Revista Formula AS: “Şi adevărul vă va face liberi” – cu ROMULUS RUSAN despre Memorialul de la Sighet

Printre martiri 

La Sighet, în închisoarea în care au mucenicit Iuliu Maniu, Brătienii şi episcopii greco-catolici ai Ar­dealului, suferinţa erupe şi azi din pereţi. O rană a memoriei nevindecată. Alături, în Cimitirul Săracilor, ţipă de sub ţărână şi chinul celor 54 de martiri care au murit, toţi, în anii ’50 şi au fost îngropaţi fără nume. Azi, fosta închisoare a devenit un cutremurător Mu­zeu şi Memorial al Victimelor Comunismului, fondat şi ridicat, spre mare lauda lor, de scriitorii Romulus Ru­­san şi Ana Blandiana. Peste 50 de săli tematice, una mai însângerată de istorie decât alta, te întâmpină în fostele celule ale puşcăriei. Dacă treci prin ele cu pas pios, înţelegi şi mai bine de ce nu trebuie să uiţi ni­ciodată anii aceia negri ai României. La parter, e celula în care a murit Iuliu Maniu, liderul Marii Uniri, a cărui fotografie, bătrânii ţărani ardeleni o mai ţin şi azi între năframe, ca pe-o icoană: celula şi patul pe ca­re, înainte să-şi dea sfârşitul, marele patriot a cerut o bucăţică de tricolor. Ultima sa dorinţă. Alături, în al­te săli, afişate pe zeci de panouri – sute de foto­gra­fii din care te privesc drept în ochi alţi şi alţi martiri ai idea­lurilor naţionale, exterminaţi, şi ei, fără milă, în anii ’50. O atrocitate a disperării, ce te cuprinde fără s-o poţi opri. Pen­tru că ge­nocidul continuă: “Scriitori în închisori”, “Fe­no­me­nul Piteşti”, “Rezistenţa ar­ma­tă din munţi”, “De­­por­tarea în Bărăgan”, “Femei în în­chi­soare”, “Po­ezia în închisoare”, “Rezistenţa în Ma­ra­mu­reş” – su­fe­rinţe uriaşe, nerăscumpărate şi îm­pinse, uşor, în uitare…
Într-o curte a închisorii, în care altădată deţinuţii ieşeau în lanţuri şi zeghe, stă acum un grup statuar, de o frumuseţe şi un dramatism extraordinare: “Con­vo­iul Sacrificaţilor”, operă a lui Aurel Vlad, unul din­tre cei mai importanţi sculptori ai României de azi. Des­pre toate acestea şi despre destule alte mărturii ale Memo­rialului Sighet, am stat de vorbă cu scriitorul Romulus Rusan.

Romantismul anilor ’90

– Domnule Rusan, auzim de ani de zile de Me­morialul de la Sighet (mai puţin din mass-media, cât de la cei care l-au vizitat), dar povestea lui nu este cunoscută aşa cum ar merita. O asemenea instituţie de nivel internaţional într-un orăşel din margine de ţa­ră, este în sine un eveniment. De ce aţi ales, împre­ună cu soţia dvs., doamna Ana Blandiana, tocmai Sighetul? Vă trageţi din Maramureş? Aţi avut rude închise acolo?

– Nu este nici unul din noi maramureşean. Abia dacă trecusem de 2-3 ori prin Sighet, iar taţii noştri (deşi deţinuţi politici), fuseseră duşi în alte închisori. Dar locul l-a hotărît romantismul acelor ani ’90, în care intelectualii – şi mai ales scriitorii – căutau să se facă folositori unei ţări care, în anii de după război, şi mai ales în decembrie 1989, dăduse atâtea jertfe pen­tru libertate. Colegii de la Alianţa Civică din Sighet, printre care scriitorii Laurenţiu Ulici şi Gh. Mihai Bâr­lea, ni s-au plâns că închisoarea în care au murit Iuliu Maniu, Dinu şi Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frenţiu şi Chinezu a devenit o ruină de care nu se ocupă nimeni. În vremea aceea (vorbim ca într-un basm sau ca în Biblie) oamenii erau mult mai sensibili şi mai săritori dacât azi, în timpul “marilor proiecte”. Primarul şi Consiliul Local ofereau clădirea pentru a i se da de către cineva o întrebuinţare culturală (apro­po, să nu-i jignim, spunând că sunt la margine de ţară. Ei îşi consideră oraşul a fi chiar în centrul Europei, la un moment dat, exista şi o bornă în acest sens). Aşa se face că, iată, ea nu a apucat să aibă soarta atâ­tor monumente şi întreprinderi căzute pradă demolatorilor acestui sfert de secol.

