Revsista Formula AS: ANA BLANDIANA – "Toată viaţa am făcut eforturi pentru a-mi păstra naivitatea şi a rămâne, în secret, copil"

“Noţiunea de celebritate nu mi se potriveşte” 

– Doamnă Ana Blandiana, aţi fost şi înainte, şi după 1989, o poetă-fanion a literaturii româ­ne, recunoscută şi celebrată de critici şi de public. Sunteţi un clasic în viaţă. Eu însumi am învăţat să scriu poezie citindu-vă pe dvs. şi grupul splendid şi solar de poeţi, împreună cu care aţi erupt în anii ’60, cu o forţă şi o pros­peţime greu de egalat. Cum vă împăcaţi cu celebritatea?

– Cred că trebuie să încep prin a vă măr­turisi că formula “clasic în viaţă” nu numai că nu-mi place, dar mă şi înspăimântă. Cum mă sperie şi prezenţa nu­melui meu în programa şco­lară. Mi-a fost cu atât mai greu să mă obiş­nuiesc cu această prezenţă, cu cât am trecut di­rect de la situaţia de a fi citită pe sub bancă şi copiată de mână, la situaţia de a deveni subiect de examen şi pericol de corigenţă. De aseme­nea, simt că noţiunea de “celebritate” nu mi se potri­veşte. Sunt, desigur, cunoscută, am scris câteva zeci de cărţi, ele au fost citite şi uneori chiar iubite (am fost întot­deauna impresionată când, la câte o lansare de carte, în cine ştie ce limbă, în străinătate, apărea câte un român să ceară autograf pe o carte româ­neas­că de dinainte de ’89, hărtănită de lectură, o carte care fă­cuse parte din minimul bagaj cu care emigrase), dar as­ta nu cred că e celebritate. Ci o legătură mult mai profundă între cel ce scrie şi cel ce citeşte, acea legă­tură care face ca poezia să se nască la mijlocul dis­tanţei dintre scriitor şi cititor, şi împotriva căreia cen­zura nu putea face nimic. Certitudinea acestei le­gă­turi a fost întotdeauna pentru mine nu numai o bucu­rie ci, mai ales, un punct de sprijin în univers. Fap­tul că o profesoară de limba română din Brăila, Gabriela Vasiliu, a reuşit să iniţieze un Concurs Na­ţional de Creaţie şi Interpretare pentru elevi, care îmi poartă nu­mele şi a ajuns la cea de a treia ediţie, mă emo­ţionează nu pentru că se numeşte “Ana Blan­diana” (asta mai mult mă stânje­neşte), ci pentru că reuşeşte să strângă sute de copii ta­lentaţi, care scriu versuri şi critică literară, care re­cită şi cântă poezii, apropiindu-se, astfel, de Poezie, într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de ea. În ceea ce priveşte suc­cesul in­ternaţional, el are o legă­tură destul de aproximativă cu mine, ca per­soană, tra­ducătorii îşi aleg singuri cărţile de tradus, pe ma­jo­ritatea i-am cunoscut după apa­riţia cărţii, şi uneori nici atunci. E ade­vărat că, după aceea, unii mi-au devenit prieteni şi chiar un fel de alter ego. Dar totul se petrece, chiar şi atunci când par­ticip la lan­sări, festivaluri şi lec­turi pu­blice, ca într-o viaţă paralelă şi oa­re­cum secretă, pentru că ea nu este re­flec­tată aproa­pe deloc de pre­sa ro­mâ­nească. Da­că un sportiv român câş­tigă o me­dalie, se bucură toată ţara, exultă toate televi­ziunile, dacă un scriitor român are succes în străinătate, nu află nimeni.

“Am început să spun poezii dinainte de a fi ştiut să scriu”

– Să lunecăm acum, uşurel, pe firul în­tâl­nirii cu scrisul. Când v-aţi descoperit talentul poetic?

– Am început să spun poezii de foarte de­vre­me, în orice caz, dinainte de a fi ştiut să scriu. Aşa se face că nu a trebuit să răspund niciodată la în­tre­barea care li se pune tuturor copiilor: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, pentru că toată lumea ştia, mai bine decât mine, c-o să mă fac poetă.

