Dintre contemporanii cu care destinul a voit să-mi încrucişez paşii, mai ales după schimbarea
de regim petrecută cu un sfert de secol în urmă, Romulus Rusan deţine un loc cu totul aparte.
Înainte de „evenimente”, l-am întâlnit numai pe calea scrisului, prin câteva cărţi remarcabile, cu
teme oarecum tangente profesiei mele de istoric: Convorbiri subiective, 1971; O discuţie la Masa
Tăcerii şi alte convorbiri subiective, 1976, în colaborare cu Ana Blandiana; America ogarului
cenuşiu, 1977; O călătorie spre marea interioară, I-III, 1986-1990.
După „schimbare”, ne-am întâlnit adesea, cu ocazia unor activităţi de ordin cultural şi
deontologic, puse la cale de Alianţa Civică, de Fundaţia Academia Civică şi alte organisme
nonguvernamentale, menite a stimula, pe cât posibil, conduite democratice în spaţiul românesc.
Romulus Rusan a scris, în acest sens, unele studii de istorie recentă, bazate pe memorii,
materiale de arhivă, antamând diverse aspecte ale perioadei postbelice, pe măsură ce sporeau
sursele de informare şi posibilităţile de analiză mai riguroasă. A editat, ca director al Centrului de
Studii asupra Comunismului, care funcţionează sub egida Fundaţiei amintite, numeroase volume
de autor şi culegeri tematice: o lungă serie, în care contribuţiile personale n-au fost deloc
insignifiante. De la culegerea Anul 1946. Scrisori şi alte texte (1997) la Cronica unui sfârşit de
sistem (2003), volume de care s-a ocupat cu râvnă şi competenţă, au avut loc diverse acţiuni de
caracter memorial şi istoriografic, al căror opis formează deja un amplu capitol în domeniu.
Toate exprimă o voinţă de cunoaştere a lumii actuale sub unghi diacronic, extinsă apoi şi pe
orizontală. Lui N. Bălcescu, istoricul paşoptist cu destin grandios şi tragic, la scara naţiunii sale, ia
dedicat câteva pagini de aleasă comprehensiune. C. Daicoviciu, C.C. Giurescu s-au bucurat şi
ei de interesul său dialogic, alături de unele figuri exponenţiale din alte domenii. Jurnalele sale de
călătorie au peste tot o tramă istorico-culturală, pe seama căreia datele noi, oferite de autor, pot fi
înţelese, cu elemente definitorii pentru o civilizaţie străveche, precum aceea a Mediteranei, sau
cele din „lumea nouă”, străbătută secvenţial cu autobuze din sistemul Grayhound („ogarul
cenuşiu”), aflat acolo la îndemâna oricui.
Sub semnul călătoriei, ca un homo viator modern, autorul a parcurs spaţiul şi timpul, interesat
să afle cum se îngemănează cronotopic lucrurile, sub ochii săi, dar şi sub privirile altora,
nenumăraţi, adesea martori anonimi ai istoriei. Volumele publicate sub titlul O călătorie spre
marea interioară (I, 1886; II, 1988; III, 1990) denotă o asemenea deschidere „umanistă” spre o
lume coincidentă, finalmente, cu lăuntrul fiecăruia, cu acea „mare interioară”, populată de „imperii
seculare”, de un „imperiu fără frontiere” sau de „imperii primordiale”, sintagme folosite anume
pentru marile secţiuni ale trilogiei.
