Ana Blandiana
În primul rând, mă impresionează prezența colegiilor mei de facultate ,a prietenilor mei spirituali și a prieteniilor mei scriitori la aceasta lansare de carte postumă,și vreau să le mulțumesc tuturor celor care și-au dat din viață o oră ca să participe la un asemenea neobişnuit eveniment.
Cum de-am ajuns să scoatem această carte?
Vă mărturisesc că ideea nu-mi aparține mie, ci doamnei Rodica Palade, redactorul şef, actualmente retras din viața publică, a revistei „22” , o scriitoare de mare finețe. Rodica mi-a propus , după înmormântare, să strâng într-un volum conferințele din țară și străinătate , interviurile, articolele și studiile lui Romulus Rusan pe tema istoriei și memoriei. Astfel a apărut această carte de meditatii asupra istoriei.Pentru că,spre deosebire de mine, care n-am mai scris proză ( până la revenirea din Fals tratat de manipulare ),dar am continuat să scriu versuri pentru că asta nu depindea de mine, au existat în viața lui Romi 24 de ani când n-a mai scris literatură. El s-a recalificat cu totul și în mod dramatic, renunţând la propriul destin literar şi devenind unul dintre cei mai avizați istorici de istorie recentă. Aici, în cartea de acum, sunt strânse texte despre istorie scrise pe parcursul unui sfert de secol.Titlul cărţii este dat de mine, deși Romi nu ar fi fost niciodată de acord cu un asemenea titlu, pentru că era prea modest ca să-l accepte. În general, era prea modest. Spun aceasta, nu ca să fac un paradox, ci pentru că sunt convinsă că modestia era aproape un defect, nu o calitate a lui, i se părea că a fi civilizat înseamnă a nu te vedea prea tare,a nu intra sub reflectoare.
Faptul că impactul public al morții lui a fost atât de mare nu știu dacă m-a făcut sa suport mai ușor sau mai greu durerea , însă m-a făcut să descopăr că oamenii sunt mai puțin indiferenți decât credeam eu. Niciodată nu mi-am închipuit că s-ar putea scrie atât de mult şi de exact cu un asemenea prilej.Timp de 56 ani, anii noștri de căsătorie, am avut bănuiala ,şi chiar remuşcarea , că din cauza mea el nu este suficient de vizibil,nu se vede destul. Şi deodată am descoperit – iar la sfârșitul cărții de acum se află un capitol „În loc de postfață”, unde am publicat o parte din textele care s-au scris la moartea lui – că n-am avut dreptate,că se vedea,că era înţeles şi respectat,mai mult,că oamenii înțelegeau de ce el nu apare și nu iese în față. Ceea ce vreau să spun este că s-a folosit mai mult numele meu decât numele lui în ceea ce privește Memorialul de la Sighet, însă adevărul este că eu am fost doar imaginea de marcă, purtătorul de cuvânt, omul care dăsea idei, strângea adeziuni din străinătate și sprijinul instituţiilor intrenaţionale, în timp ce Romi construia din punct de vedere științific ,Memorialul.care are mai mult decât 50 de săli și fiecare sală reprezintă o cercetare a lui şi a grupului de tineri istorici coordonat de el.
Până în 1989, cine făcea facultatea de istorie cu onestitate se specializa în istorie antică și istorie medievală, încât, atunci când a apărut libertatea nu aveam specialiști în istorie contemporană, decât pe cei de la Institutul de Istorie al partidului. De aceea, a fost nevoie de peste zece ani să se nască o generație de noi specialiști.Zece ani în care noi am pornit seria de cercetări pe cont propriu,pe fiecare temă în parte,sau descoperind oameni care studiau temele respective, cu care am colaborat.
