ca suntem mai bine inarmati ca sa reflectam asupra sensului, a semnificatiei memoriei, a folosului pe care am putea, pe care ar trebui mai ales sa-l tragem de pe urma ei pentru a intelege mai bine importanta Memorialului de la Sighet.
Voi pleca de la exemplul foarte numeroaselor comemorari care exista pe plan national sau international. Ce-ar fi sa ne intrebam daca aceste comemorari nu urmaresc mai cu seama sa ne calmeze constiinta, pentru ca, nu-i asa, putem spune: “n-am uitat, ne amintim”. Ne amintim cam cum ne amintim de aniversari pe care le trecem in carnetel ca sa nu le uitam. Inseamna ca, daca n-ar exista comemorarile, am fi uitat? Si, in orice caz, toate aceste comemorari ascund faptul ca esential nu este sa ne amintim o data pe an, ci sa raspundem la intrebarea urmatoare: in ce masura faptele amintite s-au integrat in viata noastra, in traiul nostru de zi cu zi? Ne-au marcat ele felul de a actiona, de a judeca? Pentru ca pericolul este sa comemorezi trecutul care risca sa stearga prezentul, in vreme ce privirea asupra trecutului trebuie sa ne schimbe privirea asupra prezentului. Memoria trebuie sa transforme prezentul, sa-l proiecteze in viitor, ea trebuie sa fie pentru noi o sursa de noi responsabilitati. Sa ne amintim ce s-a intamplat, dar pentru a intelege mai bine ca lucrurile astea sunt oricand posibile, chiar daca sub forme diferite. Vorbim deseori de valorile care ne structureaza societatea, dar aceste valori au o istorie, ele sunt rezultatul unei istorii si noi trebuie sa o cunoastem pentru ca aceste valori sa aiba cu adevarat un sens pentru noi astazi. Aceste valori trebuie intretinute, tinute treze – de unde importanta unei adevarate culturi a Drepturilor Omului. Cunoasteti poate definitia culturii – este ceea ce ramane dupa ce am uitat totul. Ei bine, eu gandesc ca o cultura a Drepturilor Omului este, dimpotriva, ceea ce ramane pentru ca nu s-a uitat totul.
Iata pentru ce Memorialul de la Sighet are pentru mine o mare, foarte mare insemnatate. Este un loc spre care mergi si in aceasta calatorie omul trebuie sa aiba o stare de spirit cu totul particulara. Este si un loc de unde pleci si din care, in mod normal, ar trebui sa plecam transformati. Concret, desigur, el permite sa li se faca dreptate victimelor care, altfel, ar cadea in uitare si ma refer aici la foarte frumoasa fraza a Anei Blandiana, care se afla pe zidul din spatele meu. Memorialul ne arata ororile trecutului, realitatea ororilor trecute. Si se stie ce dificultati se ridica inca in fata celor care vor, a celor care indraznesc astazi sa ridice valul care ascunde crimele regimurilor comuniste. Iata de ce cred ca este nevoie sa reamintim aceasta realitate in manualele de istorie si ma felicit ca aceasta problema face obiectul unui examen special in aceasta sesiune. Nu este vorba sa refacem istoria, ci sa o facem pentru a sterge urmele minciunilor, ale uitarilor, ale negarilor istoriei oficiale. Viziunea acestei realitati ar trebui sa ne permita sa exorcizam trecutul, acest trecut nu trebuie sa ramana ca un secret de familie care te macina, care corupe mintile, sufletele. Este evident ca reconcilierea nu este posibila daca nu privim trecutul in fata. Nu este posibil sa creezi o societate cu adevarat democrata daca nu accepti adevarul. Memorialul ne va ajuta sa punem urmatoarea intrebare: ce inseamna in realitate instalarea unui regim comunist, cu tot ce aduce el ca distrugeri, in relatiile sociale si in mintile oamenilor? Si numai cand vom fi in stare sa raspundem la aceasta intrebare vom putea cu adevarat sa incepem sa elaboram o memorie comuna a Europei. In sfarsit, Memorialul nu a fost facut pentru ca noi sa zicem, trecand din sala in sala: “O, Doamne, ce oroare, cum a fost posibil?” – subintelegand ca a fost, a trecut. El exista pentru ca noi sa spunem: “Astazi, ce trebuie sa facem, ce facem?”. Memorialul ne va ajuta sa ne intarim vigilenta, va face din noi paznici. Da, sa fim paznici.
* Conferinta tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, iulie 2008, ca si conferinta lui Dennis Deletant cu tema Confruntarea cu trecutul comunist (publicata in revista 22, nr. 968 / 23-29 septembrie 2008).
Traducere de Luminta Braileanu
articol preluat din www.revista22.ro, 8 octombrie 2008