– Ţineţi cumva minte prima dvs. poezie?

– În aceste condiţii, e foarte greu de spus care a fost prima. Ceea ce ţin min­te este poves­tea nos­timă (am povestit-o de mul­te ori la întâlniri cu elevii, în şcoli) a unei poezii scrise în prima zi de şcoală a clasei a doua. La ora de compunere, ni s-a cerut să povestim cum ne-am petrecut vacan­ţa. Trebuia să scriem mini­mum două pagini, şi cine termina putea ieşi în re­creaţie. În vacanţa res­pec­­tivă, eu primisem pri­ma mea carte, “Iarna pe uli­ţă” de Coşbuc, plină de ilus­traţii, printre care, pe fiecare pagină, se gă­sea câte o strofă. Îl între­ba­sem pe Tata de ce, în timp ce cărţile lui au paginile aco­perite în întregime de cuvinte, a mea are doar câ­teva rânduri pe pagină, iar el, probabil ca să scape de mine, îmi răs­punsese: “Aşa e poezia”. Mi-am amintit această de­finiţie şi am întrebat-o pe învăţătoare: “Da­că scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?”. Credeam că-mi va cere să scriu mai multe. Dar, spre mirarea mea, învăţătoarea mi-a răspuns: “Dacă eşti în stare să scrii în versuri, poţi să scrii şi o singură pa­gină”. Am scris şi am ieşit prima în recreaţie. Peste decenii, acea replică a Tatei avea să devină punctul de pornire al unei conferinţe pe care am ţinut-o la Catedra di Poesia a Centrului International Montale de la Roma şi avea să fie reprodusă, ca postfaţă, la mai multe vo­lume ale mele, în italiană, spaniolă şi engleză.

– Scriitorii au un fel special de a percepe lumea în care trăiesc, o sensibilitate care dilată realitatea pre­cum o lupă. Vă mai amintiţi universul copilă­riei? I-aţi făcut loc în poeziile dvs.?

– Sigur că îmi amintesc! O dovadă a intensităţii acestor amintiri este prezenţa lor în toate cărţile mele. Percepţia lumii înconjurătoare de către copilul care am fost reprezintă chiar materia pri­mă a ceea ce, mai târziu, aveam să scriu, carnea care îmbracă scheletul ideilor în proză, aura care desenează contururile în poezie. De altfel, nu numai pentru scriitori, ci pentru toţi oamenii, uni­versul copilăriei este determinant, doar că scrii­torii se hrănesc din el tot restul vieţii.

“Tata a fost instanţa supremă a copilăriei mele”

– Socotiţi că datoraţi ceva din talentul dvs. Ardealului? Poartă poeţii pecetea locului şi a lumii în care se nasc şi s-au format?

– M-am născut, ca şi Tata, în Banat şi am cres­cut la Oradea. În mod ciudat, însă, cel mai legată mă simt de zona din sudul Munţilor Apuseni, unde se află Blan­diana, satul Mamei, unde este şi Alba Iulia, oraşul soţului meu, unde se desfăşoară miturile deve­nirii noastre, de la De­cebal şi Traian, la Horea şi Avram Iancu. Există în Ardeal o seriozitate şi o rigoare, o asprime şi o intransigenţă, fără de care nu s-ar fi putut păstra nealterată definiţia unui popor aflat timp de aproape o mie de ani sub stăpânire străină. Chiar lipsa de umor, care în general este un defect, a funcţionat aici ca un element constructiv, pentru că a împiedicat răspândirea zeflemelei şi a băşcă­liei, atât de dizolvante. Am fost crescută în acest climat, în care părinţii mei, la rândul lor, fuseseră crescuţi, şi unde legătura cu istoria era o formă de su­pravieţuire. Nu ştiu în ce măsură are asta legătură cu talentul literar, dar e sigur că are legătură cu faptul că mi-am închinat 20 de ani de viaţă rea­lizării unui Me­morial închinat victimelor comu­nis­mu­lui. Căci, pen­tru mine, istoria re­­­­­pre­siunii comuniste şi a victimelor sale este doar un episod – unul dintre cele mai tragice – al is­toriei noastre, desfă­şu­rate acolo unde se cioc­nesc munţii în capete. “Is­toria este mai ales geo­gra­fie”, spunea Jules Michelet.