“N-am studiat istoria. Am trăit-o «în practică»”

– Ce v-a îndemnat să porniţi acest demers dificil? V-a “însemnat” comunismul, ca pe mul­­te alte familii de ardeleni? Eraţi, în copi­lă­rie şi în tinereţe, pasionat de istorie?

– M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii stalinişti, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, oraşul primului mi­nistru Petru Groza. Am absolvit Liceul “Mihai Vi­tea­zul” şi eram foarte mândri de chipiele cu acro­nimul “LMV”, dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că “legase pe ţărani de pământ”!), iar tabloul de ab­sol­vire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei şi distrus. Între timp, tata fusese în­chis, iar mama a trebuit să ne crească sin­gură, pe sora mea şi pe mine, ţinându-ne strânşi lângă ea, ca să “nu vorbim” şi să fim daţi afară din şcoală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu ştiu de “ori­ginea nesănătoasă”, astfel încât am ter­minat ca premiant, dar pe ur­mă, dosarul nu mi-a fost primit nici la fi­lologie, nici la isto­rie, încât abia după un an de “mun­că de jos” (fochist de noap­te la “Carbo­chim”), am reuşit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca pre­miant (altfel ris­cam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aş mai fi fost student, aş fi fost luat să fac armata “la lopată” trei ani, şi nu în cadrul facultăţii, la “termen redus”. Ia­tă, deci, că – deşi n-am studiat pro­priu-zis istoria – am trăit-o “în practică”. Nu exa­gerez spu­nând că toate aceste meandre şi presiuni ale istoriei (ur­ma să trăiesc ne­nu­mărate şi în vii­tor), pe care am că­u­tat să mi le ex­plic, au contat pentru mi­ne cât o facultate! Şi acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Me­morialul de la Sighet.

– Din câte ştiu, aveţi în familie mai mulţi preoţi. Le datoraţi şi lor această aplecare morală către trecut? Şi rezistenţa la regimul roşu?

– Care ardelean nu are preoţi în familie? După “Unio Trium Nationum, înţelegerea aceea nefastă, din 16 septembrie 1437, prin care românii nu erau re­cu­noscuţi ca naţiune, ardelenii au avut ca autorităţi, nu numai morale, ci şi politice, pe propriii preoţi. Preoţii au preluat asupra lor presiunea timpului, asuprirea, discriminarea. În primele veacuri au purtat opinci şi haine de dimie, ca şi enoriaşii lor. La Poiana Sibiului, aşezată la 1000 metri altitudine, în munţii Cindrelului, familia mamei mele a dat satului o întreagă dinastie de preoţi, cu numele Dobrotă. Rezonanţa slavă a acestui nume, sau mai degrabă poreclă – dobrotă însemnând bunătate – se datora faptului că românii de peste munţi erau hirotonisiţi numai în Serbia, la Kar­lovac, neavând acest drept în ţara lor. În timpul Uniaţiei, Popa Dobrotă din Deal îşi ţinea liturghiile în păduri, căci bisericuţa de lemn, din 1694 (declarată mai târziu, în 1930, monument istoric, de Nicolae Iorga), a fost închisă. Mormântul mamei mele este chiar lângă intrare. Fuga în pădure a cauzat multe per­secuţii şi jertfe, până când, în 1802, a fost construită o nouă biserică ortodoxă, din piatră. Tatăl mamei mele, Ilie – preot şi el la a treia sau a patra generaţie – a prins, prin 1880, vremuri mai bune, deşi a rămas ortodox: şcoala primară în sat, gimnaziul la Blaj, li­ceul la Braşov, seminarul la Sibiu, unde a fost şi hirotonisit. Citea şi călătorea mult, coresponda cu scrii­tori, între care Duiliu Zamfirescu. Şi din partea tatălui am avut preoţi în familie. Bunicul meu patern, protopopul Florian Rusan, coborât la Alba Iulia din Ţara Moţilor, a fost, în 1918, printre organizatorii Marii Adunări de pe Platoul Romanilor. Biserica sa din Oraşul de Jos (al cărei preot, Raţiu, îi spovedise şi împărtăşise pe Horia şi Cloşca, înaintea execuţiei de pe Dealul Furcilor) a devenit, la 1 Decembrie 1918, gaz­da preoţilor din Transilvania veniţi la Marea Unire. Fiii lui, Florian, Romulus şi Re­mus, de 13 ani, ţi­neau prin clopotele bi­sericii legătura cu cei din Cetate. Iar a doua zi după Marea Unire, la 2 decembrie 1918, Părin­tele Florian l-a înmor­mântat în cimitirul oraşului pe ţăranul Ion Arion din Aghireş, îm­puşcat în ajun de găr­zile maghiare în gara Teiuş, în trenul care îl aducea la Alba Iulia. Apoi, în 1922, Florian Rusan a fost şi cel care a gestionat, împreună cu arhitecţii din Ţară, lucrările la Catedrala Încoronării, unde la 15 octombrie, Regii Ro­mâniei, Ferdinand şi Maria, au primit în­sem­nele de reîntre­gitori ai ţării. Iar ca ginere, vreau să vorbesc şi des­pre alt preot din fa­milia mea, tatăl Blandianei, preotul Gheorghe Co­man. În Oradea eli­be­rată în octombrie 1944, el a construit, în plin regim ateu, din dona­ţiile enoriaşilor săi ceferişti, o mare biserică. Poate tocmai de aceea a şi fost arestat şi condamnat.