Acest volum a fost pornit ca un volum omagial,dar s-a constituit aproape fără să ne dăm seama într-o istorie a Memorialului de la Sighet, scrisă cu fineţe, nesfârşite nuanţe şi seriozitate de omul care ştia cel mai bine această istorie,pentru că fusese ortizanul ei. I-am spus „Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol”,chiar dacă Romi nu ar fi fost de acord cu acest ultim titlu, pentru că de la începutul proiectului ne spuneam cu toţii mereu că este normal să nu reușim în condițiile total nefavorabile în care lucrăm,dar că trebuie să nu renunţăm la speranţa unei victorii obţinute prin absurd.. Faptul că la ora aceasta la Sighet există zeci sau sute de tineri în stradă la coadă aşteptând să intre să viziteze Memorialul confirmă caracterul aproape miraculos al împlinirii acestui proiect.
Cea mai mare bucurie a mea este, atunci când stau la Sighet și zăbovesc lângă intrare, să observ privirile celor care intră cu ideea că vor vizita o simplă instituție de cultură şi care ies,după vizită, cu sentimentul că au trecut printr.o experiență existențială. Şi, deși muzeul prezintă o istorie greu nu numai de parcurs ,ci şi de rememorat, se iese din Memorial cu spiritul întărit şi ochii plini de lumină.Iar explicaţia acestei paradoxale reacţii este găsirea,in inima tragediei descoperite ,a modelelor,a celor care au fost în stare sa reziste istorieiși să rămână ei înşişi.E destul să ne gândim la Gheorghe Brătianu, căruia i s-a oferit să-și reia catedra de la universitate și locul din Academie,să-şi recapete libertatea şi averea, cu condiția să se dezică de dreptul României asupra Basarabiei. A spus nu şi a murit la 54 de ani pe locul refuzului său. Asta înseamnă eroism, să-ţi hotărăști tu însuţi martiriul,opţiunea tragediei să-ţi aparţină, nu să fii victima întâmplătoare a cuiva. Succesul muyeului de la Sighet se explică şi prin nevoia aproape disperată de modele a tinerei generaţii.
Mă opresc.Despre Sighet şi despre cel căruia i se datoreşte în cea mai mare măsură aş putea să vorbesc ore ăntregi.Dar vă dați seama că mă găsesc într-o situație ingrată: pe de-o parte risc să izbucnesc în plâns, pe de altă parte, nu pot să aduc elogiile pe care le-aş aduce dacă ar fi vorba despre cineva cu care n-aș fi avut nicio legătură.Dincolo de tot ce a scris ca scriitor sau ca istoric,cred că despre Romi este mai important să se spună că a avut ca principală caracteristica bunătatea. Imi amintesc o frază a mea de pe vremea când scriam săptămânal în „România Literară” : „Deși răul este mereu învingător, binele nu poate fi înfrânt pentru că se bazează pe masochismul celor buni”. Este un adevăr pe care mulți oameni l-au descoperit cu acest trist prilej. pentru care le mulţumesc şi vă mulţumesc.
Îi sunt recunoscătoare mai ales Ruxandrei Cesereanu, pentru că ideea acestei întâlniri îi aparține. Îi mulțumesc pentru lansarea cărţii lui Romulus Rusan la Cluj, după cum îi mulţumesc pentru tot ce-a făcut,ea cu studenţii ei,de-a lungul anilor pentru noi.
Ruxandra Cesereanu
Romulus Rusan – arhitect, strateg, descuietor
Înainte de a vorbi despre Romulus Rusan, vreau să menționez ceva despre Memorial și despre excursia documentară pe care am făcut-o în acest an acolo.. De data aceasta, am avut alături de noi și un student de la departamentul de Literatură Comparată care este și preot. Pentru prima dată un student al nostru, de la Litere, a spus rugăciuni în celula „Maniu”, în celula „Brătianu” și în spațiul de rugăciune. Când ne-am așezat în spațiul de rugăciune din curtea Memorialului erau acolo și alte doamne mai în vârstă care vizitau Memorialul și cărora începuseră să le sclipească ochii văzându-i pe copiii aceștia tineri aflați acolo. După momentul de rugăciune s-a făcut o așa liniște strălucitoare, încât se simțeau parcă sufletele celor pieriți bucurați de prezența studenților care încercau să înțeleagă și să proceseze ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă. A fost o excursie specială care mi-a dat o energie grozavă, pentru că, în loc să fiu obosită, m-am umplut de energie aparte de la tinerii marcați pozitiv și care-și adresau întrebări de tot felul. Ceva lucra în ei, fiindcă apăreau întrebări de tipul „Cum ar fi fost dacă…?”,”Ce s-a întâmplat cu oamenii de acolo?” – e semn că ceva lucra în ei. De aceea impactul Memorialului de la Sighet rămâne mereu intens.
