de Ioana Diaconescu
După căderea Zidului Berlinului, în ţările Europei de Est devenea imperioasă, pentru cunoaşterea de către generaţiile tinere a istoriei recente şi pentru salvarea adevărului, înfiinţarea, după un specific al fiecărei ţări din fostul „lagăr socialist”, a instituţiei numită generic „Muzeul Naţional al Comunismului”. Cum era de aşteptat, aceste evenimente nu au întîrziat să apară, în Polonia, Ungaria, Germania şi în România.
Dacă în fostele ţări comuniste acest fenomen s-a produs cu sprijinul statului, el făcînd parte, economic şi administrativ, din asumarea iniţiativei ca îndatorire istorică şi naţională a acestuia, în România înfiinţarea unui astfel de muzeu a fost posibilă prin iniţiativa personală, truda şi devotamentul a doi scriitori, care, iată, de 18 ani conservă, demonstrează şi actualizează istoria vie a comunismului din România. Este vorba despre Ana Blandiana şi Romulus Rusan care, în 1993, pe ruinele fostei închisori „de maximă siguranţă” (sau, altfel spus, „închisoarea elitelor”) de la Sighet (sunt sigură că această clădire, cu o specială încărcătură istorică, a fost aleasă deliberat de cei doi scriitori) au creat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, odată cu (tot în 1993) Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului care a susţinut şi anticipat Muzeul, creînd o bancă de date pentru ca o astfel de instituţie să devină vie şi reală. S-a început cu documente de istorie orală şi cu colecţionarea documentelor, fotografiilor, obiectelor, dar şi cu mijloace audio şi video, pentru a alcătui cele peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii.
Lipsa de percepţie suficientă a acestui tip de muzeu în România, la nivel oficial, m-a îndemnat să fac unele precizări, ca invitată la ediţia din acest an a Şcolii de Vară, în urma interviului acordat ziarului „România Liberă”, în numărul de luni, 18 iulie a.c. (dată la care, coincidenţă sau nu, se încheiau, la Sighet, lucrările Ediţiei a XIV-a a acestui eveniment asupra căruia voi reveni în articol, care adaugă Memorialului Sighet „o dimensiune temporală“), de către domnul Vladimir Tismăneanu, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Voi porni, punctual, de la unele afirmaţii ale domniei sale, care sper că au fost făcute în necunoştinţă de cauză, în nici un caz din rea credinţă.
„Muzeul (Comunismului din România – n. m.) este o prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Nu credeam atunci că va fi atît de dificilă crearea acestuia, întîmpinarea atîtor piedici… „afirmă domnul Tismăneanu.
Pentru o informare corectă: ruina vechii închisori de la Sighet a fost preluată în 1993 de către Fundaţia Academia Civică (înfiinţată, de către Ana Blandiana, la sugestia Consiliului Europei şi 175 de membri fondatori avînd ca scop reala cunoaştere a istoriei recente a României şi a Europei de Est şi restituirea adevărului falsificat în anii dictaturii comuniste). Este clar, cel puţin din punctul meu de vedere, că această fundaţie era înfiinţată tocmai pentru constituirea unui Muzeu al Comunismului în România. Dar să nu mă grăbesc, este necesar ca, întotdeauna, afirmaţiile să se bazeze pe demonstraţii punctuale. Ceea ce voi face pe parcursul acestui articol.
