Sighet
un articol de Sorin Alexandrescu
Balustrada
Ştii, cel mai greu mi-a fost cândam urcat scara la etaj. Rămăsesem în urma grupului, ceilalţi erau deja sus, eu am atins balustrada cu mâna şi, brusc, am realizat că tot aşa trebuie să fi făcut şi ei: bolnavi, schingiuiţi, distruşi fizic, unii poate şi mental, trebuie să se fi apucat de aceasta balustradă, spre a se trage în sus. şi am simţit brusc spaima că nu mai pot nici eu urca şi că nişte brute din spate mă vor lovi sălbatic, iar ochii celorlalţi mă vor privi în tăcere, neputincioşi, în acea linişte de moarte care ştiam că ne aştepta pe toţi. Când am ajuns totuşi sus, am rămas un timp tot singur. Nu puteam intra altfel în celulele în care ei trăiseră singuri. Nu puteam vorbi unde ei tăcuseră. Am văzut camera unde a murit Maniu, patul de fier şi pătura aceea cumplită sub care un trup se măcinase încet, fără speranţă. Câţiva paşi mai departe era “neagră”: o cameră fără fereastră, o placă de beton în mijloc şi un lanţ de care cineva era legat fără a se putea mişca, în întuneric deplin, un timp pe care nu-l mai putea număra în zile şi nopţi separate. Nu mai puteau nici măcar merge în cerc, în curte şi vedea cine mai trăia şi cine nu. Sentimentul însuşi de existenţa trebuie să li se fi tocit, în neagră, şi ei vor fi căzut în nefiinţă, trecând fără să ştie graniţa dîntre dincoace şi dincolo…
Limbaj
Cum se mai poate vorbi, astăzi, de abjecţia şi oroarea de atunci? Ne lipseşte limbajul, poate pentru că ele au fost trăite numai în tăcere. Nu le mai putem nici vedea pentru că nu mai exista. Clădirea a trebuit să fie reparată, curăţată de excremente, mucezeala, dărăpănături şi mirosuri. Doar voi şi puţin alţii aţi mai văzut cum era ea iniţial. Închisoarea a rămas numai în ochii voştri, noi vedem astăzi muzeul. Or, cum se poate transforma un loc al morţii şi torturii într-unul al supravieţuirii? Ce rămâne din risipirea atâtor vieţi? Extraordinara ta fraza, Doina (Ana Blandiana – n.red.), este emblematică: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Memorialul transforma două eşecuri în victorii: moartea anonimă (căci ea nu a fost atunci făcută publică) în comemorare, absenta justiţiei (sau degradarea ei prin simulacre comuniste) în prezenţa memoriei. Dar cum se poate organiza memoria? Pentru a răspunde voi aţi inventat de fapt un nou discurs muzeal: el evita orice grandilocvenţă pentru că uneşte radicalitatea atitudinii cu precizia documentului şi justeţea tonului. Spre deosebire de mulţi alţii, voi v-aţi obiectivat durerea, v-aţi stăpânit furia şi oroarea şi, ajutaţi de nepreţuită Ioana (Ioana Boca, Alianţa Civica – n. red.) şi de alţii, le-aţi turnat în cifre, liste de nume, fotografii, 10 volume de Anale, ultimele de câte 1000 de pagini, congrese, expoziţii. Aţi convins Fundaţia Adenauer, Consiliul Europei, i-aţi adus să constate suferinţele românilor, dincolo de încă frecventele speculaţii despre indolenta lor, pe Václav Havel, Stéphane Courtois şi Vladimir Bukovski. Au fost două milioane de victime directe ale represiunii, ne spui, Romi (Romulus Rusan – n. red.), în Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, apărută cânderam şi eu la Sighet. Încă mai multe milioane, adaugi, dacă socotim şi membrii familiilor lor. în “Spaţiul de reculegere şi rugăciune” aţi scris numele victimelor pe zid. “Cortegiul sacrificatiilor”, de Aurel Vlad, le redă trupuri. La parter, ca şi la etaj, le apăr fotografiile. Ne privesc drept în faţă, cu acele priviri de dincolo de timp, cu acele chipuri desfigurate de suferinţă pe care nu le-am putut suporta mult timp eu, cel cruţat de iadul lor.
Dar un muzeu al călăilor?
La colocviu am spus la un moment dat ca iadul a fost triplu: celor din închisoare ar trebui să li se adauge cei din exilul interior şi cei din exilul exterior, din afara ţării. Dar ce facem noi cu acest multiplu trecut de suferinţă, ce facem cu memoria Sighetului? De fapt, nu este suficient că memoria să ia locul justiţiei, deşi este indispensabil. Justiţia ar trebui pronunţată acum, retrospectiv, nu numai asupra celor condamnaţi pe nedrept, cum face Memorialul, ci şi asupra celor care i-au condamnat, asupra justiţiei criminale. Nu există încă un muzeu al călăilor, dar ar trebui să existe. Voi aţi redat nume, imagine şi trup victimelor. Faptele voastre sunt vocile lor. Dar, Doina, scriind Sertarul cu aplauze, ai arătat şi cum au ştiut să se metamorfozeze călăii de ieri în politicienii şi întreprinzătorii de astăzi.
Sertarul cu aplauze este singurul nostru muzeu al călăilor.
articol apărut în ziarul “România Liberă” în data de 19 iulie 2007, www.romanialibera.ro