Închisoarea miniştrilor

– Cum a început totul, cum aţi fondat Me­mo­rialul de la Sighet?

– La 29 ianuarie 1993, participând ca invitat la o conferinţă pentru drepturile omului la Strasbourg, împreună cu Ana Blandiana, ea a pledat pentru ideea că încălcarea acestor drepturi nu trebuie căutată doar în prezent, ci şi în trecut. A avut şi o întrevedere cu doamna Catherine Lalumière, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, căreia i-a propus proiectul transformării fostei închisori de la Sighet, într-un muzeu al victimelor comunismului. Era ne­voie de acest sprijin. La Bucureşti, guvernanţii ne erau ostili. Ţara nu fusese încă primită în Consiliul Europei, considerându-se că, prin mineriade, fuseseră încălcate normele statului de drept. “Unde au fost încălcate drepturile omului mai brutal decât într-o în­chisoare comunistă?”- s-a întrebat retoric d-na Lalumière, promiţându-ne egida forului european, care a venit după doi ani de expertiză internaţională. Această închisoare era Sighetul, locul – aflat chiar pe graniţa sovietică – prin care trecuseră ţăranii, elevii şi intelectualii anticomunişti de după 1945 şi apoi, între 1950 şi 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale ţării. Ţăranii îi spuneau “închisoarea miniştrilor”, iar bătrânii îi spun chiar şi azi aşa, Memorialului.

Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strân­gerea de obiecte, documente şi fotografii, sim­po­zioane cu sute de participanţi români şi străini, în­re­gistrarea de mărturii orale ale foştilor deţinuţi po­litici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripţii şi vo­luntariat. Două lucruri nu le-am putut şti de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nomina­li­za­rea, în 1998, a Memorialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene – alături de Memo­rialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii – nu în­semna, automat, şi un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Şi nici că realizarea lui, începută atât de romantic şi altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim vieţile în ea, pentru mult timp. Totuşi, în 1997, când clădirea a fost reabilitată şi am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat şi de statul român, care l-a de­clarat “ansamblu de in­te­res naţional”. Era, la acea dată, primul me­mo­rial al victimelor comu­nis­mului din lume. Unul creat în întregime de so­cietatea civilă. Ce a urmat de a­tunci poate fi văzut la Sighet, orăşelul devenit un nume pe harta me­mo­riei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cul­tural, am tezaurizat în­trea­­ga noastră trudă şi cer­­cetare: 100.000 de fişe de deţinuţi politici, 10.000 certificate de de­ces, martirii Sighetului, 85.000 de nume din de­cre­tele de graţiere din 1962-1964, mii de ore de în­registrări de istorie ora­lă, zeci de mii de pagini din simpozioane şi şcoli de vară, mii de fotografii şi obiecte. Muzeul are o audienţă extraordinară.

“Un tulburător amestec de uimire şi recunoştinţă”

– Cum s-a inserat no­ul aşezământ în viaţa Sighetului?

– Ca să vă daţi seama de importanţa muzeului pentru oraş (cu mii de şomeri, după închiderea combinatului de lemn şi a fabricii textile), numărul vizitatorilor într-un an este dublu faţă de popu­laţia Sighetului. Foarte mulţi tineri vin să vadă Me­­morialul, şi la fel de mulţi străini. Sentimentul, aproape general, este ur­mătorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) şi ies cu lacrimi în ochi, cu­tremuraţi de adevărurile pe care le descoperă par­cur­gând sălile. Performanţa muzeului se măsoară nu numai prin numărul de vizitatori, ci şi prin însem­nă­rile acestora în cărţile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire şi recunoştinţă pentru informaţia oferită. Mărturisesc că aceasta a fost şi in­tenţia noastră: să evităm senzaţionalul şi să convin­gem (ori chiar să emoţionăm) prin seriozitatea docu­men­tului, fotografiei, statisticii, mărturiei. Iar numă­rul tinerilor care vin aici, vizitele şcolare conduse de pro­fesori de istorie şi învăţători din toată ţara, depla­sarea unor grupe de studenţi şi doctoranzi de la fa­cul­tăţile de istorie, pentru a-şi ţine cursurile sau a face practica în muzeu, îl trans­formă într-o adevărată insti­tuţie de învăţământ.

