juns anul acesta la majorat, Memorialul Sighet este, fără îndoială, o aşezare în care memoria îşi împlineşte deopotrivă funcţia ei comemorativă şi cea de liant între generaţii, de spaţiu de comunicare între acestea. Aşezat în inima muzeului, spaţiul de celebrare a victimelor comunismului, al celor care au pierit în închisoarea cu trist renume e pus sub semnul rugăciunii şi al parcurgerii numelor celor ucişi aici. Azi el e unul de calmă reculegere. Deasupra capelei, deschisă spre cer şi spre ceruri, vegheată de acolo de Sus, au crescut merii şi iarba deasă ca peria, înveliş ocrotitor, ca un liman ce te duce cu gândul mai aproape de viaţa nesfârşit roditoare, decât de moartea care desparte.
Poţi privi acest loc chiar din sala de conferinţe, în care se desfăşoară Şcoala de Vară. Plină ochi de liceeni, profesori şi invitaţi din ţară şi străinătate, unii dintre ei fideli participanţi, mulţi oameni care au contribuit la sprijinirea Memorialului şi la cunoaşterea lui în lume – între altele rectorul Şcolii, Stéphane Courtois, nelipsit, activ, deschis spre dialog -, Şcoala de Vară, ajunsă în acest an la a XVI-a ediţie*, a suplinit ani la rând golurile şi tăcerile manualelor de istorie, absenţa de până acum câţiva ani a unui manual al comunismului, rămas şi el cu statut opţional în programele de învăţământ.
Am fost în mai multe rânduri la Sighet, invitată (de data asta alături Viorel Marineasa şi Miodrag Milin) de cei care i-au dat viaţă, demnitate şi durată, neobosiţii fondatori şi mentori ai Memorialului, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Primul şi până acum unicul muzeu al comunismului românesc, dedicat, aşa cum îi spune şi numele, Victimelor şi Rezistenţei, a devenit şi un centru de studiu, informare şi documentare de anvergură, vizitat de zeci de mii de persoane. Pus sub egida Consiliului Europei din 1995, aflat în punctul nord-vestic al ţării, Memorialul şi-a dobândit o centralitate şi vizibilitate binemeritate pe harta memoriei şi, aş îndrăzni să zic, şi a unei istorii a memoriei comunismului românesc.Va fi greu de imitat şi imposibil de contestat această centralitate, vor trebui inventate alte formule muzeistice, alt concept. Toţi cei care văd azi Memorialul ştiu că nu mai e de multă vreme vorba de o închisoare refăcută şi transformată în muzeu, o replică a Doftanei de altădată (au fost comentarii răutăcioase de acest fel).
Directorul Memorialului Hohenschőnhausen din Berlin, Hubertus Knabe, a prezentat, de altfel, la Şcoala de Vară, muzeul pe care îl conduce: e, de fapt, un loc de detenţie şi anchetă, folosit altădată de STASI, conservat ca atare, în care ghizi sunt chiar fostele persoane anchetate, ce împărtăşesc vizitatorilor experienţa lor de anchetaţi. Mărturiile transformă spaţiul muzeal în spaţiu de confruntare cu trecutul recent, îl extind şi îl fac flexibil, îi dau consistenţă şi glas. Domnul Knabe a ridicat şi problema cunoaşterii făptaşilor, a legislaţiei menite să compenseze victimele, a lustraţiei (o secţiune a zilei de sâmbătă 16 iulie 2011 a fost consacrată integral acestor chestiuni în România, conferenţiarii fiind cercetători din generaţia mai tânără, Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu din Bucureşti şi Maria Ciobanu de la Plattsburgh, SUA).
Memoria e şi o formă de acţiune, menită nu doar să umple golurile de cunoaştere (Hubertus Knabe a prezentat statistici interesante asupra percepţiei de către tineri a comunismului, menite să identifice răspunsurile stereotipe, bazate pe informaţii sau interpretări eronate), ci şi să corecteze, cu documentele în faţă şi cu argumente raţionale, opiniile false, să se opună măsluirilor pe care regimul comunist le-a pus şi le mai pune în circulaţie despre el însuşi – chiar dacă din culise şi prin reprezentanţă. De aceea, actul cunoaşterii şi informării este primordial.
Memorialul Sighet e un proiect de acest fel, care a crescut în fiecare an prin noi documentări, pe teme care privesc rezistenţa anticomunistă românească, dar şi pe cea din alte părţi ale Europei estice (cum ar fi Polonia), prin proiecte expoziţionale itinerate prin ţară şi apoi integrate muzeului, cum e cel care a deschis în acest an Şcoala de Vară: „Rusaliile Negre“. Dedicată comemorării a 60 de ani de la deportările în Bărăgan, expoziţia a fost găzduită la Timişoara de Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran“ la începutul lunii mai, în prezenţa unora dintre foştii deportaţi.
