un interviu cu Romulus Rusan
Cu ocazia decernarii Premiilor revistei Cuvantul, Fundatia Academia Civica a fost declarata “institutia culturala a anului” (2004). Cum comentati aceasta definitie?
Am spus-o si acolo: cuvantul “institutie” este foarte flatant, insa noi suntem mai mult sau mai putin decat o institutie, in sensul ca, fara a putea fi fixati intr-o definitie, fara a fi “in sistem”, acoperim datoriile si rezultatele pe care ar trebui sa le aiba multe institutii publice. Mai precis, “tinem locul” acelor institutii, in sensul ca ne ocupam de trecutul lor, inglobat in ansamblul memoriei tarii, in genetica mentalitatilor nationale. La modul concret, prin Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, pe care l-am creat la Sighet (intr-un loc geografic cam excentric, e adevarat, dar caruia i-am transformat numele in renume), prin acest memorial unic in felul sau si prin cercetarile asidue pe care le intreprindem aici, la Bucuresti, de 13 ani, am “tinut locul” unor institutii academice sau universitare, publice sau statale, care au adormit in prezent.
“Adormirea in prezent”
“Adormirea in prezent” inseamna ca aceste institutii nu mai sunt interesate de trecut sau de viitor?
Sunt interesate, dar numai in masura in care forurile europene le impun sa realizeze acquis-ul comunitar intr-un domeniu sau altul – sa spunem, al independentei justitiei, sau al regulilor financiare, sau al demilitarizarii politiei; atunci ele aplica recomandarile cu o viteza si fidelitate mai mult sau mai putin adecvate; dar, fiindca nu li se recomanda sa priveasca si in trecut, ele fac aceste lucruri uitand ca in trecutul nostru antebelic (ma refer la cei 70-80 de ani de dinaintea ultimului razboi) au fost cladite institutii cu un trecut propriu onorabil, de multe ori asemanatoare celor spre care ne grabim acum. Nestiind acest lucru, reinventam roata. E adevarat ca generatiile care n-au trait decat in comunism n-au de unde sa mai stie acest lucru, pentru ca in timpul comunismului tot ce fusese “burghez”, “capitalist” era diabolizat, iar dupa 1989 efortul statului, al universitatilor, al Academiei, al institutiilor insele de a constientiza acel prim trecut a fost aproape nul. O patologie a memoriei, cum spunea cineva, a fost inseminata societatii prin sloganuri conciliatoriste, de genul “Sa privim numai inainte, sa lasam trecutul istoricilor”, incat oamenii nu mai stiu de unde vin, dar nu prea inteleg nici unde ar trebui sa ajunga. Cred ca este vorba chiar de o criza de identitate nationala, caci a nu cunoaste trecutul recent inseamna a te lipsi de o parte a propriei definitii.
Lucrurile acestea nu se afla de la scoala sau din media?
Scoala nu pune nici ea suflet in acest domeniu, cu exceptia unor profesori care o fac pe cont propriu. Intre toate facultatile de istorie, stiinte politice, administrative, jurnalistice, din cate stiu, singurul curs despre Gulagul romanesc este cel de la Cluj, al Ruxandrei Cesereanu (se aude ca va fi si acela anulat de la toamna). Manualele de liceu sunt croite dupa un curriculum conceptual si abstract, care indeamna la plictiseala si evaziune. Cat priveste televiziunea publica (marele dascal a milioane de oameni), este greu de crezut, dar TVR 1 a desfiintat toate emisiunile de istorie, inclusiv Memorialul Durerii al doamnei Lucia Hossu-Longin, facand tabula rasa din trecut.
In ce masura repara Memorialul Sighet aceste lacune, cum “tine el locul” altor institutii si ce credeti ca ar trebui sa faca acestea?
