Comunismul la muzeu
Un simpozion si un volum despre comunism, muzeele si memorialele est-europene
un articol de GHEORGHE CEAUSESCU
In octombrie 2004 a avut loc în Germania, la Weimar, colocviul international Comunismul la muzeu, dedicat eforturilor facute în diferitele tari foste comuniste pentru prezervarea amintirii si cercetarea unui sistem barbar care le-a abatut de la cursul firesc al evolutiilor nationale. Comunicarile sustinute cu aceasta ocazie au fost publicate într-un amplu volum aparut la editura Böhlau din Köln-Weimar-Viena, Der Kommunismus in Museum. Formen der Auseinandersetzung in Deutschland und Ostmitteleuropa (Comunismul la muzeu. Forme ale dezbaterii în Germania si Europa Centrala si de Est), volum îngrijit de dr. Volkhard Knigge, profesor la Universitatea din Jena, si dr. Ulrich Mählert, referent la Fundatia pentru Studierea Dictaturii Comuniste în RDG. La lucrarile colocviului au participat conducatori de institutii muzeale si cercetatori din Germania, Tarile Baltice, Polonia, Ungaria si . De la început se cuvine a fi subliniat faptul ca Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei si Academia Civica – de altminteri, Memorialul Sighet este o creatie a Academiei Civice, amandoua înfiintate din initiativa Anei Blandiana, participanta în calitate de referent la colocviu – sunt institutii romanesti care se bucura de un meritat prestigiu international; or, recunoasterea în plan international lipseste multor institutii romanesti, fie ele consacrate, fie ele înfiintate dupa 1989, iar Academia Civica si Memorialul au fost realizate cu mari eforturi, strict particulare, caci pana în 1997 autoritatile de la noi nu numai ca n-au sustinut ideea, ci au si încercat prin toate mijloacele sa o zadarniceasca. In ciuda dificultatilor întampinate, cele doua institutii se afla azi nu numai pe o pozitie de pionierat, ci si pe plan de egalitate cu institutiile similare din alte tari foste comuniste. In acest sens comenteaza Memorialul Sighet profesorul Joachim von Puttkammer (Universitatea din Jena), unul dintre expertii germani în materie, subliniind implicit ca, prin aceasta realizare, se situeaza pe una dintre liniile de preocupari majore ale Europei contemporane. Or, înscrierea pe coordonatele europene în domeniile umaniste este la fel de importanta pentru evolutia tarii ca si, de pilda, participarea firmelor romanesti la proiectele tehnologice si economice ale Uniunii Europene. Profesorul din Jena trece în revista, în afara de Memorialul Sighet, Muzeele Ocupatiei din Tallinn, Riga si Vilnius, Muzeul Comunismului din Praga si Casa Terorii din Budapesta. In ceea ce priveste Memorialul Sighet, profesorul von Putkammer releva modul documentat în care este ilustrata deportarea minoritatii germane din Romania si faptul ca “sunt prezentate în încaperi separate grupuri specifice de victime, de la partide si conducatorii lor, pana la membrii diferitelor confesiuni si la deportatii în Baragan. O asemenea diferentiere a diferitelor grupe de victime se realizeaza si în alte muzee, aici la Sighet însa ea slujeste în primul rand scopului de a ilustra sugestiv represiunea în toata dimensiunea ei si de a prezenta natiunea drept victima colectiva” (p. 237).