Punctul iniţial pentru lunga, sinuoasa şi imprevizibila călătorie l-a constituit festivitatea
decernării premiului „Herder” poetei Ana Blandiana, soţia autorului, distinsă astfel (1982) în cadrul
unei ceremonii fastuoase, la Viena, marea urbe din inima Europei, cea plină de amintiri istorice,
culturale şi de artă, pe care vizitatorul le consemnează cu ochi critic, atent la „toate aceste
sinuozităţi de gusturi şi forme”, alcătuind totuşi un ansamblu monumental, exprimând un genius
loci în care o istorie plină de vicisitudini şi-a pus mereu amprenta. Istoria şi nu mai puţin
geografia, dimensiune aparent neutră, insensibilă la drama omului, se intersectează peste tot. El
e tentat să admită, pe traseu, că lumea se confruntă cu mari dileme, că „frontierele despart nu
numai teritorii, ci şi legi, principii, intoleranţe, contrarii, dând călătorului cel mai doritor de pace şi
mai neutru un sentiment de culpabil, obligându-l să ia act de ele, să li se supună şi, potrivit unor
ecuaţii complicate, să-şi transforme itinerariul într-un zigzag absurd şi costisitor”1. Vizita, scurtă
dar esenţială la Efes, „giganticul templu socotit printre minunile lumii”, îi inspiră o reflecţie nespus
de amară: „Cum parvine la noi istoria? Ce se alege din combustia ei dramatică, hrănită cu sânge,
războaie, tiranii şi dezmăţuri, dar din când în când şi cu iluminări, idealuri, fapte de spirit în opera
de artă? Uneori istoria îşi consumă hrana pe loc, lăsând în urmă doar luciul aurit al muzeelor
imperiale: tacâmuri, baldachine, budoare, obiecte scumpe şi fără suflet, amprente ale răsfăţului
şi vanităţii, proiecţii ale ambiţiei niciodată satisfăcute cu adevărat. Alteori, când s-a hrănit şi cu
spirit, urmele – părelnice la timpul lor – ajung în viitor expresive şi viguroase. Ele sunt
pergamente, statui, amfiteatre şi temple, toate îmbrăcate în aburul unicităţii, al irepetabilului, al
certitudinii că puteau să apară numai atunci şi aici”2. De unde concluzia că măsura justă a
capodoperelor e veşnicia şi că „adevăratul legatar al istoriei trebuie să fie arta”3. Surprizele se
ivesc peste tot, după cum se constată într-un pasaj memorabil ca acesta: „Jocurile istoriei sunt
senzaţionale. Tot ce se vede azi pe Acropole este rezultatul unui extraordinar concurs de
împrejurări. A trebuit ca perşii să distrugă altarele vechi, pentru ca, în scurtă vreme şi în numai
patruzeci de ani, să se nască această ultimă Acropole, a reconcilierii atenienilor cu ei înşişi. O
nouă generaţie de oameni – ambiţioasă din disperare şi originală din necesitate – refăcea pe
terenul gol o civilizaţie de apogeu, vecină cu perfecţiunea”4. Competiţia orgolioasă dintre Atena
şi Sparta a dus la un război de aproape trei decenii, cu urmări catastrofice, după care s-au
derulat în spaţiul grecesc două milenii de înjosire: ocupaţia macedoneană, apoi cea romană şi
migraţiile, pe fond bizantin, urmate de faza otomană, până în timpurile mai noi.
În ansamblu, lumea mediteraneană se vădeşte bine conturată încă din antichitate (Okeanos la
greci, Mare Nostrum la romani, Mare interioară – Entos thalassa la bizantini), înainte de a
cunoaşte noi metamorfoze, până la cea de azi, la fel de spectaculoasă pe cât de contradictorie.
Călătorul pare mai sensibil la etapa bizantină, din care unele valori au răzbătut şi în lumea
modernă.
Înrudite cumva, ca fundal ideatic, sunt acele Convorbiri subiective (1971), care marchează un
moment caracteristic pentru ceea ce s-ar putea numi experienţa lumii, trăirea în pas cu aceasta şi
uneori devansând-o, se reflectă în câteva întâlniri de un interes aparte. Dialogul cu un filosof
(D.D. Roşca) deschide volumul, ca să continue cu un muzicolog (D. Cuclin), cu un matematician
(Gr. Moisil), cu un filolog (Al. Rosetti), cu un istoric (C. Daicoviciu), cu un medic (Ştefan Milcu),
urmat de un etnograf (M. Pop) ş.a. Proiecţia autorilor asupra mediului se întâlneşte fericit cu
proiecţia mediului asupra ambilor autori, topind ingenios domenii, temporalităţi, ierarhii, după cum
ni se spune în explicaţia preambulară.