– Aţi studiat Filologia la Cluj. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă? Se spune că era un oraş studenţesc fabu­los.

– Mi-a apărut, la sfârşitul anului tre­cut, o carte care se numeşte “Fals tratat de manipulare”, în care povestesc pe larg istoria complicată a intrării mele la fa­cultate. N-o să revin.Ţin minte, însă, din cei trei ani în care nu am fost lăsată să intru, pentru că Tata era în­chis, sfâ­şietorul sentiment care mă cuprindea toamna, când începeau cursurile, când reveneau stu­denţii, şi oraşul părea să se trezească la un alt fel de viaţă, mai febrilă, aproape magică, din care eu eram exclusă. În general, trăiam în afara societăţii, nu aveam voie nici să public (după ce debutasem cu două poezii în revista “Tribuna”, o circulară trimisă tu­turor revis­te­lor din ţară atrăgea atenţia că sub pseu­donimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al popo­rului), dar niciodată nu mă simţeam mai eli­mi­nată din generaţia mea şi chiar din lume, decât în oc­tom­brie, când se întorceau studenţii, cu­­prinşi într-o aură care mie îmi era in­terzisă. Când, peste patru ani, vremurile s-au mai îm­blânzit şi am fost admisă în cele din urmă în facultate, farmecul visat al vieţii de student nu mai avea inten­si­tatea fructului oprit. De altfel, nu mai eram doar stu­den­tă, reîncepusem să pu­blic, eram că­săto­rită, trecusem într-o altă etapă a exis­tenţei, cu alte nostalgii şi alte drame.

– Tatăl dvs. a fost preot. A contat îm­prejurarea aceasta în educaţia şi forma­ţia dvs. morală?

– Mama şi Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viaţă, ci şi cei care m-au for­mat, din punct de vedere moral, şi al că­ror destin mi-a influenţat în mod de­ter­mi­nant soarta. Mai mult chiar, ei au fost şi au rămas până acum, când sunt de mult mutaţi în amin­tire, principalele mele mo­dele. Nu erau asemănători, ci mai degrabă comple­men­tari, iar faptul că m-am stră­duit să le calc amân­durora pe urme a lăr­git diapa­zonul influenţelor şi al predis­po­ziţiilor mele. Mama, rămasă de la 17 ani or­fană de ambii părinţi, şi-a petrecut prima tinereţe cres­cându-şi cei trei fraţi mai mici, pentru ca, după că­sătorie, să ne crească singură, pe mine şi pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. Mama a fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cu­nos­cut şi unul dintre foarte puţinii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânţi. Am moş­tenit şi am învăţat de la ea acest tip de curaj, care cu­prinde în sine credinţa, neoboseala şi ne­renunţarea, şi care îşi avea rădăcina într-o ciudată trăsă­tură de caracter, pe care mi-a transmis-o şi mie: aceea de a nu res­pecta, şi chiar de a nu înţelege ierarhiile sta­bilite de ceilalţi, de a nu ac­cepta decât lu­crurile tre­cute prin propria minte şi prin pro­pria inimă.
Despre Tata am scris mult în cărţile me­le. El a fost instanţa supremă a copi­lăriei, căruia toţi îi spuneau Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu, care nu obosea şi nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deşi eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înţeleg – observân­du-mă pe mi­ne însămi – că Tata, pur şi simplu, nu cu­noştea o altă relaţie decât cea de ega­litate. Dar nu numai această calitate, devenită uneori handicap, am moş­tenit-o de la el, ci şi acea aproape nefirească in­di­ferenţă sau, mai degrabă, jenă şi chiar aversiune, faţă de problemele materiale. Preot fără arginţi, refuza să ia bani de la credincioşi, pentru că îndeplinirea Sfin­telor Taine nu poate fi plătită, şi această axiomă a fost su­ficientă pentru a ne transforma să­ră­cia în aus­teritate. Iar acest mic miracol a func­ţionat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară şi dispărut din viaţa mea la sfârşitul adolescenţei, Tata a de­ve­nit, în­cet, încet, un personaj mitic. Într-un anume sens, ab­senţa Tatei mi-a influenţat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezenţa sa. Originea mea nesă­nă­toasă, de fiică a unui deţinut politic, a fost cea mai pu­ternică legătură dintre noi, şi întâm­pla­rea care mi-a marcat în mod definitoriu deve­nirea. Tata a fost mi­tul fondator al acestei deveniri şi mo­delul neinfirmat nicio clipă.