Muzeul Memorial necesita organizarea strîngerii de fonduri pentru reabilitarea clădirii, practic reconstrucţia ei, şi, pe de altă parte, crearea unei bănci de date. Pentru aceasta, Romulus Rusan a înfiinţat, tot în 1993, centrul de studii de care pomeneam mai sus. S-a început colecţionarea de acte, scrisori, colecţii de publicaţii, fotografii, cărţi, manuale, albume, înregistrări orale, dar şi organizarea unor seminarii, simpozioane, întîlniri dintre victimele comunismului şi istoricii din România şi străinătate, publicarea de cărţi cu mărturii, studii, statistici şi documente ale rezistenţei comuniste şi reprimarea ei. Acest centru a adunat, pînă astăzi, peste cinci mii de ore de înregistrare, 35. 000. 000 de pagini de carte şi are adunate zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio şi video). Pentru a se ridica acest muzeu au fost necesari şapte ani (pînă în anul 2000) şi concursul a două firme de construcţii, una din Cluj şi alta din Baia Mare. A fost necesară refacerea fundaţiilor, a sistemului electric, a acoperişului, precum şi igienizarea şi refacerea pereţilor interiori (ai celulelor şi culoarelor). Astăzi, după ani întregi de cercetări istorice, fiecare celulă este o sală de muzeu cu exponate specifice, uneori şi cu mijloace audio (de exemplu, sala ce reprezintă celula de anchetă-tortură în care se aude perpetuu ţăcănitul maşinii de scris a lucrătorului operativ de Securitate care înregistra depoziţia victimei în urma schingiuirilor bestiale), cu marile teme ale represiunii comuniste în ordine cronologică, ale desfiinţării prin forţă a statului de drept şi înlocuirea lui cu o structură totalitară. Despre dificultăţile creării unui astfel de muzeu, alcătuit cu toată priceperea şi responsabilitatea, vă pot vorbi ore întregi cei doi creatori ai lui… Comentariul acesta priveşte şi altă afirmaţie a domnului Tismăneanu: „Memoria este un organism viu şi are nevoie de hrană – altfel se atrofiază. Un muzeu de acest gen nu trebuie să fie doar o colecţie de exponate împietrite, ci o experienţă vie care să meargă mînă în mănă cu investigarea crimelor comunismului”…
O importantă componentă a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet este un ansamblu emoţionant prin toate componentele lui: este vorba de ansamblul care acum se numeşte „Cimitirul săracilor”, căruia i se va adăuga „Memoria deportărilor”. Voi cita, pentru o mai bună înţelegere, de pe site-ul Memorialului: „Una din componentele Memorialului este Cimitirul săracilor, situat la 2,5 km distanţă. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, o bună parte a celor decedaţi în închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor 50, astfel încît, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat, în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14. 000 de mp a cimitirului a fost desenat un contur al ţării. În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere, jnepeni, jepi, brazi şi molizi vor deveni un amfiteatru vegetal în interiorul căruia «ţara» va rămîne o poiană (la ora cînd scriu toate acestea coniferele au crescut aproape cît un stat de om – n. m.). Ideea este că, în felul acesta, patria îşi ţine martirii în braţe şi îi plînge prin generaţiile repetate ale vegetaţiei. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălţat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai desluşit, pe măsură ce natura va desăvîrşi proiectul.
În anul 2008, această arhitectură a fost întregită cu un altar de piatră, la care vor fi oficiate slujbele comemorative, dominat de o cruce masivă de calcar decorată în stil bizantin, pe care sunt sculptate cuvintele Fericirii a Noua („Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.” – n. m.). Sub masa de altar au fost aşezate urne cu pămînt din cimitirele închisorilor, locurile de execuţie, deportărilor, domiciliilor obligatorii, lagăre de muncă, lupte ale rezistenţilor din munţi cu Securitatea (Jilava, Pădurea Verde, Cluj, Botoşani, Craiova etc. – n. m.). Acest ansamblu
funerar este un cenotaf închinat victimelor din toate închisorile, lagărele şi deportările comuniste. El este străjuit de troiţa închinată marilor bărbaţi care şi-au dat viaţa în închisoarea Sighet, de cîte o troiţă dedicată marilor prelaţi greco-catolici, respectiv ţăranilor victime ale colectivizării, precum şi monumentul eroilor maramureşeni. La sfinţirea cenotafului, în 5 iunie 2008, au venit oameni din toate colţurile ţării cu cîte un pumn de pămînt de pe mormîntul unei victime sau din cimitire unde există astfel de morminte cunoscute sau necunoscute, sau din locuri unde au fost asasinaţi oameni, sau unde sunt gropi comune, depunînd ţărîna simbolică la temelia altarului”.
