Înca din anii 1994-1995, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei pe care Fundatia Academia Civica începuse sa-l amenajeze la Sighet, în ruinele vechii închisori, a devenit o tinta politica, atat pentru extrema dreapta, cat si pentru cea stanga. Romania abia fusese admisa în Consiliul Europei, cu o întarziere datorata tulburarilor etnice (Tg. Mures) si sociale (mineriadele) provocate de conducerea postdecembrista. Memorialul de la Sighet fusese prima institutie romaneasca luata de Consiliul Europei sub egida sa, ca un proiect al societatii civile urmarind încalcarea drepturilor omului în trecutul comunist. Contestatarii de dreapta au imaginat atunci un scenariu potrivit caruia prin Memorialul de la Sighet “este vanduta strainilor suferinta romaneasca” (vezi editorialele din Vocea Romaniei din timpul guvernarii “patrulaterului rosu”: Îti vine sa razi, din 6 mai 1995, si Sacrilegiul de la Sighet, din 22 mai 1995).
Contestatarii de stanga au imaginat un trucaj mediatic, întai la o televiziune si la o revista germana de extrema stanga, apoi la un cotidian francez, prin care se “demonstra” ca Memorialul de la Sighet ar fi un muzeu în care se face apologia “fascistilor si antisemitilor romani camuflati în victime ale comunismului”. Daca prima intoxicare a cazut în ridicol odata cu intrarea tarii noastre în lumea euro-atlantica, cea de-a doua s-a mentinut în vulgata zvonurilor si rastalmacirilor, fiind reluata periodic de autori de articole si chiar de carti. Ultima victima a dezinformarii a fost chiar celebrul analist american Tony Judt, care n-a mai verificat sursele si a repetat diversiunea într-un studiu din prestigioasa revista The New York Review of Books, reluat între timp în cartea sa Postwar. Sesizat de Ana Blandiana, initiatoarea Memorialului, asupra gravei erori, Tony Judt a avut taria sa revina asupra pasajului respectiv, promitand sa efectueze corecturile necesare în viitoarele tiraje ale cartii sale.
Reproducem (în traducere romaneasca) schimbul de scrisori între Ana Blandiana si Tony Judt, ca pe un argument ca adevarul poate fi promovat doar prin dialog si ca dialogul de buna-credinta este necesar si în mult amanatul si discutatul proces al comunismului.
O precizare cu continut asemanator, care înca nu a fost publicata, a fost trimisa revistei The New York Review of Books, unde aparuse studiul lui Tony Judt.
18 noiembrie 2005
Stimate domnule Tony Judt,
Regret si acum faptul ca nu ne-am intalnit in 2001, cand ati vizitat Romania – la inceput din cauza scurtei mele absente din tara, iar apoi pentru ca nu ati avut timpul necesar. O astfel de intrevedere, urmata, eventual, de o vizita la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, pe care l-am creat in nordul tarii, v-ar fi oferit informatii mai precise pentru articolele publicate de dumneavoastra in bine cunoscuta revista The New York Review of Books, la 1 noiembrie 2001 si la 6 octombrie 2005 (despre acesta din urma am aflat recent).
In articolul publicat la 1 noiembrie 2001 afirmati ca, desi Sighet este locul unde a inceput tragedia evreilor deportati la Auschwitz, suferintele acestora nu sunt mentionate in cadrul Memorialului si ca “aceasta tacere este elocventa”. Dar la acea vreme nu stiati ca se pregatea inaugurarea Casei Memoriale Wiesel – institutie menita sa ofere o imagine asupra culturii unei importante comunitati evreiesti din Maramures si asupra problemelor cauzate de distrugerea sa, prin deportarea a mii de oameni in ghetouri si asasinarea lor in lagare ale mortii. In general, cei care viziteaza Memorialul viziteaza si Casa Memoriala Wiesel. Intre cele doua institutii exista relatii de colaborare. O dovada in acest sens este si Premiul pentru Toleranta Interetnica si Interconfesionala pe care UNESCO l-a acordat Memorialului Sighet.
