un articol de Smaranda Vultur
Anvergura simpozionului
Sighetul a devenit fara indoiala un reper important al memoriei romanesti. Inchisoarea de trista faima, devenita muzeu prin stradania de mai bine de un deceniu a Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan, sprijiniti de Fundatia Academia Civica, e in acelasi timp un loc de reculegere in memoria victimelor comunismului si un centru de documentare asupra a ceea ce a insemnat reprimarea, dar si rezistenta – in diferitele lor forme – in perioada regimului comunist.
Simpozioanele anuale organizate aici transforma acest loc si intr-un spatiu de intalnire a celor implicati in cercetarea istoriei recente a trecutului comunist. Tema din acest an a simpozionului – desfasurat intre 5-7 iulie – a vizat perioada anilor 1973-1989, altfel spus, a avut in vedere ceea ce organizatorii au numit “cronica unui sfarsit de sistem”. Un numar record de participanti (din diferite tari, din generatii diferite, de profesiuni diferite) si de comunicari – sustinute in sectii paralele – au circumscris subiectul din variate puncte de vedere: disidenta si rezistenta din perioada deceniilor opt si noua, in tara si in exil, dar si miscarile mai ample de opozitie fata de comunism la nivel european, functionarea aparatului represiv si nerespectarea drepturilor omului, cultul personalitatii, politica externa in timpul regimului Ceausescu, dezvoltarea dublului limbaj ca strategie politica, dar si ca forma de existenta sociala, aspecte de viata cotidiana, demolarile si sistematizarile, felul in care discursul istoriografic romanesc s-a situat fata de perioada luata in considerare si a integrat trecutul recent.
Nu voi face o cronica a evenimentului (el a fost prezentat pe larg, cu extrase din comunicari in Romania libera, dar si in Romania literara, 22, Observator cultural etc.) care a reunit disidenti si opozanti de faima lui Vladimir Bukovski si Doina Cornea, Hans Bergel, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv, Gabriel Andreescu, Petre Mihai Bacanu, Victor Frunza, istorici de prestigiu si cercetatori cunoscuti ai fenomenului totalitar de tip comunist ca Stephane Courtois, Alexandru Zub, Denis Deletant, Nicolas Werth, Thierry Wolton, Paul E. Michelson, Adrian Niculescu, Dorin Dobrincu, Marius Oprea, Cicerone Ionitoiu, Doina Jela, Anatol Petrencu, Mircea Stanescu, personalitati de seama ale exilului ca Mircea Carp si Gabriela Carp, Bujor Nedelcovici, Sanda Golopentia si Constantin Eretescu, scriitori si oameni de litere (Mircea Martin, Mihai Zamfir, Mihaela Mancas, Gabriel Dimisianu, Libuše Válentova), analisti politici (Stelian Tanase, Ilie Serbanescu si cei mai sus amintiti deja), compozitori (Cornel Taranu), oameni de teatru si de film (Mircea Daneliuc, Ion Caramitru). Participarea unor fosti dizidenti si opozanti din Polonia (Bogdan Lis, Henryk Wujek) si Cehia, membri ai Solidarnosc sau Charta 77, precum si cei provenind din Miscarea civica est germana, a unor cercetatori din Rusia, Moldova, a unui mare numar de cercetatori din tara pot da o idee a anvergurii pe care a avut-o simpozionul. Patronat cu discretie si devotament de cei care au gandit si au facut sa existe proiectul Memorialului Sighet, adica de Ana Blandiana si Romulus Rusan (secondati in acest an de Ioana Boca si un grup de tineri care slujesc cu devotament muzeul), simpozionul a fost un succes in primul rand prin calitatea marii majoritati a interventiilor, prin caracterul lor aplicat, analitic. Cum nu a fost posibil pentru nimeni sa urmareasca toate comunicarile, ma voi opri doar la cateva dintre cele multe pe care le-am ascultat, incercand sa semnalez ceea ce mi s-a parut important intr-o perspectiva mai generala.
