Ajuns aproape de nonagenat, cu un palmares ce constituie deja o remarcabila opera de istoric si memorialist, Cicerone Ionitoiu (in acte are inca doua prenume: Aristotel si Traian) e una dintre figurile cele mai notabile din istoria postbelica a României.
Nascut la 8 mai 1924 in orasul Craiova, a studiat literele in capitala si s-a inregimentat politic (PNT) de timpuriu, luând parte la actiunile patriotice contra Dictatului de la Viena, apoi contra ocupatiei sovietice si a procesului de comunizare a tarii. A platit pentru aceasta cu asupra de masura, urmarit si terorizat de „politia secreta“, inca din anii razboiului, supus apoi la peste un deceniu de recluziune silnica, fiind unul dintre marii militanti pe linie democratica din perioada postbelica. Si-a descris el insusi avatarurile, minutios si sensibil, in numeroase lucrari legate de sistemul in cauza, insa mai cu seama in doua volume de „Memorii“, unul „din tara sârmelor ghimpate“ si altul „din exil“, ambele de o valoare documentara si ego-istorica inestimabila. Ele s-au bucurat de atentia criticii, cu bun temei, fiind socotite repere indispensabile in orice analiza temeinica a perioadei .
Comentând prima parte a cartii, istoricul Marius Oprea, trecut el insusi prin experienta inchisorii, in faza crepusculara a regimului, a calificat-o drept „Spovedania unui neinvins“, pastisând astfel titlul cartii „invinsului“ Panait Istrati din perioada interbelica. Activismul sau lucid si energic a fost apreciat chiar de Iuliu Maniu, presedintele partidului si fost premier, caruia avea sa-i dedice un pretios volum axat pe dimensiunea omului politic .
Nu se pot rezuma judicios asemenea carti, in care cazuistica se vadeste inepuizabila, iar capacitatea autorului de a le memora, strânge laolalta si descrie cu totul aparte. Finele razboiului, cu atâtea rasturnari spectaculoase, pe tarâm national, ca si in ordinea biografiei sale, l-a gasit in situatia unui tânar, la douazeci de ani, deja incadrat politic, din 1943, an in care a si luat parte la o manifestare studenteasca contra Dictatului de la Viena. Investit anume cu misiunea de a organiza tineretul taranist din Oltenia, peste doi ani, a fost arestat de Siguranta, intâia oara la 1 august 1945, intre altele pentru difuzarea unei declaratii facute de Iuliu Maniu, la 19 iulie acelasi an, declaratie ce dezavua linia politica impusa de ocupantul sovietic si asumata de guvernul Petru Groza.
Pentru tânarul Cicerone Ionitoiu, licentiat in Litere si aspirant la o cariera politica in cadrul amintit, eminamente democratic, incepea o lunga perioada in care confruntarea cu noul regim devenise inevitabila, dupa cum s-a putut vedea la manifestatia proregalista din 8 noiembrie 1945, apoi la alegerile falsificate de comunisti din toamna anului urmator, ambele evenimente fiind ocazii in care militantismul sau national si democratic s-au reliefat cu putere. Odiseea luptei sale cu organele represive, descrisa minutios in amintitele „Memorii“, au fost publicate la Polirom, cu o prefata de Marius Oprea, istoric trecut si el prin arcanele recluziunii silnice si animator constant al studiilor privind epoca dictaturii comuniste.
Arestat (a câta oara?) la 15 august 1949, pus in libertate in septembrie 1954, s-a opus mereu abuzurilor dinauntru, ca si din afara inchisorii, lasând peste tot impresia unui om pentru care adevarul, demnitatea, omenia conteaza superlativ. La o alta runda a detentiei, a avut parte (in Jilava) de presiuni pe linia asa-zisei reeducari: „Ni se cerea, ca la Pitesti, dar fara bataie, sa ne facem autodemascarea si sa ne demascam toti cunoscutii, promitându-ne ca nimeni nu va avea de suferit. Timp de un an am trait in aceasta mocirla“ .
Eram eu insumi, atunci, in sinistra inchisoare, pe reduit, impreuna cu Mihai Ursachi, viitor mare poet, in timp ce un alt coleg, arhitectul Nae Radulescu, era supus la anchete suplimentare si amenintat cu un nou proces. Concomitent, alti „prizonieri“ erau pusi in libertate, fara cunostinta celor ramasi dupa gratii. Nu mi s-a cerut, cât despre mine, sa-mi fac autocritica ori sa colaborez cu „organele“. Eliberat la 16 aprilie 1964, printr-un decret de gratiere, eram deja in cautarea unui „loc de munca“, la Iasi, fara izbânda, iar Cicerone Ionitoiu (nu-l cunoscusem acolo, personal) avea sa mai ramâna in Jilava pâna la 29 iulie, acelasi an.
Supravegheat continuu, tracasat, umilit, a depus mari eforturi de plecare definitiva, ani de-a lungul, insa n-a reusit sa iasa decât dupa interventia presedintelui Valéry Giscard d’Estaing si o „campanie“ radiofonica de sprijin la „Europa Libera“. Anii de exil constituie o alta etapa a vietii sale, una deplin coerenta cu faza anterioara, in sensul luptei neistovite cu regimul comunist. Actiuni de protest deschis, memorii, articole in presa, editarea revistelor „Lupta româna“ si „Desteapta-te, române!“ sunt numai câteva dintre uneltele folosite pentru a submina acel regim. A publicat, totodata, o suita de volume, dezvaluind ororile produse in tara sa: „Morminte fara cruce“, „Persecutia Bisericii din România“, „Rezistenta armata a românilor impotriva comunismului intre anii 1944-1960“ etc.
