În orizontul de aşteptare al celor 80 de ani pe care doamna Doina Cornea îi împlineşte mâine şi căreia îi uram “La mulţi ani!”, luna trecută a apărut în colecţia “Istorie orală” a Editurii Fundaţiei Academia Civică un volum ce reuneşte ultimele caiete din jurnalul personal (perioadă 1988 – 2008) şi o reconstituire a activităţilor publice din ultimii ani ai regimului ceauşist, sub forma unei convorbiri moderată de istoricul Georgeta Pop.
În cele aproape 300 de pagini ale cărţii sunt adăugate poze ale Doinei Cornea (din arhivă de familie) şi poze despre Doinea Cornea (câteva din imaginile de filaj ale Securităţii). Ori că vorbim despre jurnal, ori despre memorii, ceea ce le uneşte este efortul de a conserva memoria, lucru absolut necesar când vine vorba de un trecut recent, atât de recent încât nu poate fi decât cu un preţ foarte scump separat de străduinţa de a ne înţelege hâc et nunc. Ceea ce le desparte este însă interferenţă cu acelaşi prezent pe care noi îl înţelegem. Făcând această afirmaţie, ajungem la întrebarea pe care mintea oricărui curios e cu neputinţă să nu o pună încă de la primul contact vizual cu coperta: de ce un jurnal? Sau, mai clar spus, pentru conservarea memoriei individuale şi sociale, e mai potrivit un caiet de jurnal sau unul de memorii? Răspunsul, fireşte, nu poate ocoli o sumară discuţie asupra memoriei. Psihologia (inclusiv cea socială) studiază îndeaproape felul în care memoria se supune fără încetare (lucru, altminteri, de neevitat) unui proces de resemnificare culturală şi, cu deosebire, politică. Altfel spus, graţie unei caracteristici biologice fireşti a memoriei, trecutul (chiar şi cel personal) se citeşte prin lentilele prezentului. Astfel se face că percepţia asupra acestui timp se înzestrează cu semnificaţii noi, deosebite de justificările pe care actorii vremurilor anterioare le-ar fi găsit propriilor acţiuni. Aşadar, din prisma resemnificarii, un jurnal prezintă o valoare morală şi istorică net superioară memoriilor în măsura în care autorul se poate regăsi mai exact în însemnările de la o zi sau la o perioadă la alta. Aceeaşi memorie mai comporta însă o caracteristică care poate inversă raportul dintre jurnal şi memorie, în beneficiul celei din urmă. Aceasta tine de selectivitatea memoriei, ca formă de supravieţuire şi posibilitate a existenţei sociale. E îndeobşte cunoscut că pe cât ne depărtăm de un eveniment neplăcut, pe atât se tinde că răul să fie dacă nu uitat, măcar îmbrăcat într-un înveliş care nu-l mai face atât de dizgraţios la amintire. Din acest motiv, fiind scris “la cald”, spre deosebire de memorii, jurnalul este mult mai susceptibil de a hrăni atitudini revanşarde, dorinţe febrile de răzbunare. Astfel, dintr-un mijloc de sociabilitate (construirea identităţii, cunoaşterea de sine ca formă de integrare socială), redactarea unui jurnal poate deveni un instrument de excluziune socială, de tulburare a pactului social (dorinţă febrilă a răzbunării pe care nu o dată după 1989 i-a cuprins pe unii şi care subminează cel mai profund încrederea). Ce poate opri această alunecare primejdioasă a unui efort de cartografiere a propriei persoane în propria contradicţie? Răspunsul meu la întrebarea acesta este simplu şi –sper- lămuritor: însăşi persoana celui care-l scrie. Sunt câteva lucruri care răzbat cu o stringenta evidenta paginile jurnalului Doinei Cornea care acoperă două decenii: sinceritatea şi preocuparea obsesiva pentru fiinţa interioară că supapa la constrângerile fiinţei exterioare (arestul la domiciliu fiind expresia cea mai clară). În ansamblul său, scrierea jurnalului respira un aer tonic augustinian. Autoarea se preocupă în rândurile scrise până în 1989 (parte constituie, din punctul meu de vedere, pivotul întregii cărţi) de libertate pe care nu o caută în exterior, în definiţia vulgară a acesteia că lipsa a îngrădirilor, ci în interior, în “darurile existenţei” cum sunt numite, printre altele, florile care-i stau alături (craciunica, azaleea), dar şi familia. Libertatea este înţeleasă, aşadar, nu că absenţa a barierelor, ci, dimpotrivă, ca formă de expresie a spiritului, inependent de orice condiţionare exterioară. Emoţionantă găsesc interogaţia “Ce să fac însă cu miliţianul din poarta? Dar cu securistul care