Un alt capitol în care Memorialul Sighet, împreuna cu muzeele din Budapesta si Praga, îsi dovedeste eficacitatea este cel al vietii cotidiene în socialism: referentul apreciaza modul cum se prezinta discrepanta între propaganda comunista despre viata fericita a poporului si realitatea tragica a existentei în tot rastimpul socialismului. Profesorul von Puttkammer considera însa ca trebuie realizate studii stiintifice asupra cresterii rapide a numarului membrilor de partid la scurta vreme dupa razboi, si anume asupra cauzelor care au determinat-o si asupra categoriilor în care propaganda de partid a avut efect. Este evident ca asemenea studii vor trebui întreprinse si rezultatele lor oglindite în muzee; un lucru, însa, poate fi spus de la început, remarca autorul: partidele comuniste au ajuns la putere si ideologia bolsevica s-a raspandit în toate tarile foste comuniste numai datorita imixtiunii brutale a Moscovei; sovieticii s-au comportat la fel de barbar atat cu tarile care le-au fost adversare pana la sfarsit, asemenea partii rasaritene a Germaniei si Ungariei, cat si cu cele care, asemenea Romaniei, au rupt alianta cu Hitler si cu cele care de la bun început au fost adversare ireductibile ale celui de al treilea Reich, asemenea Poloniei si Cehoslovaciei. Peste tot Armata Rosie a fost o armata de ocupatie (muzeele de la Riga, Tallinn si Vilnius se numesc elocvent “muzee ale ocupatiei”, un nume pe care l-ar putea purta toate muzeele despre comunism din fostul lagar socialist). Dar, indiferent de atitudinile adoptate de unele sau altele din tarile Europei de Est în timpul razboiului, nimic nu justifica actele criminale ale actiunii Moscovei în aceasta regiune cu o puternica traditie si vocatie europeana, cu atat mai mult cu cat sovieticii pretindeau ca actioneaza în numele libertatii, adica al conceptului fundamental al Europei.
Problematica dezbatuta în cadrul simpozionului de la Weimar si, implicit, reprodusa în volum este complexa: sunt discutate probleme de muzeografie, de istorie contemporana, de morala, ca si raportul între istorie si politica; profesorul Bernd Faulenbach de la Universitatea din Bochum considera, pe drept cuvant, ca noi suntem “martorii si, poate, aici si acum, co-interpretii proceselor supranationale economice, comunicationale si politice”, ceea ce confera dimensiuni noi panoramei. Profesorul de la Bochum are în vedere atat procesul globalizarii, cat si pe cel al constructiei europene; or, în acest context, asemenea dezbateri internationale despre istoria recenta sunt imperios necesare pentru realizarea unei întelegeri cat mai adanci a aceluiasi sistem care a stapanit în toate tarile ocupate de sovietici. Impunerea aceluiasi sistem nu înseamna absenta deosebirilor: studiile si discutiile viitoare vor trebui sa precizeze gradul de similitudine si diferentele între tarile foste socialiste. Vor exista în mod cert, conchide referentul, neîntelegeri, dar “trebuie sa învatam sa operam cu experiente diferite, uneori chiar antitetice. Viziunile diferite asupra trecutului – poate si despre muzee de istorie contemporana – trebuie confruntate în discutii” (p. 276).
Cu toate acestea, deosebirile de vederi nu trebuie sa conduca la formularea unor teorii absurde si inacceptabile: prof. Mária Schmidt, director al muzeului Casa Terorii din Budapesta, atrage pe drept cuvant atentia asupra grotescului teoriei care sustine ca “stalinismul este o dictatura a modernizarii” – “Modernisierungsdiktatur” (p. 261) – si solicita unor reprezentanti ai tinerei generatii de istorici occidentali sa se documenteze mai bine si sa fie exacti în chestiunile de terminologie – nu se poate vorbi, de pilda de “fascism” în Ungaria, ci de “national-socialism” -, înainte de a formula concluzii apodictice asupra comunismului, într-o încercare stupida de a-l justifica; exista, din nefericire, o asemenea incalificabila tendinta în zilele noastre. Profesorul Faulenbach constata ca “dupa 1989, genocidul evreilor a fost privit mai