“Mereu împreună, nedespărţiţi”

– Să vorbim şi despre frumuseţea cu care aţi fost hărăzită, pe lângă talent. Aţi fost şi aţi rămas o fe­meie foarte frumoasă, care nu putea trece neob­ser­vată, oriunde se ivea. O imagine însoţită permanent şi de zâmbetul dvs. cuceritor, nelipsit de pe obraz. Este un zâmbet al sufletului? Aveţi un suflet puru­rea zâmbitor?

– Nu ştiu dacă sufletul meu zâmbeşte permanent, dar are cu siguranţă puterea să zâmbească în cele mai dramatice situaţii, zâmbetul devenind punct de sprijin şi soluţie. De altfel, dacă mă gândesc bine, cred că acest zâmbet interior, care reuşeşte să ajungă până la ceilalţi, este rezultatul eforturilor depuse toată viaţa, pentru a-mi păstra naivitatea şi a rămâne, chiar dacă în secret, copil.

– Au poetele secrete de înţelepciune, ca să se ferească de trecerea anilor şi de suferinţele pe care ei le aduc? E o schimbare grea pentru dvs.? Sunteţi în armonie cu vârsta de acum?

– Cu mulţi ani în ur­mă, când eram foarte tâ­nără, o revistă literară mi-a cerut să îi iau un in­ter­viu doam­nei Ştefana Ve
­­lisar Teodoreanu, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Soţia lui Ionel Teodoreanu, care era o scri­i­toare mult mai subtilă decât celebrul ei soţ, mi-a făcut o impresie profundă, din multe puncte vedere, dar cel mai tare m-a im­pre­sionat faptul că avea, în fe­lul în care arăta, vorbea, se purta, ceva de adolescentă. Nu era o cochetă, era evi­dent că nu făcea niciun efort pentru a nu-şi arăta vârs­ta şi, totuşi, emana o senzaţie molipsitoare şi încura­jatoare de tinereţe. Am între­bat-o care este secretul, şi ea mi-a răspuns: “Cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dum­nezeu a fost să mi se vadă sufletul pe faţă”. Un răs­puns pe care nu l-am uitat niciodată şi pe care l-am descoperit funcţionând şi în alte cazuri.

– Imaginea dvs. este legată indestructibil de aceea a soţului dvs., scriitorul Romulus Rusan. Sun­teţi împreună de o viaţă. Cum a început povestea de dra­goste şi cum de durează, de-atâta vreme, în­tr-o lu­me în care iubirile se sfârşesc foarte repede?