În ce privește cartea, sunt trei texte care pe mine m-au marcat. Desigur, este vorba de textul Anei Blandiana, care, dintr-o dată ni-l dăruiește pe Romulus Rusan ca spirit protector – așa cum a fost el – care funcționează în ritmul unui prezent-etern. Foarte puternic este textul domnului Ion Pop – scris cu o fibră etică transilvană, dar și cu o tandrețe și duioșie aparte față de duetul Ana Blandiana-Romulus Rusan. Insist asupra acestui text și punctez la intervenția domnului Pop din carte, întrucât acesta precizează: „Ar trebui să existe la noi, așa cum există în Israel, o decorație morală sau o diplomă numită «drept întru poporul său»”. Cred că domnul Ion Pop a avut o intuiție teribilă, fiindcă Romulus Rusan merita această distincție. Un alt text este cel al lui Dorin Tudoran. Ana Blandiana deja știe din experiență că atunci când ne moare cineva drag, apare un fel de alienare lingvistică, că întâmpinăm o anumită sfială care ne pune în dificultate. Dorin Tudoran descrie prima sa convorbire la telefon cu Ana Blandiana, după dispariția lui Romulus Rusan, care parcă durează o viață întreagă, tocmai datorită conținutului afectiv puternic.
Iar acum vreau să vorbesc despre Romulus Rusan din unghiul a trei ipostaze: ca arhitect, strateg și descuietor. Sensul cuvântului „descuietor” o să-l explic la final, însă amintesc, totuși, că s-a vorbit despre Memorialul de la Sighet ca despre o „deschisoare” sau „deschizitoriu”, nu ca despre un simplu memorial.
Mai întâi, ca arhitect – nu doar pentru investițiile, banii din străinătate obținuți de la Comunitatea Europeană pentru sălile expoziționale axate tematic, ci și pentru zestrea arhitecturală de care nu a fost interesat pentru elementul decorativ, ci pentru elementul organic, moral, pasionat de felul în care un asemenea edificiu ar putea să facă parte din istoria organică a poporului său. Aș vorbi aici, despre verticalitatea lui Romi, despre „obstinația lui tandră”. Romulus Rusan nu a manifestat o încrâncenare ofensivă, ci o tenacitate tandră în care era transparentă bunătatea lui inclusiv față de oameni care, cel puțin ideologic, îi erau inamici. El era convins de importanța visului de a pune bazele unei arhitecturi din punct de vedere etic. Sigur, în el exista și acel inginer de rezistență cu o gândire foarte lucidă care știa cum să umple celulele din Memorial cu tematica necesară, în așa fel încât acestea să devină spații marcante istoric și emoțional. De asemenea, ce e foarte important în ipostaza lui de arhitect este că în Memorialul de la Sighet a reușit nu doar să pună bazele unei sinteze istorice, ci a făcut apel la o onto-cogniție. Așa cum spunea și Ana Blandiana, cei care intră acolo, la Memorial, ies de acolo cu un bagaj de istorie și suferință care, din fericire, nu îi traumatizează neapărat, ci le trezește spiritul interogativ, curiozitatea, dorința de cunoaștere.