adanc ca eveniment european. Dezbaterea despre dictatura comunista si victimele ei joaca în diferitele tari roluri diferite, dar pana azi ea nu este nici pe departe atat de spectaculoasa ca dezbaterea despre al doilea razboi mondial si crimele national-socialiste” (p. 68). Constatarea corespunde realitatii, cercetarea sistemului comunist trebuie facuta dupa aceleasi criterii si metode utilizate în cazul national-socialismului si fascismului. Cercetarea unuia dintre sisteme are darul de a arunca lumini noi si asupra celuilalt, caci ele au fost similare din multe puncte de vedere (daca cineva mai are dubii despre antisemitismul stalinist, n-are decat sa citeasca exceptionala carte a lui Arthur London, L’Aveu). De aceea, un merit indiscutabil al simpozionului si al volumului îl constituie faptul ca, desi este dedicat comunismului în muzee, include referate si despre nazism, cum este cel al cercetatorului dr. Lu Seegers, Intre prelucrare, refulare si falsificare. Cultura amintirii national-socialismului în Germania, care arata, printre altele, cum în RDG istoria nazismului era utilizata numai în scopul propagandei comuniste. Cei doi editori, Volkhard Knigge si Ulrich Mahlert, în prefata volumului, arata ca cercetarea national-socialismului întreprinsa pana în prezent este un model referential pentru studierea comunismului. Sighetul Marmatiei a fost ales ca loc pentru realizarea Memorialului, spune la randul ei Ana Blandiana, si pentru ca în aprilie 1944 aici au fost concentrati 38.000 de evrei de catre autoritatile ungare spre a fi trimisi la Auschwitz; ceva mai tarziu, în acest oras au fost concentrati cetatenii romani care fusesera prizonieri sau deportati în Uniunea Sovietica, iar din 1950 Sighetul Marmatiei a fost ales ca loc de detentie si, de fapt, de asasinare a unei mari parti din elita politica, culturala si religioasa romaneasca. Astfel, Sighetul Marmatiei este un loc simbolic pentru cele doua totalitarisme produse de secolul XX.
La sfarsitul volumului, coordonatorii publica scurte descrieri ale muzeelor care au fost prezentate la simpozion. In ceea ce priveste Memorialul Sighet, doua lucruri mentionate în descriere îl diferentiaza pozitiv de celelalte muzee: operele de arta expuse în contextul documentar si stiintific realizeaza un elocvent memento afectiv, dupa cum faptul ca este un muzeu nu numai al oprimarii, ci si al rezistentei (muzeele baltice prezinta si ele batalia antisovietica) îi da o complexitate în plus. Si profesorul von Puttkammer, în comunicarea sa, mentiona razboiul de partizani în muntii Romaniei din 1948 pana în 1962. Astfel, datorita Memorialului Sighet, opinia publica din Europa începe sa afle despre un razboi tragic si inegal pe care grupuri de romani l-au dus în chip eroic, ani de zile, împotriva ocupantului sovietic. Acum trebuie întreprinse studii istorice pe baza marturiilor supravietuitorilor, dar si pe baza cercetarilor în arhivele Securitatii si ale partidului comunist.
Simpozionul de la Weimar, prezentat în amplul volum, a fost doar o etapa în coordonarea eforturilor disparate facute în diferite tari în privinta cercetarii si vizualizarii perioadei comuniste din Europa de Est. Procesul documentar este fara încetare adancit prin noi cercetari si prin noi dezbateri. Opinia publica europeana devine tot mai constienta ca sistemul comunist a fost expresia imperialismului moscovit, desi, spre deosebire de national-socialism, propaganda sa utiliza o terminologie si concepte europene. Comunismul, durand mult mai mult, a avut mai multe etape, în fond metamorfoze determinate de oportunismul politic, ca si schimbari formale menite sa ascunda esenta antiumana a sistemului. Iar dezbaterile internationale ca aceasta, de la Weimar, sau ca acelea organizate de Academia Civica la Sighet sau la Bucuresti sunt si ele un bun prilej pentru adancirea în spirit european a unei perioade dintre cele mai întunecate din istorie.
Revista 22 nr. 827 (10 ianuarie 2006 – 16 ianuarie 2006), www.revista22.ro