Fiind construit intr-o veche inchisoare stalinista, Memorialul Sighet pune accent pe regimul comunist si victimele acestuia. Este vorba de victimele “luptei de clasa”, asa-numitii “dusmani ai poporului”: romani, dar si maghiari, evrei, ucraineni, sarbi, de membri ai partidelor democratice (Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal, Partidul Social-Democrat), de oameni de stiinta, academicieni si intelectuali de marca, de tarani, negustori, artisti, ingineri, membri ai clerului, lideri ai miscarii sioniste. Acesti oameni au fost condamnati la inchisoare, deportare si moarte lenta deoarece aveau opinii diferite de cele ale autocratilor comunisti si le exprimau in mod liber si democratic. In aceasta categorie nu se includ cei cu idei sau comportamente extremiste, xenofobe sau antisemite si, cu atat mai putin, cei care au comis crime. A fost o munca dificila, care s-a complicat si mai mult din cauza accesului restrictiv la arhive. Memorialul Sighet este organizat intr-un mod extrem de riguros, tematicile fiind documentate si grupate in ordine cronologica, pe evenimente, institutii si mentalitati. Iata cateva exemple de astfel de tematici: Tarile satelit ale Uniunii Sovietice, Distrugerea partidelor democratice din Romania, Sovietizarea institutiilor, Colectivizarea agriculturii, Represiunile etnice si religioase, Femei in inchisori, Revoltele muncitorilor impotriva lui Ceausescu etc. O viitoare expozitie (pe care o vom inaugura in 2006) va fi dedicata Cronologiei Razboiului Rece.
Prin urmare, am fost socata citind in articolul dumneavoastra din 6 octombrie 2005: “In Romania – in ciuda faptului ca fostul presedinte Ion Iliescu a recunoscut participarea tarii la Holocaust -, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei Anticomuniste, inaugurat la Sighet in 1997 (si finantat, partial, de Consiliul Europei), comemoreaza, la un loc, activisti ai Garzii de Fier din timpul si dintre cele doua razboaie mondiale si alti fascisti si antisemiti de origine romana, reciclati acum pe post de martiri ai persecutiei comuniste” (sublinierea ne apartine).
Am fost socata, deoarece, cu ani in urma, am negat cu tarie acest gen de (dez)informare lansata propagandistic in anii de guvernare neocomunista cu scopul de a ne impiedica sa facem Memorialul. Falsa teorie a “victimizarii fascistilor” in cadrul Memorialului Sighet a fost preluata si amplificata de comentatori care nu l-au vizitat niciodata. Fiecare dintre ei a crezut in spusele predecesorului, astfel incat dezinformarea s-a perpetuat. Regret faptul ca sunteti o victima a acestei dezinformari.
De asemenea, regret faptul ca, in timpul documentarii dumneavoastra, nu ati avut ocazia sa discutati despre Memorial cu prietenii nostri evrei: regretatii lideri ai Comunitatii Evreiesti, academicianul Nicolae Cajal si inginerul Theodor Wexler, sau Andrei Oisteanu, profesor de istorie a antisemitismului la Universitatea din Bucuresti. Ar trebui mentionat aici si fostul ambasador al SUA, Alfred Moses, care, dupa ce i-am vizitat impreuna pe supravietuitorii Comunitatii Evreiesti de la Sighet, a depus o coroana de flori la Memorialul Victimelor Comunismului, afirmand in discursul sau ca spera ca in secolul XXI sa dispara cele doua maladii ale secolului trecut: fascismul si comunismul.
Stimate domnule Tony Judt, sper ca veti repara nedreptatea pe care ati facut-o Memorialului. Informati-va din surse serioase si comunicati-ne concluzia la care ati ajuns. Sau – ceva mai dificil, dar mai firesc – vizitati Memorialul Sighet. Veti fi binevenit ca oaspete al nostru!
Pentru mai multe informatii vizitati site-urile noastre: www.memorialsighet.ro si www.communismvictims.info.
Sper sa ne auzim in curand,
Ana Blandiana
Presedintele Fundatiei Academia Civica, Piata Amzei 13, CP 22-216, Bucuresti, Romania
E-mail: acivica@memorialsighet.ro
P.S. Consiliul Europei nu finanteaza Memorialul Sighet, asa cum afirmati, dar am fost luati sub egida sa in 1995, cand Romania era condusa de un guvern alcatuit din neocomunisti si elemente ale extremei drepte, care au vrut sa ne impiedice “sa vindem strainilor suferintele romanilor”!
23 ianuarie 2006
Stimata doamna Blandiana,
Va multumesc foarte mult pentru scrisoarea din 18 noiembrie. Imi cer scuze pentru intarzierea cu care va raspund, dar am fost extrem de ocupat in ultimele saptamani.
Nu sunteti singura persoana care mi-a scris in legatura cu Muzeul Sighet. Veti fi incantata sa aflati ca mi-am revizuit comentariile despre Muzeu pentru urmatoarea editie a cartii mele Postwar si va sunt foarte recunoscator pentru scrisoarea care mi-a fost de mare ajutor.
Al dumneavoastra,
Tony Judt, profesor de Studii Europene, Institutul Remarque, New York University
articol preluat din www.revista22.ro, 8 februarie 2006