m-a lovit şi insultat… care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea? Cu ei ce să fac? Cum să-mi păstrez libertatea faţă de ei?” Cum ura este o îngrădire a spiritului şi cum categoric Doina Cornea alege să fie liberă (aşadar, libertatea este o chestiune de alegere personală!), reflecţia asupra libertăţii este strâns condiţionată de o reflecţie asupra iubirii. şi dacă tot s-a vorbit de filonul augustinian al jurnalului, e locul să fie amintit că pentru gânditorul creştin nu iubirea în sine este o virtute, ci ordinea iubirii, ierarhizarea dorinţelor. De aceea iubirea de Dumnezeu ocupa locul central şi se regăseşte în iubirea semenilor (desigur, este un alt fel de a rosti afirmaţia că “cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede”). În acelaşi timp, tot Fericitul Augustin aşează libertatea la temelia moralităţii (“Dacă omul nu voieşte, nu păcătuieşte” spune în al său magnus opus “De civitate Dei”). Din acest motiv, aşezarea jurnalului înaintea convorbirii are o valoare în primul rând explicativa: jurnalul lămureşte răspunsul personal la provacarile adesea impersonale. Altfel spus, jurnalul este o cheie de lectură a acelei părţi a vieţii pe care interviul încearcă să o reconstituţie
Spre deosebire de memorii, jurnalul încurajează o reflecţie asupra lucrurilor considerate importante la acel moment. Nu e întâmplător ca până în 1989, aproape fiecare rând stăruie asupra răului (origini, forme de manifestare, mijloace de protecţie) ceea ce nu-i deloc puţin lucru. Succesul democraţiei liberale, entuziasmul pe care l-au însoţit valurile schimbării succesive din anii 1989-1991 aproape peste tot în lume şi care i-a făcut pe unii să meargă până într-acolo încât să vadă în democraţie un posibil “sfârşit al istoriei” aproape că a făcut uitată întreaga reflecţie asupra răului. şi dacă este să ne amintim că “Suntem, în fond, cu toţii produsul parţial al propriilor noastre răutăţi comise cândva, precum şi al căderii noastre comune”, atunci devine cât se poate de limpede că răul nu dispare şi că ceea ce deosebeşte comunismul de democraţia liberală, de pildă, este poate nu atât intensitatea, cât vizibilitatea răului. Soluţia, remediul, se afla în noi. A nu uita acest lucru, “este un gând care eliberează de ură”.
O altă remarcă fundamentală conţinuta în paginile jurnalului mi se pare constatarea că “Însăşi lipsa unei tradiţii de tip socialist sau comunist explica de ce socialismul românesc a fost mai distructiv decât în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia”. Făcută la 2 iulie 1989, această constatare aproape că ar fi de neimaginat chiar şi la 2 iulie 2009 când, încetul cu încetul, viziunea fatalista, chiar determinista asupra istoriei (care vede în comunism un produs de import, străin de fiinţa noastră istorică comună) lasa un spaţiu generos ideii de răspundere personală şi colectivă. E adevărat, comunismul a venit în furgoanele Armatei Roşii, dar înţelegerea faptului că rezistenţa în România a fost mai curând sporadică, individuală decât colectivă, iar “Fenomenul Piteşti”, ca expresie a durităţii regimului, nu a mai existat nicăieri în Europa centrală şi de Est, tre-buie căutată în trecutul nostru. Altminteri, nici nu se pot explica diferenţele majore între comunismele blocului sovietic (de altfel, acest plural este cel mai corect mod cu putinţă de a vorbi despre manifestarea practică a ideii comuniste).
Care ar fi fost destinul acestui jurna
l publicat nu în 2009, ci în 1989-1990 sau măcar în 1994, când potrivit autoarei, Securitatea dispare definitiv de pe urmele ei? În setea de atunci de literatură despre comunism, ne putem imagina o cărticică vândută mai ceva ca… un best-seller. De ce este publicat acum şi nu atunci e o întrebare probabil puţin relevanta. Putem specula plecând de la definiţia cea mai corectă a unui jurnal (spre deosebire de memorii): rânduri scrise fără dorinţa de a fi publicate vreodată. Scris cu gândul la apariţia publică, autorul inevitabil îşi va filtra propria sinceritate, ceea ce nu e cazul acestui jurnal, în măsura în care cititorul va descoperi chiar şi detalii, exprimate cu fineţe, din familie, portrete ale membrilor acesteia.
de Nicolae Dragusin
articol apărut în România Liberă, 28 mai 2009, www.romanialibera.ro