“Noţiunea de celebritate nu mi se potriveşte”
– Doamnă Ana Blandiana, aţi fost şi înainte, şi după 1989, o poetă-fanion a literaturii române, recunoscută şi celebrată de critici şi de public. Sunteţi un clasic în viaţă. Eu însumi am învăţat să scriu poezie citindu-vă pe dvs. şi grupul splendid şi solar de poeţi, împreună cu care aţi erupt în anii ’60, cu o forţă şi o prospeţime greu de egalat. Cum vă împăcaţi cu celebritatea?
– Cred că trebuie să încep prin a vă mărturisi că formula “clasic în viaţă” nu numai că nu-mi place, dar mă şi înspăimântă. Cum mă sperie şi prezenţa numelui meu în programa şcolară. Mi-a fost cu atât mai greu să mă obişnuiesc cu această prezenţă, cu cât am trecut direct de la situaţia de a fi citită pe sub bancă şi copiată de mână, la situaţia de a deveni subiect de examen şi pericol de corigenţă. De asemenea, simt că noţiunea de “celebritate” nu mi se potriveşte. Sunt, desigur, cunoscută, am scris câteva zeci de cărţi, ele au fost citite şi uneori chiar iubite (am fost întotdeauna impresionată când, la câte o lansare de carte, în cine ştie ce limbă, în străinătate, apărea câte un român să ceară autograf pe o carte românească de dinainte de ’89, hărtănită de lectură, o carte care făcuse parte din minimul bagaj cu care emigrase), dar asta nu cred că e celebritate. Ci o legătură mult mai profundă între cel ce scrie şi cel ce citeşte, acea legătură care face ca poezia să se nască la mijlocul distanţei dintre scriitor şi cititor, şi împotriva căreia cenzura nu putea face nimic. Certitudinea acestei legături a fost întotdeauna pentru mine nu numai o bucurie ci, mai ales, un punct de sprijin în univers. Faptul că o profesoară de limba română din Brăila, Gabriela Vasiliu, a reuşit să iniţieze un Concurs Naţional de Creaţie şi Interpretare pentru elevi, care îmi poartă numele şi a ajuns la cea de a treia ediţie, mă emoţionează nu pentru că se numeşte “Ana Blandiana” (asta mai mult mă stânjeneşte), ci pentru că reuşeşte să strângă sute de copii talentaţi, care scriu versuri şi critică literară, care recită şi cântă poezii, apropiindu-se, astfel, de Poezie, într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de ea. În ceea ce priveşte succesul internaţional, el are o legătură destul de aproximativă cu mine, ca persoană, traducătorii îşi aleg singuri cărţile de tradus, pe majoritatea i-am cunoscut după apariţia cărţii, şi uneori nici atunci. E adevărat că, după aceea, unii mi-au devenit prieteni şi chiar un fel de alter ego. Dar totul se petrece, chiar şi atunci când particip la lansări, festivaluri şi lecturi publice, ca într-o viaţă paralelă şi oarecum secretă, pentru că ea nu este reflectată aproape deloc de presa românească. Dacă un sportiv român câştigă o medalie, se bucură toată ţara, exultă toate televiziunile, dacă un scriitor român are succes în străinătate, nu află nimeni.
“Am început să spun poezii dinainte de a fi ştiut să scriu”
– Să lunecăm acum, uşurel, pe firul întâlnirii cu scrisul. Când v-aţi descoperit talentul poetic?
– Am început să spun poezii de foarte devreme, în orice caz, dinainte de a fi ştiut să scriu. Aşa se face că nu a trebuit să răspund niciodată la întrebarea care li se pune tuturor copiilor: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, pentru că toată lumea ştia, mai bine decât mine, c-o să mă fac poetă.
– Ţineţi cumva minte prima dvs. poezie?
– În aceste condiţii, e foarte greu de spus care a fost prima. Ceea ce ţin minte este povestea nostimă (am povestit-o de multe ori la întâlniri cu elevii, în şcoli) a unei poezii scrise în prima zi de şcoală a clasei a doua. La ora de compunere, ni s-a cerut să povestim cum ne-am petrecut vacanţa. Trebuia să scriem minimum două pagini, şi cine termina putea ieşi în recreaţie. În vacanţa respectivă, eu primisem prima mea carte, “Iarna pe uliţă” de Coşbuc, plină de ilustraţii, printre care, pe fiecare pagină, se găsea câte o strofă. Îl întrebasem pe Tata de ce, în timp ce cărţile lui au paginile acoperite în întregime de cuvinte, a mea are doar câteva rânduri pe pagină, iar el, probabil ca să scape de mine, îmi răspunsese: “Aşa e poezia”. Mi-am amintit această definiţie şi am întrebat-o pe învăţătoare: “Dacă scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?”. Credeam că-mi va cere să scriu mai multe. Dar, spre mirarea mea, învăţătoarea mi-a răspuns: “Dacă eşti în stare să scrii în versuri, poţi să scrii şi o singură pagină”. Am scris şi am ieşit prima în recreaţie. Peste decenii, acea replică a Tatei avea să devină punctul de pornire al unei conferinţe pe care am ţinut-o la Catedra di Poesia a Centrului International Montale de la Roma şi avea să fie reprodusă, ca postfaţă, la mai multe volume ale mele, în italiană, spaniolă şi engleză.