Memorialul Sighet nu se poate adresa unor milioane de spectatori si nici nu e mediatizat de vreo televiziune sau in prea multe scoli. Este vizitat de un numar apreciabil de spectatori (35.000 pe an), dar aproape jumatate dintre acestia sunt tineri si reprezinta, deci, un reper al memoriei care va ramane, sper, de-a lungul multor ani, atragator. Vreau sa va spun, insa, ca nici o universitate romaneasca, cu exceptia cursului de care va vorbeam, de la Cluj, nu s-a interesat de el, chiar daca este foarte apreciat de mediile academice din strainatate (Hoover Institution, Universitatea “George Washington” si CWIHP din Washington D.C.). Pentru inaugurarea din 11 septembrie 2009 a cladirii care se va construi in locul Turnurilor Gemene, la New York, am fost invitati sa colaboram, reprezentand Romania, la realizarea marilor spatii expozitionale dedicate libertatii si incalcarii libertatilor in lume. Un proiect al Universitatii germane din Jena si al Memorialului Buchenwald, care monitorizeaza memorialele din tarile ex-comuniste, a ales Sighetul pentru un stagiu de practica de patru saptamani. La Weimar, intr-o reuniune recenta, Memorialul nostru a fost cel mai bine cotat dintre muzeele victimelor comunismului din sase tari central-europene, pentru sobrietatea sa stiintifica, pentru bogatia informatiei documentare si lipsa accentelor propagandistice. Asta, in timp ce pentru recenta Casa a Terorii de la Budapesta statul maghiar a investit de 11 ori mai mult decat s-a investit in Sighet in 13 ani, iar colegii de la Varsovia au anuntat ca statul polonez le-a alocat cinci milioane de euro pentru infiintarea unui memorial similar.
O institutie care tine locul altora
Inseamna, oare, ca asteptati de la statul roman un ajutor material pe masura?
Ajutorul pe care-l asteptam este unul tinand de sensibilitatea fata de problematica noastra. La Memorialul Sighet se face o analiza critica a trecutului comunist, a institutiilor, evenimentelor si mentalitatilor, care au fost intai sovietizate, apoi – pentru o scurta perioada – liberalizate, inainte de a fi din nou distruse de aberatia “epocii de aur”. Evident ca suntem interesati si de victimele sistemului concentrationar (apreciate la doua milioane: cel putin 600.000 condamnate cu sentinte, iar restul arestate fara proces, deportate, stramutate) si in acest sens spuneam la inceput ca “tinem locul” institutiilor abilitate sa dea publicitatii si sa condamne crimele abominabile comise contra drepturilor omului de “justitia de clasa” care inlocuise justitia statului de drept. Solicitat in numeroase randuri sa o faca, d-l Valeriu Stoica, fostul ministru de Justitie, a sustinut ani de zile cu abnegatie ca “lucrarea justitiei (comuniste) nu poate fi anulata legislativ”, ci doar prin… recurs in anulare facut pentru fiecare din sutele de mii de condamnati! (Am calculat: asta ar fi durat doua sute de ani!) Ce puteam spera dupa anul 2000? Nici alte institutii (desi traim intr-un stat de drept) nu s-au grabit sa-si inventarieze victimele cazute pe frontul luptei de clasa: Academia, Banca Nationala (cinci guvernatori morti numai in inchisoarea Sighet), Biserica, Uniunea Scriitorilor, UNITER-ul, universitatile, partidele, sindicatele, politia, magistratura insasi, medicina, asociatiile de ingineri… nu exista institutie sau profesiune care sa nu fi dat tributul sau de arestati, deportati, exterminati, dar nici una nu a raspuns apelului nostru de a ne da informatiile necesare. Lipsa de timp? Dar au trecut 15 ani! In acest sens, nici presedintii Romaniei n-au dovedit un minim imbold in a lua cunostinta de dimensiunile Gulagului din Romania. Pe buna dreptate presedintele Basescu infiinteaza o celula de criza pentru salvarea celor trei ziaristi atat de absurd rapiti in Irak si ne rugam lui Dumnezeu sa reuseasca eliberarea lor. Urgentele prezentului sunt prioritare. Dar cand va avea timpul sa mediteze si la soarta zecilor de ziaristi, a sutelor de scriitori si artisti, a miilor de ingineri si a zecilor de mii de tarani arestati si deportati in cei 45 de ani de comunism? A celor 165.000 de militari luati prizonieri de sovietici de pe linia frontului si dusi in Siberia in primele zile de dupa 23 august 1944, atunci cand acestia se credeau aliati si s-au trezit prizonieri?
Drepturile omului nu au fost inventate, ci doar legiferate de Conferinta de la Helsinki din 1975. Crimele savarsite intr-o tara africana, in Romania de acum o jumatate de veac sau in Germania si tarile satelite in timpul razboiului sunt in aceeasi masura de neacceptat. In acest sens, condamnarea de catre presedintele Basescu a crimelor nazismului si omagierea monumentelor de la Auschwitz si Washington care perpetueaza memoria victimelor urii de rasa sunt firesti si indreptatite. In acelasi timp, fostii detinuti politici din Romania, ca si urmasii lor, considera pe buna dreptate ca presedintele ar fi dator sa faca un drum la Memorialul de la Sighet – sau macar in Parlament – pentru a condamna crimele comunismului si a omagia printr-o declaratie publica cele doua milioane de compatrioti ai sai privati de libertate, torturati, ucisi sau striviti de ura de clasa.