– De ce este important şi azi, pentru tineri şi pentru toţi românii, acest uriaş manual al suferinţei şi mar­tiriului de la Sighet?

– Cred că le este cu atât mai necesar, mai ales tine­rilor, cu cât majoritatea ma­nualelor de liceu, făcute du­pă metode pedagogice “po­litic-corecte”, sunt incredibil de sterile! Nu au nici ri­goa­re, nici compasiune, nici in­for­maţie, nici atractivitate, nici cronologie şi nici de­ta­lii. Aşa că ajungi să te întrebi pentru cine au fost scrise: pentru nişte tineri vii sau pen­tru nişte fantoşe ale vii­torului incert? De parcă ar propune nu învăţarea tre­cu­tului propriei patrii, ci şter­ge­rea memoriei din con­şti­inţa tinerei generaţii, trans­for­marea ei într-o generaţie de roboţi indiferenţi. Pe deasupra, numărul orelor de istorie este cu totul in­su­ficient (1-2 pe săptămână, în funcţie de profilul şco­lii), iar orele facultative aprobate în ultimul timp sunt la concurenţă cu cele de jazz sau karaoke.

Rusaliile Negre

– La Sighet, aţi înfiinţat şi o Şcoală de Vară a Me­morialului. Aţi făcut-o tocmai pentru a ţine isto­ria trează?

– Da, anul acesta am ţinut a şaptespre­zecea ediţie, în condiţii tot mai precare, din ca­uza fondurilor mai mici de care dispunem, dar şi a pregătirii mai slabe a elevilor, cu mai pu­ţine cunoştinţe, din cauza manualelor care sunt cum sunt, dar şi a dispariţiei bunicilor care, în anii ’90, încă îi edu­cau de acasă pe co­pii asupra trecutului pe care-l trăiserăm toţi. Din lucrările de ad­mitere la şcoala noastră am editat, în 1999-2000, o colecţie – “Ado­­­lescent”, cuprin­zând fermecătoare a­min­tiri ale copiilor din propria experienţă în curtea şcolii sau din ce auziseră în familie. A­tunci, numărul ele­vilor cursanţi era de 100 (mulţi veneau din Ba­sa­rabia). Azi a trebuit să-l reducem la 25-30. Dar, chiar şi aşa, Şcoala de Vară a Memorialului de la Si­ghet a fost ab­sol­vită de peste 1500 tineri ro­mâni, care au învăţat la Sighet istorie, într-o săptămână, cât într-un întreg an şcolar. La toa­tă această învăţătură şti­­­inţifică se adaugă e­moţia monumentelor ar­tistice şi religioase din Memorial: cele do­uă “În­vieri ale lui Ca­mi­lian Demetrescu, ca­pe­la subterană şi grupul sta­tuar “Convoiul Sa­cri­ficaţilor” din curţile interioare, precum şi ansamblul Cimitirului Săracilor, aflat nu departe, şi care este compus dintr-o cruce brân­covenească, din­tr-un altar-cenotaf (adăpostind pă­mânt din locurile de jertfă) şi din “Scara Vieţii” – un turn-clopotniţă, de la înălţimea căruia se poate ve­dea ansamblul cimitirului: un contur al ţării format din brazi, ca şi cum patria îşi ţine eroii în braţe.

– Am văzut odată la o televiziune o discuţie între un moderator şi trei eleve. Se întorceau de la Şcoala de Vară de la Sighet şi erau fascinaţi de ea. M-a frapat, însă, că nu spuneau ce-i cu această şcoală, cine şi unde o organizează. Nu vorbeau despre Me­morial, spuneau doar numele oraşului.