Perioada 1973-1989: un remember necesar
In primul rand, cred ca un lucru imbucurator este implicarea in studiul perioadei comuniste a unui mare numar de oameni tineri si foarte tineri pentru care perioada adusa in discutie este un capitol de istorie fara a fi neaparat si unul de istorie traita. Acest lucru le permite o privire oarecum din afara, eliberata de o parte din incordarile sau ideile gata facute de care suntem marcati noi, cei care am trait o parte importanta a tineretii sau maturitatii noastre in acea perioada. Desigur, tineretea nu e prin ea insasi o virtute si nici nu te fereste de erori sau prejudecati, iar riscul privirii din afara e, printre altele, simplificarea, generalizarea pripita sau ignorarea contextelor in dinamica lor, uneori, complicata. Dar in cazul de fata avem de a face cu profesionisti in formare, unii cu specializari in strainatate, care acorda prioritate in cercetarile lor unei perioade ignorate sau mult prea putin luate in considerare de colegii lor din generatiile mai in varsta. Mircea Stanescu, Dorian Branea, Ioana Boca, Amalia Tentea, Florian Banu, Dragos Petrescu, Silica Tanase, Cristian Vasile, Anca Hatiegan, Catalina Mihalache, Cristina Anisescu si Mirela Matiu , Radu Milian, Cosmin Budeanca sunt numai cateva dintre numele care mi-au atras atentia. Subiectele luate de ei in discutie sunt dintre cele mai diverse, de la problemele disidentei sau ale exilului la cele care privesc rezistenta din mediile religioase, de la trecerile frauduloase ale frontierei la emigratie sau problemele locuirii, de la felul in care putea fi ocultata cenzura la felul in care e prezentata si receptata istoria perioadei comuniste in si prin manualele scolare. Nu au lipsit analizele cu caracter teoretic, cum ar fi cea a factorilor care au generat revolutia din 1989, chestiuni de istorie sociala sau analiza mecanismelor de functionare a Securitatii.
De altfel, o alta remarca pe care voiam sa o fac este tocmai atentia de care s-a bucurat, in raport cu numarul interventiilor, Securitatea ca politie politica. Accesul liber la dosar si functionarea CNSAS, aplicarea legii Ticu, in ciuda tuturor obstacolelor si disfunctionalitatilor, au dus in mod indiscutabil la prabusirea mitului inaccesibilitatii si opacitatii totale a unei institutii a carei functie de reprimare poate fi azi mai bine cunoscuta. La fel ca mijloacele folosite de ea sau potentialul de forte angajat. Daca in ce priveste numarul celor care au slujit-o fara a fi neaparat angajati in acest scop, el intrece si cele mai pesimiste asteptari, in privinta mijloacelor ies la iveala similitudini si continuitati intre Securitatea ceausista si cea din perioada stalinista. Utilizarea torturii, a fricii si santajului, falsificarea cu buna stiinta, criteriile si mijloacele de selectie si recrutare, cinismul manipularilor sunt numai cateva dintre aspectele puse in evidenta de comunicari. Un urias aparat represiv indreptat in primul rand impotriva celor pe care pretindea ca ii apara iese treptat la iveala. Compararea informatiilor provenind de la cei ce si-au vazut si au comentat propriul dosar (Stelian Tanase, Hans Bergel, Florentin Toma) cu ale celor care au analizat situatii precise de reprimare in care Securitatea a fost pana peste cap implicata (Petre Mihai Bacanu, Doina Jela, Leontin Juhas) pune in lumina prudenta cu care trebuie evaluate informatiile din arhiva fostei Securitati si necesitatea corelarii mai multor surse orale si scrise pentru a ajunge la adevar.
Continuitati si discontinuitati
Acest lucru apare cu atat mai necesar cu cat multe interventii au scos in evidenta continuitatile dintre perioada dinainte de 1989 si lumea perpetuei noastre tranzitii. Nu putem sa intelegem fenomenul “copiilor strazii” sau al abandonului matern fara a le pune in corelatie cu legislatia antiavort, promulgata in 1966, arata Lavinia Betea, aducand argumentele interviului de istorie orala, pentru a analiza, in consens cu concluziile cartii lui Gail Kligman, Politica duplicitatii, efectele psihosociale ale acestei legi, pe termen lung. Un alt aspect oarecum paradoxal al acestei continuitati il constituie raportul actual dintre fostele victime si fostii lor opresori. Nici unul dintre cei prezenti nu parea a dori sa vada azi aceste raporturi inversate, dar statutul de marginali al multora dintre cei opresati sub regimul comunist e intr-un sfidator contrast cu pozitia nu numai foarte prospera, dar adesea si simbolic buna a celor pe care ni i-am fi imaginat blamati macar sub aspect moral.