Din cate stiu, un program pe care-l desfasurati in prezent evalueaza tocmai dimensiunile si caracteristicile acestui sistem de detentie intins pe suprafata intregii tari.
Este vorba de Recensamantul populatiei concentrationare in Romania anilor 1945-1989, pe care-l desfasuram in Centrul nostru de studii din Bucuresti (cel care creeaza baza stiintifica a Memorialului Sighet). Dupa ce am studiat fenomenul, geografia, cronologia si atatea cazuri speciale (trei mii de ore de inregistrari de istorie orala si 20.000 pagini de studii publicate in colectiile Centrului), ne-am concentrat acum atentia asupra dimensiunilor statistice ale Gulagului din tara noastra. Este un program vast, bazat pe inventarierea si apoi pe analiza statistica, sociologica si istorica a domeniului. Dispunem de peste 90.000 de fise de inchisoare, pe care le introducem in computer pentru a extrage la sfarsit concluzii cat mai complete. Esantionul pe care lucram este mic in raport cu amploarea sistemului concentrationar, insa este, cred, suficient de reprezentativ pentru a ne da relatii credibile: cati barbati si cate femei, ce categorii sociale, ce studii, profesiuni, ce nationalitate, confesiune, apartenenta politica, avere aveau cei arestati sau deportati. Pentru ce motiv au fost arestati si pe baza carui articol din Codul Penal au fost condamnati (daca au trecut prin justitie; la cei retinuti administrativ, adica necondamnati legal, este scrisa doar pedeapsa, nu si motivul)?
“Crime contra clasei muncitoare”
Motivele condamnarii sunt trecute in fisa?
La cei mai multi sunt transcrieri tale quale ale incadrarii juridice: crima de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 C.P.), crima de surpare a ordinii constitutionale (art. 207 C.P.), crima intensa contra clasei muncitoare (art. 193/I), instigare publica (art. 327 C.P.), omisiune de denunt, publicatii interzise etc. La altii apare cate o descriere mai “clara”, de genul: “a stiut de un individ care a facut parte dintr-o organizatie subversiva”, sau “a discutat cu un individ sa plece in Iugoslavia”, sau “a gazduit un preot catolic”, sau “s-a exprimat necivilizat la adresa societatii” (aici e vorba de un zugrav militar din Oradea care la 3 noiembrie 1956, deci in timpul insurectiei de la Budapesta, se va fi solidarizat cu revolutionarii maghiari). Alte motive, mai ales la “administrativi”, se ghicesc din faimoasa rubrica “apartenenta politica”, prezenta in toate formularele de cadre din epoca: “PNT”, “PNL”, “PSD”, “legionar”, “titoist”, “sionist”, “francmason”, dar chiar si “PMR” sau “Frontul Plugarilor”. La tarani se poate vedea cum nepredarea cotelor este taxata drept “sabotaj”. La preoti se trece fie o apartenenta politica, fie “misticism” sau “atitudine impotriva materialismului dialectic”, fie “uneltire”. Articolul 193/I (“crima contra clasei muncitoare”) era un articol secret, edictat printr-un decret (nr. 62/1955) si nepublicat niciodata, iar in el erau cuprinse toate acuzatiile posibile, de la apartenenta la politia burgheza sau la serviciile speciale pana la activitatea unui pastor, Richard Wurmbrandt, care a fost condamnat in baza lui la 25 de ani temnita grea. Unele fise sunt completate in graba si cuprind doar datele personale, locul si data decesului. De multe ori familia nu fusese anuntata decat ca detinutul sau retinutul a murit (sau nici macar atat), asa incat obtinem date importante si asupra celor morti in inchisori. S-a intamplat ca un supravietuitor al familiei sa afle din fisele noastre ce s-a intamplat cu tatal sau bunicul pierdut in urma cu o jumatate de secol.
In ce stadiu se afla acest recensamant si cand scontati ca vor putea fi publicate rezultatele lui?
Deocamdata ne aflam la jumatatea procesului de introducere a datelor si lucram cu o echipa de statisticieni-informaticieni la metodologia dupa care vor fi prelucrate. Intr-un an sau maximum doi vom publica si cartea care va rezulta din interpretarea datelor. Speram sa fie cea mai cuprinzatoare si obiectiva analiza a incalcarii drepturilor omului si a reprimarii opiniei libere, prin teroare, inchisoare si crima.
Interviu realizat de Ioana Anghelescu
articol preluat din www.revista22.ro, 15 aprilie 2005