– Este dureros pentru noi. În multe ziare şi la ma­joritatea televiziunilor nu se vorbeşte deloc despre Memorial. Din când în când, mai ales în perioadele pre-electorale, apar chiar campanii de negare a lui. Titluri ca acestea apar cu stăruinţă: “Pe când vom avea şi în România un muzeu al comunismului?”, “Ro­mânia este printre puţinele ţări care nu au un muzeu al comunismului”. În vremea asta, fotografii şi informaţii din Memorial sunt copiate fără jenă, chiar în ziarele care ne neagă. Extraordinarul “Con­voi al Sacrificaţilor”, datorat sculptorului Aurel Vlad, şi devenit imaginea de marcă a Memorialului, e folosit peste tot unde e vorba de victimele co­mu­nismului, dar foarte rar se menţionează titlul, autorul şi locul unde e amplasat. Anul trecut, cu ocazia îm­plinirii a 20 de ani ai Memorialului, Fundaţia noas­tră (Academia Civică) a pus ban lângă ban şi a cum­părat o casă cu patru camere în Bucureşti, în apro­pierea Grădinei Icoanei, în care am instalat un re­zumat al Memorialului Sighet, o expoziţie pe care în oc­tom­brie 2011 o prezentasem la Parlamentul Eu­ropean, la Bruxelles. Muzeul acesta, nou pe harta culturală a Bucureştiului, este vizitat de mii de străini şi, ce este interesant, în curte, am pus tocmai o copie a Con­voiului Sacrificaţilor. Ei bine, acum există două mu­zee ale comunismului (unul cu cincizeci de săli, la Sighet, şi cel nou, cu numai patru săli, la Bucu­reşti), dar detractorii continuă neobosiţi să se plângă de inexistenţa unui muzeu al comunismului, în ţara în care, cu 21 de ani în urmă, a fost deschis primul astfel de muzeu din lume… Şi să publice opera lui Aurel Vlad tot fără titlu şi adresă… Şi să ne copieze tot fără a ne cita.

– Ce-i de făcut?

– Noi ne vedem de ale noastre. Strângem ma­terial, scoatem cărţi, facem noi şi noi expoziţii cu care parcurgem ţara şi Europa (Germania, Norvegia, Cehia, Polonia, Italia, Suedia, Ungaria), iar din când în când completăm cu ele vechile săli ale Memo­ria­lului. Chiar în acest timp, de pildă, colindă Germania versiunea germană a expoziţiei “Rusaliile Negre”. Care vorbeşte şi arată deportările în Bărăgan a 44.000 de oameni, într-o singură noapte, în noaptea de Ru­sa­lii a lui 1951. Până acum, expoziţia a poposit la Ber­lin, München, Augsburg, Tübingen. Aşa ne facem dreptate. În fond, devizele Memorialului Sighet spun totul: “Memoria este o formă de justiţie”, “Prin ci­vi­li­zaţie spre democraţie” şi versetul din Evanghelia lui Ioan: “Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”.

Mucenicii închisorilor

– Credeţi că ar trebui canonizaţi foştii deţinuţi politici, domnule Rusan?

– Pomenirea lor se face în fiecare an, la 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici antici din Sevastia. Pe de altă parte, de Înălţare, sunt comemoraţi şi de stat şi de societate, o dată cu Ziua Eroilor (la Memorialul Sighet este atunci Ziua Porţilor Deschise, când ne întâlnim cu foştii deţinuţi şi deportaţi politici din toată ţara). Pe plan internaţional, prin recomandarea Comisiei Europene, victimele războiului (inclusiv ale celui rece) sunt comemorate la 23 august, când a fost semnat sinistrul pact Ribbentrop-Molotov. Până aici a fost vorba de victime. Pentru “eroii şi luptătorii ro­mâni, din toate timpurile şi din toate locurile” (cum atât de frumos ne rugăm la Sfintele Daruri), decizia canonizării o ia, după multe şi complicate deliberări, Biserica. În ultimii ani au fost beatificaţi de Vatican doi martiri romano-catolici din ţara noastră: Monse­nio­rul Vladimir Ghika şi Episcopul Anton Durcovici de la Iaşi. Urmează, probabil, mai mulţi episcopi greco-catolici, morţi în închisorile de la Sighet, Gher­la şi Bucureşti. Îmi pun toată nădejdea că şi Biserica noastră Ortodoxă va face pasul decisiv, spre ca­no­nizarea unora dintre numeroşii călugări, preoţi şi episcopi jertfiţi pe altarul credinţei în anii de prigoană comunistă. Atât de numeroşi, încât alegerea fiecăruia în parte este mai mult decât dificilă.

(Muzeul din Bucureşti al Memorialului de la Sighet se află pe strada J. L. Calderon nr. 66 şi este deschis în fiecare zi, între orele 10 şi 18.)

 

 

http://www.formula-as.ro/2014/1137/lumea-romaneasca-24/si-adevarul-va-va-face-liberi-cu-romulus-rusan-despre-memorialul-de-la-sighet-18327