In timpul tranzitiei postcomuniste, Cicerone Ionitoiu si-a extins inca mai mult proiectele, cercetând tot felul de arhive, tiparind alte carti si luând parte la manifestarile comemorative la adresa celor care au combatut sistemul totalitar. Mi-a fost dat sa-l intâlnesc de mai multe ori, in asemenea ocazii (la Alianta Civica, la Memorial Sighet, la Institutul de Istorie „N. Iorga“), cu un real profit la orice revedere. Prima data ne-am intersectat insa pasii, scurt dar semnificativ, la Freiburg, in RFG, cu ocazia unui simpozion initiat la Biblioteca Româna din localitate, condusa atunci de entuziastul carturar Virgil Mihailescu, format la scoala bibliologica a lui Ion Bianu. Ne-am mai intâlnit o data, cu ani in urma, la Paris, in cadrul unei dezbateri pe tema istoriei recente si a mostenirii lasate de comunism, reuniunea fiind organizata de Biblioteca Româna, asa cum supravietuise aceasta dupa abolirea „Cortinei de fier“. Nu pot decât regreta faptul ca asemenea intâlniri n-au fost mai dese si mai consistente, date fiind experientele si preocuparile noastre comune.
Se cuvin amintite, aici, din numeroasele-i lucrari, mai ales „Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu“ (1997), „Nicole Valéry – o lumina in bezna exilului românesc“ (1997) etc. Ultima carte, „Figuri de legenda“ (2013), scoasa sub egida Fundatiei „Academia Civica“ (redactor Mihaela Udrescu), merita o subliniere speciala, data fiind selectia memoriala a „personajelor“. Remus Radina, de care il lega recluziunea si exilul, ii apare ca „unul dintre eroii epocii noastre“. Lui i-a rezervat cea mai ampla si mai calda evocare in noul florilegiu al rezistentei românesti. La fel de impresionant e portretul lui Aurel State, despre care exista destule marturii consonante, inclusiv de la unii care l-au intâlnit numai in afara inchisorii, cum e cazul scriitoarei Ileana Malancioiu, consateanca legendarului militant. Un colonel român, Munteanu, ajuns prizonier la Cercul Polar, isi indemna astfel confratii: „Cel care va supravietui viitorului nestiut, reintors acasa, sa spuna oricum, chiar gângav, ceea ce pamântul tace“. Colonelul avea sa moara la Aiud, inainte de a fi in stare sa marturiseasca. Au facut-o altii, precum Aurel State („Pe drumul crucii“, 1983) sau Aurelian Gulan („Marturii din Iadul Rosu, de la Vorkuta la Gherla“, 1995), ca sa notez doar exemple la indemâna, primul evocat afectuos si in „Figuri de legenda“. Ion Gavrila Ogoranu, binecunoscut el insusi ca memorialist al epocii, se confeseaza intr-un pasaj memorabil, testamentar: „Am pornit pe un asemenea drum având credinta ca aceasta ne era datoria, altfel nu puteam. Orice soarta ne va da Dumnezeu, suntem siguri ca din jertfa noastra va iesi un viitor mai bun pentru neamul românesc“ .
Ca cercetator al fenomenului concentrationar si c
a publicist, in exil, dedicat cauzei românesti si democratiei, Cicerone Ionitoiu a manifestat aceeasi tarie de caracter ca si in lupta politica din patria „socialista“. Seria de volume scoase sub titlul de „Morminte fara cruce“, studiile privitoare la rezistenta armata, la Biserica, la unele figuri proeminente ale vietii noastre politice alcatuiesc un capitol aparte.
„Adevarul despre drama poporului român“, iata sensul acelor „Figuri de legenda“ evocate in noul volum, deplin consonant cu cele dinainte, scrise intr-o viata de aparator al cauzei nationale. Fiecare efigie din cele peste douazeci e un segment semnificativ din dramatica noastra istorie postbelica, conturând in ansamblu imaginea miscarii de rezistenta a românilor sub dictatura comunista. Ultimele secvente din volum par a fi si cele mai cizelate, sub aspect artistic, memorialistul vadindu-se mai atent la forma. Cel care incheie suita de „figuri legendare“ („Vasile Paraschiv“) releva inca o pilda de lupta eroica pentru adevar si libertate.
Avem de-a face, s-a mai spus, cu un „adevarat cronicar al suferintei si demnitatii românesti“, suferinta descrisa de-a lungul câtorva decenii. Autorul a stiut sa aleaga dintre figurile demne de interesul posteritatii, evocând militari, medici, preoti, ingineri, tarani etc., ca intr-o galerie menita a rezista timpului. Si-a evocat singur, memorialistic, in detaliu sinuozitatile biografiei sau lexicografic, in monumentala serie de autor, „Victimele terorii comuniste“, acolo unde firida personala a impus un contur de microbiografie.
Un studios preocupat de rastimpul celor noua decenii, in care Cicerone Ionitoiu si-a dus existenta, ar gasi in ea destula materie de cercetare si reflectie, cu elemente personale, dar si altele evocând contextul epocii.
Un asemenea studiu s-ar impune acum ca urgenta, dat fiind ca neobositul militant si carturar s-a stins intre timp, la Paris, spre marele regret al celor care l-au cunoscut .