Vorbeam despre istorie vie, parcă acolo rămăsesem. Istorie vie să fie…
Aş actualiza informaţia, fiind la faţa locului la Sighet între 10 şi 18 iulie a. c.: în afara „graniţelor”, din conifere, a României, există astăzi şi un cimitir simbolic al celor decedaţi, ca deportaţi, în afara graniţelor reale ale ţării, în Kazahstan, Donbas şi Siberia, cărora li se adaugă morţii din Revoluţie, cu lespezi de morminte pe care sunt inscripţionate toate numele, găsite, ale decedaţilor, lespezi aşezate într-o suită ce pare că urmează linia conturului ţării, deşi din afara ei… Pe autostradă, în faţa acestui impresionant ansamblu, se va înălţa un monument care este în construcţie, proiectat de tînărul architect Ştefan Radocea, consiliat de arhitecţii Aurelian Trişcu şi Marius Smighelschi, precum şi de inginerul Nicolae Noica.
Nu se poate vorbi despre Memorialul Sighet sau despre Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei fără a pomeni despre Şcoala de Vară care anul acesta a ajuns la cea de-a XIV a ediţie. An de an, conferenţiază aici istorici, sociologi, profesori universitari din ţară şi din străinătate, pe teme de maximă importanţă pentru istoria recentă (anul acesta tema a fost cea a deportărilor), în faţa unui număr impresionant (zeci de elevi şi zeci de profesori din învăţămîntul preuniversitar, în fiecare an) veniţi din toată ţara, care completează, prin întrebările la obiect, temele şi comunicările conferenţiarilor. Dintre aceştia, se evidenţiază, de-a lungul anilor, Alexandru Zub, Ulrich Burger (Berlin), Micaela Ghiţescu, Dennis Deletant (Anglia), Cristian Mititelu, Stéphane Courtois (Franţa – actualul rector al Şcolii de Vară Sighet), Sanda Golopenţia, Vladimir Bukovski (Rusia), Dumitru Radu Popa (SUA) şi multe, foarte multe nume de vază ce au ţinut comunicări inedite despre istoria comunismului. Cursurile Şcolii de Vară se desfăşoară zilnic, timp de peste o săptămînă, cu programe începînd cu orele 9 şi sfîrşind cu orele 20, programe ce cuprind, în afară de comunicări, filme artistice şi documentare, derularea de materiale video pe baza unor documente ce susţin tema conferenţiarului. Pe parcursul perioadei cursurilor, între programele de comunicări se vizitează ansambluri ale memorialului aflate în incinta fostei închisori sau în afara ei. Şcoala de Vară funcţionează din 1998, cu un mod activ de a se participa la cursuri, aşa încît la finalul acestor evenimente elevii vor avea un bogat material istoric pe care îl vor putea exploata în eventuala lor evoluţie în direcţia aprofundării studiului trecutului apropiat, precum şi al specializării în această direcţie.
Trebuie să adaug faptul că, an de an, la finalul ediţiei Şcolii de Vară se materializează toate lucrările acestor programe în publicaţia „Şcoala memoriei” editată, printre multe alte publicaţii de Fundaţia Academia Civică, după încheierea acestor cursuri. După cum se ştie, Memorialul Sighet a trezit interesul istoricilor şi sociologilor din alte ţări (Franţa, Germania, Polonia, Rusia, SUA etc.), făcînd publice, în întreaga lume, informaţii despre regimul comunist din România.
Trebuie tot aici subliniată contribuţia Fundaţiei Konrad Adenauer din Germania, pentru suportul material al Memorialului de la Sighet şi pentru promovarea culturii memoriei, la sensibilizarea tineretului faţă de tematica comunismului, susţinînd activităţi precum Şcoala de Vară de la Sighet, la care participă elevi din România şi Republica Moldova.
„Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală”, mai afirmă domnul Tismăneanu în interviu. Sunt de părere că aici sunt obligatorii nuanţele. De aceea, cred că este mai nimerit, poate, „s-a dorit o dictatură globală” (să zicem, din partea Moscovei – n. m.) Că „a fost globală” m-aş îndoi. Diferenţele instaurarării comunismului în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi România sunt atît de mari, încît rămîne, poate, numai intenţia, foarte schematizată pînă la urmă, de a le… globaliza (mie termenul mi se pare hilar, căci se foloseşte în, mod frecvent, astăzi în cu totul alte circumstanţe, în orice caz paşnice!). Dacă ar fi să ne gîndim doar la diferenţele dintre lupta împotriva comunismului în Polonia şi România, este de amintit că, în Polonia, Biserica Catolică a avut un rol decisiv în lupta împotriva comunismului. Încă din secolul al XVI-lea, în această ţară, catolicismul devine o putere indestructibilă care se consolidează din punct de vedere naţional în secolul al XIX-lea. Tradiţia religioasă a făcut ca ideea naţională să fie aproape de neatins. În cel de-al Doilea Război Mondial, din 12 mii de preoţi catolici, 10 mii au murit pentru libertatea Poloniei, astfel că Biserica Catolică naşte eroi naţionali, devenind o cetate greu de asaltat, aşa încît între 1945 şi 1948 autoritatea comunistă nu îndrăzneşte încă să atace biserica, iar între 1949 şi 1956 biserica are mijloace de luptă pentru a-şi păstra liberatea de cult şi legătura cu populaţia Poloniei. Între 1948 şi 1981, cardinalul Stefan Vişinski, primatul Poloniei, a reuşit să impună autoritatea bisericii asupra societăţii şi faţă de regimul comunist, deşi în 1951 se aflau în închisorile comuniste din Polonia 900 de preoţi catolici. Polonia are şi ea anul 1956, Ungaria de asemenea. În România aşa ceva nu este cu putinţă datorită supravegherii şi reprimării pe orice cale, de către Partidul Comunist şi Securitate, a mişcărilor pentru libertate, care la orice tentativă era înăbuşită în sînge şi schingiuiri (vezi lotul studenţilor arestaţi şi torturaţi cu Alexandru Ivasiuc în frunte). După 1956, în Polonia, cei internaţi în închisori nu sunt torturaţi. Cîştigarea autonomiei de către biserică are influenţă şi asupra opririi colectivizării ţării. Între 1956 şi 1978 are loc în Polonia ofensiva bisericii împotriva comunismului şi se poate înţelege de ce din limbajul concentraţionar dispare, termenul „încarcerat”, fiind înlocuit cu „internat” (termen aplicat şi cardinalului Vişinski, care iese din internare ca simbol, ca erou naţional), noţiune ce exclude, cum am mai spus-o, tortura. Acestea pot fi motivele pentru care nu există un Muzeu Naţional al Comunismului în Polonia, ci diferite locaţii ce reprezintă variante ale modelului instaurării comunismului în această ţară, sub scutul catolicismului totuşi; simplul fapt că nu se mai acţionează reprimant (cel puţin pînă în 1978) demonstrează posibilitatea variantelor istorice ale unor instituţii de internare a rebelilor, în nici un caz de reprimare şi exterminare în masă aşa cum sau născut în România. Să nu uităm că mişcarea Solidaritatea declanşată la Gdansk în 1981 de către Sindicatele libere a stat sub semnul acelui „Nu vă temeţi!” al înaltului prelat polonez Carol Wojtyla care nu era altul decît Papa Ioan Paul al II lea…
Merită pomenit, ca muzeu al comunismului şi Berlin Hohenschoenhausen Memorial din Germania, înfiinţat în fosta închisoare STASI (era mult asemănătoare închisorii „de maxima siguranţă” Sighet, cu aceeaşi diferenţă enormă: tortu
rile nu erau posibile), al cărui director ştiinţific, domnul Hubertus Knabe, doctor în Istorie, a fost invitat, anul acesta, printre conferenţiarii Şcolii de Vară de la Sighet.