I-am observat privind fotografiile cu un soi de stupoare, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu bucuria de a-şi recunoaşte chipul de altădată, pe al lor şi pe cel al părinţilor lor, al rudelor, al vecinilor cu care au împărţit cei cinci ani de domiciliu obligatoriu şi de chinuri.
Se revedeau în poze, la culesul bumbacului, la construitul caselor de chirpici, la moartea unui vecin, la primul Crăciun în Bărăgan, elevi într-o sală de clasă din „satul nou“ pe pereţii căreia tronau portretele celor responsabili de aducerea lor forţată acolo – Dej, Ana Pauker, Vasile Luca etc. Supravieţuitorii explicau, povesteau celor mai tineri, căutau pe impresionanta listă a copiilor morţi în deportare numele vreunui frate, al vreunei surori. Comunitatea lor de memorie îi adopta pe cei neştiutori din jur, îi integra, creând solidarităţi noi.
Elevii şi profesorii cursanţi ai Şcolii de Vară au văzut şi ei expoziţia care va lua drumul Europei pentru a se întoarce apoi în alveola liniştită a Memorialului Sighet. Privit prin lentila timpului deja trecut, prin ce descoperi şi înveţi aici, el capătă transparenţă, limpezime şi puterea de a reflecta luminos, ca un cer înstelat.
Pe coridoarele lungi ale Memorialului, ca într-o instalaţie concepută de Christian Boltanski, fotografiile victimelor – aruncate de obicei după deces în gropi comune, menite să le scufunde definitiv în anonimat şi uitare -, dar şi ale celor care au fost temporar întemniţate şi supuse unor suferinţe inimaginabile -, pot fi privite una câte una. Ghizii din muzeu, cercetătorii de aici îţi dau explicaţii despre fiecare în parte, restituindu-le o biografie, o identitate. Adică exact ce le fusese răpit, deşi cei mai mulţi dintre ei au făcut parte dintr-o elită, nu doar politică. Ei figurează în documente doar ca un număr, cel purtat în închisoare, un număr din numeroasele categorii ale „duşmanului de clasă“, din lungile liste ale celor trimişi în lagăre, întemniţaţi, ucişi, deportaţi, un număr dintre multele ale „elementelor periculoase“, ale celor cu „D.O.“ etc. etc.
La Sighet, elevii învaţă ce s-a întâmplat, cum au ajuns aceşti oameni aici, învaţă să reflecteze la cum e istoria o punte între prezent şi trecut şi ce legătură e între ea şi viitor, viitorul lor, în primul rând. Nu întâmplător, masa rotundă din prima zi a Şcolii de Vară, moderată de Ana Blandiana, acad. Al. Zub, Romulus Rusan şi Ioana Boca, stătea sub semnul întrebării: „Sunt adolescenţii de azi responsabili pentru istoria de mâine?“. Retorică, întrebarea nu era întâmplătoare, pentru că cei mai mulţi dintre ei, în paginile de jurnal imaginare, din România anului 2021, pe care le-au scris pentru a fi selectaţi la Şcoala de Vară, imaginau situaţii dintre cele mai pesimiste şi priveau evoluţia şi istoria României ca făcându-se fără ei, curgând oarecum pe lângă ei. Procedăm la fel, cei mai mulţi dintre noi, evitând chestiunea responsabilităţii individuale. Memorialul de la Sighet te face să îţi pui şi această întrebare. Oare la ea să fi făcut referinţă semnul de întrebare desenat pe o foaie albă de unul dintre cursanţii provocaţi de Lia şi Dan Perjovschi să răspundă printr-o imagine la întrebarea „Ce este pentru ei comunismul?“?
De altfel, cei doi artişti au obţinut aplauze furtunoase pentru prezentarea proiectelor lor profesionale şi artistice, nu doar pentru originalitatea acestora sau pentru că discursul lor era unul făcut preponderent din imagini, ci şi pentru că erau fireşti, spontani şi le-au dezlegat tinerilor „câteva cuvinte cheie pentru o gândire critică“. Le-au arătat elevilor că atunci când eşti pasionat, ai idei, creativitate şi energie, eşti organizat şi generos şi ai şi un pic de noroc, poţi învinge obstacolele, poţi face tu lumea în care trăieşti, te poţi îmbogăţi interior dând sens lucrurilor pentru care te zbaţi, poţi întemeia.
Memorialul Sighet e prin el însuşi o probă, o dovadă, un îndemn de acest fel.
* * *
Şcoala de Vară de la Sighet a fost organizată, ca în fiecare an, de Fundaţia Academia Civică şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, în asociere şi cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Ambasada Franţei la Bucureşti şi Institutul Polonez.