– Scriitorii au un fel special de a percepe lumea în care trăiesc, o sensibilitate care dilată realitatea precum o lupă. Vă mai amintiţi universul copilăriei? I-aţi făcut loc în poeziile dvs.?
– Sigur că îmi amintesc! O dovadă a intensităţii acestor amintiri este prezenţa lor în toate cărţile mele. Percepţia lumii înconjurătoare de către copilul care am fost reprezintă chiar materia primă a ceea ce, mai târziu, aveam să scriu, carnea care îmbracă scheletul ideilor în proză, aura care desenează contururile în poezie. De altfel, nu numai pentru scriitori, ci pentru toţi oamenii, universul copilăriei este determinant, doar că scriitorii se hrănesc din el tot restul vieţii.
“Tata a fost instanţa supremă a copilăriei mele”
– Socotiţi că datoraţi ceva din talentul dvs. Ardealului? Poartă poeţii pecetea locului şi a lumii în care se nasc şi s-au format?
– M-am născut, ca şi Tata, în Banat şi am crescut la Oradea. În mod ciudat, însă, cel mai legată mă simt de zona din sudul Munţilor Apuseni, unde se află Blandiana, satul Mamei, unde este şi Alba Iulia, oraşul soţului meu, unde se desfăşoară miturile devenirii noastre, de la Decebal şi Traian, la Horea şi Avram Iancu. Există în Ardeal o seriozitate şi o rigoare, o asprime şi o intransigenţă, fără de care nu s-ar fi putut păstra nealterată definiţia unui popor aflat timp de aproape o mie de ani sub stăpânire străină. Chiar lipsa de umor, care în general este un defect, a funcţionat aici ca un element constructiv, pentru că a împiedicat răspândirea zeflemelei şi a băşcăliei, atât de dizolvante. Am fost crescută în acest climat, în care părinţii mei, la rândul lor, fuseseră crescuţi, şi unde legătura cu istoria era o formă de supravieţuire. Nu ştiu în ce măsură are asta legătură cu talentul literar, dar e sigur că are legătură cu faptul că mi-am închinat 20 de ani de viaţă realizării unui Memorial închinat victimelor comunismului. Căci, pentru mine, istoria represiunii comuniste şi a victimelor sale este doar un episod – unul dintre cele mai tragice – al istoriei noastre, desfăşurate acolo unde se ciocnesc munţii în capete. “Istoria este mai ales geografie”, spunea Jules Michelet.
– Aţi studiat Filologia la Cluj. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă? Se spune că era un oraş studenţesc fabulos.
– Mi-a apărut, la sfârşitul anului trecut, o carte care se numeşte “Fals tratat de manipulare”, în care povestesc pe larg istoria complicată a intrării mele la facultate. N-o să revin.Ţin minte, însă, din cei trei ani în care nu am fost lăsată să intru, pentru că Tata era închis, sfâşietorul sentiment care mă cuprindea toamna, când începeau cursurile, când reveneau studenţii, şi oraşul părea să se trezească la un alt fel de viaţă, mai febrilă, aproape magică, din care eu eram exclusă. În general, trăiam în afara societăţii, nu aveam voie nici să public (după ce debutasem cu două poezii în revista “Tribuna”, o circulară trimisă tuturor revistelor din ţară atrăgea atenţia că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului), dar niciodată nu mă simţeam mai eliminată din generaţia mea şi chiar din lume, decât în octombrie, când se întorceau studenţii, cuprinşi într-o aură care mie îmi era interzisă. Când, peste patru ani, vremurile s-au mai îmblânzit şi am fost admisă în cele din urmă în facultate, farmecul visat al vieţii de student nu mai avea intensitatea fructului oprit. De altfel, nu mai eram doar studentă, reîncepusem să public, eram căsătorită, trecusem într-o altă etapă a existenţei, cu alte nostalgii şi alte drame.
– Tatăl dvs. a fost preot. A contat împrejurarea aceasta în educaţia şi formaţia dvs. morală?