– Aveam mai puţin de 18 ani când ne-am cu­nos­cut, el cu câţiva ani mai mult, şi am crescut împreună, modelându-ne şi sprijinindu-ne reciproc. În jumăta­tea de secol care a trecut de atunci, nimeni nu a avut asu­pra mea o influenţă mai mare şi nimeni nu m-a încurajat mai mult. În mod evident, eu am fost bene­ficiara principală a legăturii noastre, despre care am ştiut amândoi din pri­ma secundă că este – în înţelesul cel mai profund al cuvântului – defini­ti­vă. Cu siguranţă, şi el ar fi fost fără mi­ne diferit, dar eu, fără el, mă în­doiesc că aş fi putut rezista, nu nu­mai spiritual, ci şi fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept şi de care nici nu ştiam să mă apăr. Spi­ritul lui de echilibru, pe care l-am în­văţat cu greu şi numai cu anii, răb­darea lui de neînchipuit, lângă con­tinua mea trepidaţie, au reuşit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite (care era şi a lui, şi la ca­re nu a în­cercat niciodată să mă facă să renunţ), măsuri de protecţie inte­ligente şi uneori de-a dreptul sa­van­te. În “Fals tratat de manipulare” relatez mai mul­te episoade, nu nu­mai dramatice, dar într-un fel chiar senzaţionale, de la începutul că­să­toriei noastre, de la felul în care di­versele autorităţi au încercat să mă facă pe mine să re­­nunţ la el, până la felul în care au încercat să-l pe­depsească pe el fiindcă n-a re­nunţat la mine. Faptul că, într-un atât de lung timp am reuşit, ca în basme, să depăşim toate încer­cările, se datoreşte, dincolo de dragoste, şi fe­lului în care am înaintat, mereu îm­pre­ună, ne­des­părţiţi, de la scris, până la înfiinţarea Me­mo­rialului de la Sighet.

– Închinat memoriei înaintaşilor în­tem­­niţaţi în închisorile comuniste, aţi de­dicat Me­morialului de la Sighet două­zeci de ani de viaţă. Care este mesajul acestui de­mers?

– Memorialul de la Sighet este primul Me­morial al Victimelor Comunismului din lume. El este, în acelaşi timp, un muzeu cu mai mult de 50 de săli, în care este pre­zen­tată şi analizată istoria comunismului (eta­pele deconstrucţiei elemen­telor statului de drept interbelic, crearea institu­ţiilor statului totalitar, mecanismele terorii, re­­zistenţa la comunism); este un Centru Interna­ţional de Studii, organizatorul tuturor activităţilor Memorialului, de la departamentul de isto­rie orală la cel editorial, de la realizarea ex­poziţiilor iti­nerante în ţară şi străinătate, pâ­nă la organizarea colocviitor, dezbate­rilor, simpozioanelor şi, bi­neînţeles, a Şcolii de Vară. Memorialul a fost, deci, gândit şi funcţionează ca muzeu, institut de cercetare şi şcoală, instituţie complexă, unică în felul ei, începută în 1993, prin prezentarea unui proiect scris de Romulus Rusan şi de mine Con­siliului Europei, care l-a luat sub egida sa. Anul trecut a fost sărbătorit prin nenu­mărate acţiuni naţionale şi internaţionale, jubileul de 20 de ani a primului Memorial al Victi­melor Comunismului, încheiat la “Casa Eu­ropei” din Paris, printr-o reuniune festivă. În aceste condiţii, faptul că, din când în când, au loc în presa românească dezbateri bine “or­ganizate” pe tema “De ce nu există în Ro­mânia un muzeu al comu­nismului?” ţine de domeniul – nu numai al relei-credinţe, ci şi de cel al absurdului.

– După acest recurs la memoria vic­timelor trecutului roşu, v-aş întreba, doam­­năBlandiana, ce credeţi despre Ro­mânia de azi? Sunteţi optimistă sau pe­simistă, atunci când priviţi spre viitor?

– Destul de pesimistă pe termen scurt, des­tul de op­timistă pe termen lung. Elemen­tele de optimism îmi sunt furnizate de funcţionarea justiţiei, care do­vedeşte, în ultimii ani, nu numai că statul de drept în­cepe să se nască, dar şi că ajungerea tinerilor pro­fe­sionişti (care nu sunt neapărat nici fii, nici gineri, nici fini de baroni sau moguli) la manetele vieţii publice poate să schimbe direcţia.
Site-ul Memorialului de la Sighet este www. memorialsighet.ro, iar adresa expoziţiei lui per­ma­nen­te deschisă începând de anul trecut la Bucu­reşti, şi care funcţionează zilnic între orele 10 şi 18, este str. Jean Louis Calderon 66 (lângă Grădina Icoa­nei).

 

http://www.formula-as.ro/2014/1134/lumea-romaneasca-24/ana-blandiana-toata-viata-am-facut-eforturi-pentru-a-mi-pastra-naivitatea-si-a-ramane-in-secret-copil-18243