În concluzie, unele afirmaţii ale domnului Vladimir Tismăneanu din interviul ce are ca temă lipsa unui Muzeu al Comunismului în România (?) mi-au folosit doar ca pretext pentru aserţiunea de faţă, care are drept scop afirmarea adevărului şi informarea, spre cunoaştere, a celor care nu ştiu prea multe despre înfiinţarea şi funcţionarea Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet. Aş putea anticipa: acesta este, cu siguranţă şi ne-o demonstrează de 18 ani, Muzeul Comunismului din România, fiindcă are, cu toată preţuirea şi recunoaşterea internaţională în acest sens şi atributele necesare unui astfel de muzeu. De altfel, sper ca domnul Tismăneanu să-şi poată aminti bine acest lucru, mai cu seamă că în anul 2008 a fost unul dintre invitaţii Şcolii de Vară de la Sighet, de unde nu se poate pleca fără această certitudine.
După căderea Zidului Berlinului, în ţările Europei de Est devenea imperioasă, pentru cunoaşterea de către generaţiile tinere a istoriei recente şi pentru salvarea adevărului, înfiinţarea, după un specific al fiecărei ţări din fostul „lagăr socialist”, a instituţiei numită generic „Muzeul Naţional al Comunismului”. Cum era de aşteptat, aceste evenimente nu au întîrziat să apară, în Polonia, Ungaria, Germania şi în România.
Dacă în fostele ţări comuniste acest fenomen s-a produs cu sprijinul statului, el făcînd parte, economic şi administrativ, din asumarea iniţiativei ca îndatorire istorică şi naţională a acestuia, în România înfiinţarea unui astfel de muzeu a fost posibilă prin iniţiativa personală, truda şi devotamentul a doi scriitori, care, iată, de 18 ani conservă, demonstrează şi actualizează istoria vie a comunismului din România. Este vorba despre Ana Blandiana şi Romulus Rusan care, în 1993, pe ruinele fostei închisori „de maximă siguranţă” (sau, altfel spus, „închisoarea elitelor”) de la Sighet (sunt sigură că această clădire, cu o specială încărcătură istorică, a fost aleasă deliberat de cei doi scriitori) au creat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, odată cu (tot în 1993) Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului care a susţinut şi anticipat Muzeul, creînd o bancă de date pentru ca o astfel de instituţie să devină vie şi reală. S-a început cu documente de istorie orală şi cu colecţionarea documentelor, fotografiilor, obiectelor, dar şi cu mijloace audio şi video, pentru a alcătui cele peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii.
Lipsa de percepţie suficientă a acestui tip de muzeu în România, la nivel oficial, m-a îndemnat să fac unele precizări, ca invitată la ediţia din acest an a Şcolii de Vară, în urma interviului acordat ziarului „România Liberă”, în numărul de luni, 18 iulie a.c. (dată la care, coincidenţă sau nu, se încheiau, la Sighet, lucrările Ediţiei a XIV-a a acestui eveniment asupra căruia voi reveni în articol, care adaugă Memorialului Sighet „o dimensiune temporală“), de către domnul Vladimir Tismăneanu, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Voi porni, punctual, de la unele afirmaţii ale domniei sale, care sper că au fost făcute în necunoştinţă de cauză, în nici un caz din rea credinţă.
„Muzeul (Comunismului din România – n. m.) este o prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Nu credeam atunci că va fi atît de dificilă crearea acestuia, întîmpinarea atîtor piedici… „afirmă domnul Tismăneanu.
Pentru o informare corectă: ruina vechii închisori de la Sighet a fost preluată în 1993 de către Fundaţia Academia Civică (înfiinţată, de către Ana Blandiana, la sugestia Consiliului Europei şi 175 de membri fondatori avînd ca scop reala cunoaştere a istoriei recente a României şi a Europei de Est şi restituirea adevărului falsificat în anii dictaturii comuniste). Este clar, cel puţin din punctul meu de vedere, că această fundaţie era înfiinţată tocmai pentru constituirea unui Muzeu al Comunismului în România. Dar să nu mă grăbesc, este necesar ca, întotdeauna, afirmaţiile să se bazeze pe demonstraţii punctuale. Ceea ce voi face pe parcursul acestui articol.