– Mama şi Tata au fost nu numai cei ce mi-au dat viaţă, ci şi cei care m-au format, din punct de vedere moral, şi al căror destin mi-a influenţat în mod determinant soarta. Mai mult chiar, ei au fost şi au rămas până acum, când sunt de mult mutaţi în amintire, principalele mele modele. Nu erau asemănători, ci mai degrabă complementari, iar faptul că m-am străduit să le calc amândurora pe urme a lărgit diapazonul influenţelor şi al predispoziţiilor mele. Mama, rămasă de la 17 ani orfană de ambii părinţi, şi-a petrecut prima tinereţe crescându-şi cei trei fraţi mai mici, pentru ca, după căsătorie, să ne crească singură, pe mine şi pe sora mea, în lungii ani de închisoare ai Tatei. Mama a fost, cred, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut şi unul dintre foarte puţinii pe care nu i-am văzut niciodată înfrânţi. Am moştenit şi am învăţat de la ea acest tip de curaj, care cuprinde în sine credinţa, neoboseala şi nerenunţarea, şi care îşi avea rădăcina într-o ciudată trăsătură de caracter, pe care mi-a transmis-o şi mie: aceea de a nu respecta, şi chiar de a nu înţelege ierarhiile stabilite de ceilalţi, de a nu accepta decât lucrurile trecute prin propria minte şi prin propria inimă.
Despre Tata am scris mult în cărţile mele. El a fost instanţa supremă a copilăriei, căruia toţi îi spuneau Părinte, în timp ce eu eram mândră că este părintele meu, care nu obosea şi nu se plictisea să-mi răspundă la toate întrebările, deşi eram copil, ca unui egal. Mult mai târziu aveam să înţeleg – observându-mă pe mine însămi – că Tata, pur şi simplu, nu cunoştea o altă relaţie decât cea de egalitate. Dar nu numai această calitate, devenită uneori handicap, am moştenit-o de la el, ci şi acea aproape nefirească indiferenţă sau, mai degrabă, jenă şi chiar aversiune, faţă de problemele materiale. Preot fără arginţi, refuza să ia bani de la credincioşi, pentru că îndeplinirea Sfintelor Taine nu poate fi plătită, şi această axiomă a fost suficientă pentru a ne transforma sărăcia în austeritate. Iar acest mic miracol a funcţionat pentru mine până azi. Arestat pentru ultima oară şi dispărut din viaţa mea la sfârşitul adolescenţei, Tata a devenit, încet, încet, un personaj mitic. Într-un anume sens, absenţa Tatei mi-a influenţat destinul mai mult decât ar fi putut s-o facă prezenţa sa. Originea mea nesănătoasă, de fiică a unui deţinut politic, a fost cea mai puternică legătură dintre noi, şi întâmplarea care mi-a marcat în mod definitoriu devenirea. Tata a fost mitul fondator al acestei deveniri şi modelul neinfirmat nicio clipă.
“Mereu împreună, nedespărţiţi”
– Să vorbim şi despre frumuseţea cu care aţi fost hărăzită, pe lângă talent. Aţi fost şi aţi rămas o femeie foarte frumoasă, care nu putea trece neobservată, oriunde se ivea. O imagine însoţită permanent şi de zâmbetul dvs. cuceritor, nelipsit de pe obraz. Este un zâmbet al sufletului? Aveţi un suflet pururea zâmbitor?
– Nu ştiu dacă sufletul meu zâmbeşte permanent, dar are cu siguranţă puterea să zâmbească în cele mai dramatice situaţii, zâmbetul devenind punct de sprijin şi soluţie. De altfel, dacă mă gândesc bine, cred că acest zâmbet interior, care reuşeşte să ajungă până la ceilalţi, este rezultatul eforturilor depuse toată viaţa, pentru a-mi păstra naivitatea şi a rămâne, chiar dacă în secret, copil.
– Au poetele secrete de înţelepciune, ca să se ferească de trecerea anilor şi de suferinţele pe care ei le aduc? E o schimbare grea pentru dvs.? Sunteţi în armonie cu vârsta de acum?
– Cu mulţi ani în urmă, când eram foarte tânără, o revistă literară mi-a cerut să îi iau un interviu doamnei Ştefana Ve
lisar Teodoreanu, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Soţia lui Ionel Teodoreanu, care era o scriitoare mult mai subtilă decât celebrul ei soţ, mi-a făcut o impresie profundă, din multe puncte vedere, dar cel mai tare m-a impresionat faptul că avea, în felul în care arăta, vorbea, se purta, ceva de adolescentă. Nu era o cochetă, era evident că nu făcea niciun efort pentru a nu-şi arăta vârsta şi, totuşi, emana o senzaţie molipsitoare şi încurajatoare de tinereţe. Am întrebat-o care este secretul, şi ea mi-a răspuns: “Cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu a fost să mi se vadă sufletul pe faţă”. Un răspuns pe care nu l-am uitat niciodată şi pe care l-am descoperit funcţionând şi în alte cazuri.