In privinta justitiei, nimeni nu isi mai face azi vreo iluzie: croita pe legaturi de dependenta cu puterea, ea e pierduta in hatisul eternelor afaceri de coruptie care o macina din interior si exterior. Reabilitarile sau repunerea in drepturi a celor pe nedrept hartuiti si jefuiti de puterea comunista nu se numara printre prioritatile ei, iar puterea politica face recuperari de circumstanta, intr-un soi de impaciuitorism evlavios sau interesat, menit sa lichideze eventualele probleme de constiinta (ale celor care ar mai fi inclinati, naivi, sa le aiba) si sa introduca o confuzie generalizata. Si aici vechile modele sunt active. Mihai Dinu, analizand cazul tragic al ilustrului economist si om politic Mihail Manoilescu, disparut si el in inchisorile comuniste, atragea atentia asupra felului ipocrit in care se faceau reabilitarile, atunci cand se faceau, in intentia clara de a transforma victima de ieri in “tovaras de drum”. Dar si aceasta lectie a istoriei suntem inclinati sa o uitam, la fel de repede ca pe toate celelalte.
Un examen de constiinta
Amnezia de care e cuprinsa societatea romaneasca pe largi segmente ale ei sau idealizarile retroactive ale unei lumi care a generat cea mai mare parte a raului ce iese azi la suprafata amplificat, pot fi ele contracarate prin manifestari ca cele de la Sighet? Oare hartile impanzite de multitudinea locurilor de detentie si reprimare sau perindarea prin salile inchisorii-muzeu sunt suficiente pentru a da expresie ororilor si suferintei? Sighetul e desigur o bucata de pamant cucerit, un temei de speranta, un bun si stimulator inceput. Volumul cu textele prezentate in acest an la simpozion va arata, cand va aparea, amploarea problematicii pe care o perioada chiar si atat de scurta, daca o raportam la istorie, ca cea a intervalului propus spre reflectie, o scoate la iveala. Aprofundand temele aduse in discutie, punand cap la cap lucrurile, trecand de la utilele descrieri de caz la evaluarea de ansamblu a fenomenelor si raportandu-le la contextele lor generatoare, se va rescrie treptat un capitol de istorie. Aceea pe care manualele au inca dificultati de a o integra, aceea pe care ne e inca greu sa o privim in fata, un capitol de istorie caruia ii apartinem si care ne va integra, inclusiv in calitatea noastra de negociatori cu propriul trecut, cu propria memorie.
Sighetul este nu doar un loc de informare si documentare asupra a ceea ce este si a ceea ce poate genera un regim totalitar, un util avertisment asupra a ceea ce poate insemna uitarea. El e si o forma de a participa la istorie, iar in perspectiva, o urma pe care o lasam viitorului, aratand cum stim sa traim si sa gandim propria istorie, sa ii dam sens.
Am fost foarte impresionata de monumentul lui Radu Mihailescu consacrat amintirii victimelor si reculegerii, din curtea interioara a Memorialului. Coloana de cer care strapunge intunecimile boltii se reflecta in apa de pe tipsia rotunjita in piatra, in care palpaie in cercuri concentrice lumanarile si se scufunda in adancimile pe care le deschide. O miscare de transcendere necesara, evocand un principiu kantian care vorbeste despre rectitudinea morala, singura care ne poate pune intr-o relatie de continuitate cu cei disparuti la Sighet, singura care poate transforma memoria intr-o forma de demnitate. Coborand spre acest spatiu central al legaturii noastre cu timpul, pe peretii exteriori poti citi numele celor care au murit la Sighet, incrustate discret in marmura, un lung pomelnic tacut, apasator, un gand pentru ei.
www.revista22.ro, 20 august 2002