Muzeul Memorial necesita organizarea strîngerii de fonduri pentru reabilitarea clădirii, practic reconstrucţia ei, şi, pe de altă parte, crearea unei bănci de date. Pentru aceasta, Romulus Rusan a înfiinţat, tot în 1993, centrul de studii de care pomeneam mai sus. S-a început colecţionarea de acte, scrisori, colecţii de publicaţii, fotografii, cărţi, manuale, albume, înregistrări orale, dar şi organizarea unor seminarii, simpozioane, întîlniri dintre victimele comunismului şi istoricii din România şi străinătate, publicarea de cărţi cu mărturii, studii, statistici şi documente ale rezistenţei comuniste şi reprimarea ei. Acest centru a adunat, pînă astăzi, peste cinci mii de ore de înregistrare, 35. 000. 000 de pagini de carte şi are adunate zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio şi video). Pentru a se ridica acest muzeu au fost necesari şapte ani (pînă în anul 2000) şi concursul a două firme de construcţii, una din Cluj şi alta din Baia Mare. A fost necesară refacerea fundaţiilor, a sistemului electric, a acoperişului, precum şi igienizarea şi refacerea pereţilor interiori (ai celulelor şi culoarelor). Astăzi, după ani întregi de cercetări istorice, fiecare celulă este o sală de muzeu cu exponate specifice, uneori şi cu mijloace audio (de exemplu, sala ce reprezintă celula de anchetă-tortură în care se aude perpetuu ţăcănitul maşinii de scris a lucrătorului operativ de Securitate care înregistra depoziţia victimei în urma schingiuirilor bestiale), cu marile teme ale represiunii comuniste în ordine cronologică, ale desfiinţării prin forţă a statului de drept şi înlocuirea lui cu o structură totalitară. Despre dificultăţile creării unui astfel de muzeu, alcătuit cu toată priceperea şi responsabilitatea, vă pot vorbi ore întregi cei doi creatori ai lui… Comentariul acesta priveşte şi altă afirmaţie a domnului Tismăneanu: „Memoria este un organism viu şi are nevoie de hrană – altfel se atrofiază. Un muzeu de acest gen nu trebuie să fie doar o colecţie de exponate împietrite, ci o experienţă vie care să meargă mînă în mănă cu investigarea crimelor comunismului”…
O importantă componentă a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet este un ansamblu emoţionant prin toate componentele lui: este vorba de ansamblul care acum se numeşte „Cimitirul săracilor”, căruia i se va adăuga „Memoria deportărilor”. Voi cita, pentru o mai bună înţelegere, de pe site-ul Memorialului: „Una din componentele Memorialului este Cimitirul săracilor, situat la 2,5 km distanţă. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, o bună parte a celor decedaţi în închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor 50, astfel încît, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat, în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14. 000 de mp a cimitirului a fost desenat un contur al ţării. În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere, jnepeni, jepi, brazi şi molizi vor deveni un amfiteatru vegetal în interiorul căruia «ţara» va rămîne o poiană (la ora cînd scriu toate acestea coniferele au crescut aproape cît un stat de om – n. m.). Ideea este că, în felul acesta, patria îşi ţine
martirii în braţe şi îi plînge prin generaţiile repetate ale vegetaţiei. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălţat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai desluşit, pe măsură ce natura va desăvîrşi proiectul.
În anul 2008, această arhitectură a fost întregită cu un altar de piatră, la care vor fi oficiate slujbele comemorative, dominat de o cruce masivă de calcar decorată în stil bizantin, pe care sunt sculptate cuvintele Fericirii a Noua („Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.” – n. m.). Sub masa de altar au fost aşezate urne cu pămînt din cimitirele închisorilor, locurile de execuţie, deportărilor, domiciliilor obligatorii, lagăre de muncă, lupte ale rezistenţilor din munţi cu Securitatea (Jilava, Pădurea Verde, Cluj, Botoşani, Craiova etc. – n. m.). Acest ansamblu funerar este un cenotaf închinat victimelor din toate închisorile, lagărele şi deportările comuniste. El este străjuit de troiţa închinată marilor bărbaţi care şi-au dat viaţa în închisoarea Sighet, de cîte o troiţă dedicată marilor prelaţi greco-catolici, respectiv ţăranilor victime ale colectivizării, precum şi monumentul eroilor maramureşeni. La sfinţirea cenotafului, în 5 iunie 2008, au venit oameni din toate colţurile ţării cu cîte un pumn de pămînt de pe mormîntul unei victime sau din cimitire unde există astfel de morminte cunoscute sau necunoscute, sau din locuri unde au fost asasinaţi oameni, sau unde sunt gropi comune, depunînd ţărîna simbolică la temelia altarului”.