– Imaginea dvs. este legată indestructibil de aceea a soţului dvs., scriitorul Romulus Rusan. Sunteţi împreună de o viaţă. Cum a început povestea de dragoste şi cum de durează, de-atâta vreme, într-o lume în care iubirile se sfârşesc foarte repede?
– Aveam mai puţin de 18 ani când ne-am cunoscut, el cu câţiva ani mai mult, şi am crescut împreună, modelându-ne şi sprijinindu-ne reciproc. În jumătatea de secol care a trecut de atunci, nimeni nu a avut asupra mea o influenţă mai mare şi nimeni nu m-a încurajat mai mult. În mod evident, eu am fost beneficiara principală a legăturii noastre, despre care am ştiut amândoi din prima secundă că este – în înţelesul cel mai profund al cuvântului – definitivă. Cu siguranţă, şi el ar fi fost fără mine diferit, dar eu, fără el, mă îndoiesc că aş fi putut rezista, nu numai spiritual, ci şi fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept şi de care nici nu ştiam să mă apăr. Spiritul lui de echilibru, pe care l-am învăţat cu greu şi numai cu anii, răbdarea lui de neînchipuit, lângă continua mea trepidaţie, au reuşit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite (care era şi a lui, şi la care nu a încercat niciodată să mă facă să renunţ), măsuri de protecţie inteligente şi uneori de-a dreptul savante. În “Fals tratat de manipulare” relatez mai multe episoade, nu numai dramatice, dar într-un fel chiar senzaţionale, de la începutul căsătoriei noastre, de la felul în care diversele autorităţi au încercat să mă facă pe mine să renunţ la el, până la felul în care au încercat să-l pedepsească pe el fiindcă n-a renunţat la mine. Faptul că, într-un atât de lung timp am reuşit, ca în basme, să depăşim toate încercările, se datoreşte, dincolo de dragoste, şi felului în care am înaintat, mereu împreună, nedespărţiţi, de la scris, până la înfiinţarea Memorialului de la Sighet.
– Închinat memoriei înaintaşilor întemniţaţi în închisorile comuniste, aţi dedicat Memorialului de la Sighet douăzeci de ani de viaţă. Care este mesajul acestui demers?
– Memorialul de la Sighet este primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume. El este, în acelaşi timp, un muzeu cu mai mult de 50 de săli, în care este prezentată şi analizată istoria comunismului (etapele deconstrucţiei elementelor statului de drept interbelic, crearea instituţiilor statului totalitar, mecanismele terorii, rezistenţa la comunism); este un Centru Internaţional de Studii, organizatorul tuturor activităţilor Memorialului, de la departamentul de istorie orală la cel editorial, de la realizarea expoziţiilor itinerante în ţară şi străinătate, până la organizarea colocviitor, dezbaterilor, simpozioanelor şi, bineînţeles, a Şcolii de Vară. Memorialul a fost, deci, gândit şi funcţionează ca muzeu, institut de cercetare şi şcoală, instituţie complexă, unică în felul ei, începută în 1993, prin prezentarea unui proiect scris de Romulus Rusan şi de mine Consiliului Europei, care l-a luat sub egida sa. Anul trecut a fost sărbătorit prin nenumărate acţiuni naţionale şi internaţionale, jubileul de 20 de ani a primului Memorial al Victimelor Comunismului, încheiat la “Casa Europei” din Paris, printr-o reuniune festivă. În aceste condiţii, faptul că, din când în când, au loc în presa românească dezbateri bine “organizate” pe tema “De ce nu există în România un muzeu al comunismului?” ţine de domeniul – nu numai al relei-credinţe, ci şi de cel al absurdului.
– După acest recurs la memoria victimelor trecutului roşu, v-aş întreba, doamnăBlandiana, ce credeţi despre România de azi? Sunteţi optimistă sau pesimistă, atunci când priviţi spre viitor?
– Destul de pesimistă pe termen scurt, destul de optimistă pe termen lung. Elementele de optimism îmi sunt furnizate de funcţionarea justiţiei, care dovedeşte, în ultimii ani, nu numai că statul de drept începe să se nască, dar şi că ajungerea tinerilor profesionişti (care nu sunt neapărat nici fii, nici gineri, nici fini de baroni sau moguli) la manetele vieţii publice poate să schimbe direcţia.
Site-ul Memorialului de la Sighet este www. memorialsighet.ro, iar adresa expoziţiei lui permanente deschisă începând de anul trecut la Bucureşti, şi care funcţionează zilnic între orele 10 şi 18, este str. Jean Louis Calderon 66 (lângă Grădina Icoanei).
http://www.formula-as.ro/2014/1134/lumea-romaneasca-24/ana-blandiana-toata-viata-am-facut-eforturi-pentru-a-mi-pastra-naivitatea-si-a-ramane-in-secret-copil-18243