Cea de-a doua ipostază a lui Romulus Rusan despre care vreau să vorbesc este aceea de strateg. Desigur că, fiind strateg român, nu a avut parte de cavalerie și nu a putut să pornească la atac sub cavaleria statului român, care ar fi putut să-l reprezinte. Nici pentru Romulus Rusan, nici pentru Ana Blandiana nu au existat piloni de susținere de la început. De asemenea, istoricul Romulus Rusan nu a avut parte nici de o artilerie, fiindcă niciodată nu a folosit „tunuri” sau „mine” să convingă oamenii despre importanța Memorialului. Din „infanteria grea” a apelat mai degrabă la „coifuri” și „cămăși de zale” ca să se apere atunci când era atacat, atunci când exista o acuză aberantă, de pildă aceea că inițiatorii Memorialului de la Sighet ar reprezenta, de fapt, o ideologie de extremă dreaptă iar cei închiși la Sighet ar fi fost niște actanți în Mișcarea Legionară. Întotdeauna Romi avea atât de bine construită această „cămașă de zale”, care, dintr-o dată, devenea convingătoare inclusiv pentru neîncrezători. Să nu uităm că Ana Blandiana și Romulus Rusan au fost siliți să trimită scrisori lămuritoare către forurile internaționale ca să dovedească faptul că Memorialul constituie mai întâi un monument atât pentru toți cei închiși sau care au murit la Sighet, cât și pentru întreaga Românie, iar nicidecum un monument care ar putea cocheta ideologic cu extrema dreaptă. Ce i s-a potrivit, totuși, lui Romulus Rusan, ca strateg? Era de fapt un foarte bun vânător de munte, pentru că era foarte pregătit pentru ce însemna teren accidentat, oricând și oricum. Nu avea la dispoziție o mare masă de vânători de luptă, ci el însuși era principalul vânător de luptă – aceasta reprezentând și strategia care a reușit să convingă pe plan național și internațional pe cei care aveau posibilitățile administrative de a face să iasă la iveală Memorialul.
Ca strateg și arhitect, aș vorbi despre componentele foarte nuanțate care alcătuiesc Memorialul. Nu amintesc aici doar Memorialul în sine, ci și despre ce înseamnă această clădire. Mai întâi, probele scrise: există aproape două sute de cărți editate de Romulus Rusan. Apoi, există un mare depozit de istorie orală care se găsește în zestrea Memorialului de la Sighet. Pe urmă, este vorba de expozițiile itinerante care au circulat prin diferite țări care au punctat nu doar istoria Sighetului, dar și istoria Gulagului românesc. Cine intră la Memorialul de la Sighet, află prima sală în care se găsește harta României cu închisori, spații de arest, lagăre, colonii penitenciare și de muncă – efectul e terifiant! Există apoi un întreg sistem de conferințe organizate de Romulus Rusan, la care el însuși a participat la diferite simpozioane tematice din țară și străinătate. Acestea erau axate pe o sinteză a Gulagului românesc sau pe prezentarea Memorialului de la Sighet până când Memorialul a fost recunoscut oficial între cele trei Memoriale ale secolului XX. Nu în ultimul rând amintesc „Școala de vară de la Sighet”, unde au învățat peste 500 tineri, elevi majoritatea – o școală de vară axată pe „exerciții de memorie”.
În final, ajung la ipostaza de „descuietor” sau deschizitor a lui Romulus Rusan. Sensul acestui termen este următorul: un descuietor ori deschizitor (opus inchizitorului) este cineva care-i face pe cei în suferință sau pe cei pieriți, dar și pe cei care nu mai pot fi găsiți (fiindcă osemintele lor sunt risipite) să iasă cumva în lumină. Romulus Rusan a răspuns, de mai multe ori în interviurile lui, vorbind despre atu-urile care l-au ajutat să reziste. Fără nicio ezitare a mărturisit, atribuindu-le o egalitate constantă, despre „credință, nădejde și dragostea”. El a apelat, în același timp, la trei tipuri de memorie pe care și eu le-am clasificat la un moment dat. A exista o etapă în care pentru România a funcționat o memorie emoțională. A fost nevoie apoi o memorie istorică pe bună dreptate, fiindcă oamenii nu mai voiau emoții, ci erau intereați de exactitatea și precizia evenimentelelor trecute. S-a ajuns, ulterior, la ceva care îmbină cele două forme, o memorie etică. Aceasta cred că fundamentează ipostaza de descuietor a lui Romulus Rusan. Mai punctez, în acest caz – și aici intervin ipostaza de arhitect și cea de strateg – de bătălia cu amnezia despre care a vorbit adesea Romulus. Atât în plan intern (precum în expresia „amnezia la români”), cât și legat de amnezia Occidentului, din perspectiva unei lupte cu „adormirea în prezent”. Romulus Rusan a sesizat că oamenii somnolează istoric și nu pot sau nu vor să se trezească din somnul istoriei, rămânând ataraxici, fără o memorie activă. Iar Romi a dorit să fie tocmai fermentul de trezire a memoriei, cu ajutorul Memorialului de la Sighet și a celorlalte elemente care îl secondează.
