Conferinţa a avut un rol important în evoluţia vieţii internaţionale de după 1945 şi a fixat principalele ei direcţii de dezvoltare. Totodată, la Yalta acordul de procentaj stabilit la Moscova s-a acceptat tacit. De fapt – scria Catroux – „o situaţie de exclusivitate a fost creată deci în favoarea Moscovei anterior Yaltei, ceea ce punea ţările din Est la discreţia Kremlinului; deciziile de la Yalta nu au făcut, în definitiv, decât să confirme această situaţie sub beneficiul unor restricţii, printr-un acord semnat de cei trei”. Adevăratele dificultăţi în relaţiile Statelor Unite şi Angliei cu Uniunea Sovietică au apărut abia după Yalta, când o parte din acorduri nu au fost respectate.
După Yalta, în România forţele democratice au reuşit să impună aducerea la conducerea guvernului a dr. Petru Groza. Faţă de aceste evenimente, care şi-au avut originea în eforturile forţelor democratice conduse de P.C.R., unii istorici străini consideră că elementul extern ar fi fost determinant.
Întreaga perioadă care urmează până la Conferinţa de la Potsdam este legată şi de unele dezacorduri dintre Uniunea Sovietică şi foştii ei parteneri din coaliţia Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte problemele româneşti. Londra şi Washingtonul refuză să recunoască un guvern pe care ei îl consideră ca nereprezentativ. La 1 aprilie 1945 preşedintele american, Roosevelt, îi scria mareşalului Stalin: „Sincer vorbind, nu pot înţelege de ce recentele evenimente din România trebuie considerate ca şi cum ar fi în afara prevederilor acestui acord (n.a. – Yalta)”.
Cu toate acestea, guvernul de la Bucureşti s-a arătat gata să reia relaţiile diplomatice cu Marile Puteri. La 27 mai 1945, Churchill era de acord cu Roosevelt că „a venit timpul să reluăm relaţiile diplomatice cu România, Bulgaria şi Finlanda”.
Un memoriu către preşedintele american, din 30 mai 1945, semnat de J.C. Grew, atrăgea atenţia asupra sechestrării echipamentului industrial special din România „sub masca reparaţiilor de război”.
La mesajul din 27 mai 1945, adresat de mareşalul Stalin preşedintelui american, s-a primit răspuns la 7 iunie acelaşi an. Noul preşedinte, Harry Truman, considera că trebuie „să reducem, pe cât posibil, perioada regimului de armistiţiu”, în care scop este necesară stabilirea unor relaţii normale cu aceste ţări în cel mai scurt timp. Dacă Statele Unite erau de acord să restabilească raporturi diplomatice normale cu Finlanda, ele aveau rezerve în ce priveşte realizarea unui proces asemănător în Ungaria, România şi Bulgaria, unde existau regimuri politice care nu conveneau puterilor occidentale. Şeful executivului american era de părere că „România trebuie să devină obiectul unor consultaţii între principalele guverne aliate, abia după aceea urmând să se stabilească relaţii normale cu ea”. În răspunsul său, din 9 iunie 1945, Stalin se arăta nedumerit de faptul că „se dă preferinţă Finlandei care, spre deosebire de România şi Bulgaria, nu a participat cu forţe armate alături de aliaţi la războiul împotriva Germaniei hitleriste”. Apreciind eforturile făcute de forţele revoluţionare, pe calea democratizării României, Stalin sublinia că „reluarea relaţiilor diplomatice cu România, Bulgaria şi Finlanda nu mai trebuie amânată”.
Răspunsul lui Churchill, la mesajul din 27 mai al lui Stalin, era mai circumspect. Premierul britanic sublinia în mesajul său că aceste probleme au fost examinate de cabinetul de la Londra şi că propuneri complete vor putea fi prezentate, în curând, poate la o apropiată întâlnire. Stalin s-a arătat nemulţumit de răspunsul şefului guvernului englez şi la 14 iunie 1945 îi scria din nou că „nu mai putem amâna reluarea relaţiilor diplomatice cu România şi Bulgaria, care împreună cu trupele sovietice au ajutat la înfrângerea Germaniei hitleriste”.
Departamentul de Stat a continuat să acorde o atenţie specială problemelor româneşti. Într-un Memorandum către preşedinte, din 14 iunie 1945, se arată că, în România, Statele unite trebuie să aibă „o pondere mai mare în Comisiile de Control Aliate şi în alte activităţi ale Aliaţilor”. În acest scop, trebuia ca „guvernul sovietic să fie determinat să accepte ca activitatea viitoare aliată, din această ţară, să fie pe o bază cu adevărat tripartită”. Memorandumul invoca apărarea „intereselor şi a responsabilităţilor Declaraţiei de la Yalta asupra Europei eliberate”. Diplomaţii din anturajul preşedintelui Truman căzuseră de acord că stabilirea relaţiilor diplomatice cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda poate „să fie un pas constructiv”, dar ei nu priveau cu ochi buni schimbările interne produse în primele trei state. În acest mod a fost alcătuit şi răspunsul preşedintelui Truman către Stalin din 19 iulie 1945. Truman se arăta nemulţumit de modul cum evolua situaţia internă din aceste state, ceea ce, fără îndoială, afecta interesele marilor monopoluri americane. În finalul răspunsului către conducătorul statului sovietic, şeful Casei Albe preciza că va continua să studieze această problemă. Răspunsul lui Stalin, din 23 iunie 1945, a fost şi de această dată limpede: „eu rămân, totuşi, la părerea mea anterioară, că amânarea în continuare a reluării relaţiilor diplomatice cu România şi Bulgaria nu poate fi cu nimic justificată”.
În preajma Conferinţei de la Potsdam două erau problemele care reţineau atenţia cercurilor politice americane: a) executarea armistiţiului; b) situaţia economică a României şi transformările politice ce aveau loc aici. În general, se considera că autorităţile sovietice din România au interpretat şi sporit clauzele armistiţiului, fără a ţine cont de opiniile reprezentanţilor americani şi britanici. În consecinţă, România depindea din ce în ce mai mult de Uniunea Sovietică, „excluzând comerţul şi relaţiile financiare cu alte ţări şi făcând imposibile interesele de afaceri americane” care căutau să acţioneze în ţară. În ceea ce priveşte situaţia politică, se considera că instalarea guvernului dr. Petru Groza a fost precipitată de vizita lui Vîşinski la Bucureşti, că în România ar exista deci „o politică de complacere a cerinţelor sovietice”.
Valeriu Florin Dobrinescu „România şi organizarea postbelică a lumii 1945-1947”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988