Dacă e vorba de istorie, în ansamblu, ipostaza cea mai elocventă o constituie prezenţa lui
Romulus Rusan la Memorial Sighet, neobosită şi dinamizatoare, de-a lungul anilor, acompaniat
de Ana Blandiana şi de personalul ce deserveşte muzeul conex şi centrul de cercetare menit a
valorifica datele obţinute, oral şi în scris, pe seama tematicii respective.
Marile schimbări, pe atâtea planuri, aduse de fatidicul an ’89, a extins considerabil şi
modalităţile de abordare istorică, în sensul implicării mai ample, mai nuanţate, a celor interesaţi
să caute răspunsuri la marile întrebări puse insistent de actualitate. Mai toată lumea ieşită din
comunism se simţea motivată să pună întrebări şi să caute răspunsuri. În afară de zona
„umanioarelor”, mobilizată în acest sens, pe linia şcolii de la „Annales”, este vorba, acum, de o
sensibilă extensie, implicând ziarişti, diplomaţi, specialişti în ştiinţe pozitive („dure”), practic din
orice domeniu sensibil la „istoria recentă”. Ca urmare, s-a produs e explozie de texte (mărturii
personale, documente, analize etc.), adesea sub formă de cărţi destul de masive. Fireşte, ele sau
vădit uneori diletante, excesiv analitice, expresii ale unui „foiletonism” comod. Însă bilanţul,
făcut ocazional, se arăta a fi pozitiv, indicând un plus de cunoaştere, în care memoria şi istoria îşi
aduceau în egală măsură contribuţia.
Accentul pus, în primii ani de tranziţie, pe memorie a produs, între altele, o explozie de
mărturii personale şi de restituiri secvenţiale sau monografice, stimulate de diverse organisme ale
societăţii civile, adesea în forme impresionante, alcătuind un vast patrimoniu memorial şi
istoriografic. Fundaţia Academia Civică s-a remarcat, sub acest unghi, ca un nucleu capabil să
elaboreze proiecte şi să le ducă la bun sfârşit, graţie mai ales Anei Blandiana şi lui Romulus
Rusan, dar şi echipei (în frunte cu Ioana Boca) formate la Memorial Sighet, instituţie de prestigiu,
apreciată peste tot în lume.
Activităţile coordonate de Romulus Rusan pe linia recuperării istorico-memoriale, îndeosebi
volumele de comunicări, studii, documente, însumând o mare cantitate de informaţii noi, au
cunoscut o vastă recunoaştere, scriitorul-istoric fiind anume distins cu premiul UNESCO pentru
toleranţă „Corneliu Coposu” şi cu premiul „Adrian Marino” la Salonul „Gaudeamus”.
Sub titlul Argument la Cartea morţilor6, Romulus Rusan ne-a pus la îndemână un preţios
studiu monografic despre regimul comunist şi represiunile la care acesta a recurs pentru a se
menţine câteva decenii. E un text de mare densitate informaţională şi de neocolit în orice nouă
abordare a temei, dat fiind caracterul său bilanţier. „Tragem o linie sub tot ce ştim azi şi sperăm.
Tragem o linie, dar nu facem încă adunarea”, încheie autorul, în lumina maximei consonante
extrase din Ecclesiastul (I, 15): „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat; ceea ce lipseşte nu
poate fi numărat”.
În pofida acestei concluzii aparent pesimiste, impulsul ce se degajă din mai toate activităţile
conexe e unul benefic şi stimulativ. În fond, sugerează Romulus Rusan undeva, istoria ar putea fi
citită şi dinspre viitor, de la efecte spre cauze, à rebours, contrafactual, cum se spune de la un
timp7. Prospectiva face parte, a făcut mereu, din economia duratei, punând în valoare continuităţi
fireşti, sesizabile mai ales în lumina „duratei lungi”, ca în cunoscuta sintagmă braudeliană, însă şi
pe linia „istoriei seriale” preconizate de A. D. Xenopol acum un secol. O atare viziune se vădeşte
reconfortantă şi când este vorba de istoria recentă, ca în cazul scriitorului Romulus Rusan, a
cărui ipostază en historien a prins un contur tot mai clar în ultimii ani.
http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/Revista_Scriptor_BT_12ian.pdf