Ce a devenit pentru Romulus Rusan, memoria? O formă de eliberare, pentru că inițiativa Memorialului nu era doar o formă legată de istorie, ci și o formă de lumină pentru cei care au fost dispăruți și care au suferit sau care n-au fost regăsiți niciodată. Tot în ipostaza de descuietora lui Romulus Rusan, Memorialul de la Sighet are și o funcție de cenotaf. Gropile comune în care au fost aruncați deținuții politici sau gropile improvizate atunci când erau executați așa-numiții „dușmani ai poporului” sunt înrudite cu „mormintele blestemate” din Evul Mediu în care erau aruncați ciumații, proscrișii sau alte categorii de oameni considerați outsideri. Ceea ce a încercat Romulus Rusan din ipostaza de descuietor a fost să concretizeze un fel de prohod cathartic, un fel de pomenire de descărcare emoțională pentru cei care au murit, prin acest cenotaf, intuind cât de important era pentru organele de represiune să interzică existența unui mormânt. Astfel, rudele celor pieriți nu ar fi avut unde să vină să se roage, să vină să se închine ori să aducă flori. Romulus Rusan a încercat, cred eu, prin acest cenotaf care este Memorialul de la Sighet, să creeze un mare mormânt luminos. De aceea vorbesc despre o pomenire luminoasă, care conține sufletele celor trecuți prin Gulag și ale celor care au suferit în urma acestor tragedii. Este aici un travaliu de Antigonă, care nu se poate opri niciodată din a-i îngropa pe cei cărora le este interzis un mormânt, ci stă și sapă, tocmai pentru că știe cât de important este acest ritual de îngropăciune. Astfel l-am văzut pe Romulus Rusan în tripla ipostază de arhitect, strateg și descuietor pentru sufletele celor care au trecut prin Gulagul românesc.
Închei cu o metaforă vizuală, reactualizată. La începutul doliului, Ana Blandiana scria pe pagina sa virtuală: „Ceea ce îmi aduc cel mai bine aminte sunt plimbările când rătăceam prin străinătate, numai noi doi – singuri!”. Exact astfel i-am văzut și eu pe Romulus Rusan și Ana Blandiana, într-un prezent etern care este aici cu noi!
(28 mai 2017, transcriere de Ion Pițoiu)
Ioana Boca
”Cartea” scrisă pe pereții închisorii de la Sighet
Cum se construiește un miracol? Răspunsul îl găsim în articolele, conferințele susținute în țară și străinătate, interviurile și studiile lui Romulus Rusan, scrise între 1996 și 2016 și cuprinse în acest volum. Miracolul este instituția pe care a fondat-o în 1993, alături de Ana Blandiana, și pentru care a lucrat neîncetat, timp de peste două decenii: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.
Este o carte despre victimele comunismului și modul în care trebuie să fie acestea omagiate, despre post-comunism și analiza critică a trecutului recent, dar și despre vise, împliniri și neîmpliniri, despre nenumărate proiecte realizate, despre bătălii câștigate și dezamăgiri, dar mai ales despre enormul efort pe care Romulus Rusan l-a depus zi de zi pentru Memorialul Sighet. Chiar dacă anumite informații se repetă, chiar dacă uneori sunt repovestite aceleași scene, am ales să publicăm textele în integralitate, considerând că aceste repetiții nu fac decât să sublinieze preocupările, neliniștile și, mai ales, neobosita implicare a lui Romulus Rusan în realizarea acestei importante instituții a memoriei colective.
Acest volum este un omagiu adus lui Romulus Rusan și ”cărții” scrise de el pe pereții închisorii de la Sighet, transformată, astfel, – pentru a prelua o expresie a unui istoric norvegian – într-o ”deschisoare”.