Vorbeam despre istorie vie, parcă acolo rămăsesem. Istorie vie să fie…
Aş actualiza informaţia, fiind la faţa locului la Sighet între 10 şi 18 iulie a. c.: în afara „graniţelor”, din conifere, a României, există astăzi şi un cimitir simbolic al celor decedaţi, ca deportaţi, în afara graniţelor reale ale ţării, în Kazahstan, Donbas şi Siberia, cărora li se adaugă morţii din Revoluţie, cu lespezi de morminte pe care sunt inscripţionate toate numele, găsite, ale decedaţilor, lespezi aşezate într-o suită ce pare că urmează linia conturului ţării, deşi din afara ei… Pe autostradă, în faţa acestui impresionant ansamblu, se va înălţa un monument care este în construcţie, proiectat de tînărul architect Ştefan Radocea, consiliat de arhitecţii Aurelian Trişcu şi Marius Smighelschi, precum şi de inginerul Nicolae Noica.
Nu se poate vorbi despre Memorialul Sighet sau despre Muzeul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei fără a pomeni despre Şcoala de Vară care anul acesta a ajuns la cea de-a XIV a ediţie. An de an, conferenţiază aici istorici, sociologi, profesori universitari din ţară şi din străinătate, pe teme de maximă importanţă pentru istoria recentă (anul acesta tema a fost cea a deportărilor), în faţa unui număr impresionant (zeci de elevi şi zeci de profesori din învăţămîntul preuniversitar, în fiecare an) veniţi din toată ţara, care completează, prin întrebările la obiect, temele şi comunicările conferenţiarilor. Dintre aceştia, se evidenţiază, de-a lungul anilor, Alexandru Zub, Ulrich Burger (Berlin), Micaela Ghiţescu, Dennis Deletant (Anglia), Cristian Mititelu, Stéphane Courtois (Franţa – actualul rector al Şcolii de Vară Sighet), Sanda Golopenţia, Vladimir Bukovski (Rusia), Dumitru Radu Popa (SUA) şi multe, foarte multe nume de vază ce au ţinut comunicări inedite despre istoria comunismului. Cursurile Şcolii de Vară se desfăşoară zilnic, timp de peste o săptămînă, cu programe începînd cu orele 9 şi sfîrşind cu orele 20, programe ce cuprind, în afară de comunicări, filme artistice şi documentare, derularea de materiale video pe baza unor documente ce susţin tema conferenţiarului. Pe parcursul perioadei cursurilor, între programele de comunicări se vizitează ansambluri ale memorialului aflate în incinta fostei închisori sau în afara ei. Şcoala de Vară funcţionează din 1998, cu un mod activ de a se participa la cursuri, aşa încît la finalul acestor evenimente elevii vor avea un bogat material istoric pe care îl vor putea exploata în eventuala lor evoluţie în direcţia aprofundării studiului trecutului apropiat, precum şi al specializării în această direcţie.
Trebuie să adaug faptul că, an de an, la finalul ediţiei Şcolii de Vară se materializează toate lucrările acestor programe în publicaţia „Şcoala memoriei” editată, printre multe alte publicaţii de Fundaţia Academia Civică, după încheierea acestor cursuri. După cum se ştie, Memorialul Sighet a trezit interesul istoricilor şi sociologilor din alte ţări (Franţa, Germania, Polonia, Rusia, SUA etc.), făcînd publice, în întreaga lume, informaţii despre regimul comunist din România.
Trebuie tot aici subliniată contribuţia Fundaţiei Konrad Adenauer din Germania, pentru suportul material al Memorialului de la Sighet şi pentru promovarea culturii memoriei, la sensibilizarea tineretului faţă de tematica comunismului, susţinînd activităţi precum Şcoala de Vară de la Sighet, la care participă elevi din România şi Republica Moldova.
„Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală”, mai afirmă domnul Tismăneanu în interviu. Sunt de părere că aici sunt obligatorii nuanţele. De aceea, cred că este mai nimerit, poate, „s-a dorit o dictatură globală” (să zicem, din partea Moscovei – n. m.) Că „a fost globală” m-aş îndoi. Diferenţele instaurarării comunismului în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi România sunt atît de mari, încît rămîne, poate, numai intenţia, foarte schematizată pînă la urmă, de a le… globaliza (mie termenul mi se pare hilar, căci se foloseşte în, mod frecvent, astăzi în cu totul alte circumstanţe, în orice caz paşnice!). Dacă ar fi să ne gîndim doar la diferenţele dintre lupta împotriva comunismului în Polonia şi România, este de amintit că, în Polonia, Biserica Catolică a avut un rol decisiv în lupta împotriva comunismului. Încă din secolul al XVI-lea, în această ţară, catolicismul devine o putere indestructibilă care se consolidează din punct de vedere naţional în secolul al XIX-lea. Tradiţia religioasă a făcut ca ideea naţională să fie aproape de neatins. În cel de-al Doilea Război Mondial, din 12 mii de preoţi catolici, 10 mii au murit pentru libertatea Poloniei, astfel că Biserica Catolică naşte eroi naţionali, devenind o cetate greu de asaltat, aşa încît între 1945 şi 1948 autoritatea comunistă nu îndrăzneşte încă să atace biserica, iar între 1949 şi 1956 biserica are mijloace de luptă pentru a-şi păstra liberatea de cult şi legătura cu populaţia Poloniei. Între 1948 şi 1981, cardinalul Stefan Vişinski, primatul Poloniei, a reuşit să impună autoritatea bisericii asupra societăţii şi faţă de regimul comunist, deşi în 1951 se aflau în închisorile comuniste din Polonia 900 de preoţi catolici. Polonia are şi ea anul 1956, Ungaria de asemenea. În România aşa ceva nu este cu putinţă datorită supravegherii şi reprimării pe orice cale, de către Partidul Comunist şi Securitate, a mişcărilor pentru libertate, care la orice tentativă era înăbuşită în sînge şi schingiuiri (vezi lotul studenţilor arestaţi şi torturaţi cu Alexandru Ivasiuc în frunte). După 1956, în Polonia, cei internaţi în închisori nu sunt torturaţi. Cîştigarea autonomiei de către biserică are influenţă şi asupra opririi colectivizării ţării. Între 1956 şi 1978 are loc în Polonia ofensiva bisericii împotriva comunismului şi se poate înţelege de ce din limbajul concentraţionar dispare, termenul „încarcerat”, fiind înlocuit cu „internat” (termen aplicat şi cardinalului Vişinski, care iese din internare ca simbol, ca erou naţional), noţiune ce
exclude, cum am mai spus-o, tortura. Acestea pot fi motivele pentru care nu există un Muzeu Naţional al Comunismului în Polonia, ci diferite locaţii ce reprezintă variante ale modelului instaurării comunismului în această ţară, sub scutul catolicismului totuşi; simplul fapt că nu se mai acţionează reprimant (cel puţin pînă în 1978) demonstrează posibilitatea variantelor istorice ale unor instituţii de internare a rebelilor, în nici un caz de reprimare şi exterminare în masă aşa cum sau născut în România. Să nu uităm că mişcarea Solidaritatea declanşată la Gdansk în 1981 de către Sindicatele libere a stat sub semnul acelui „Nu vă temeţi!” al înaltului prelat polonez Carol Wojtyla care nu era altul decît Papa Ioan Paul al II lea…
Merită pomenit, ca muzeu al comunismului şi Berlin Hohenschoenhausen Memorial din Germania, înfiinţat în fosta închisoare STASI (era mult asemănătoare închisorii „de maxima siguranţă” Sighet, cu aceeaşi diferenţă enormă: torturile nu erau posibile), al cărui director ştiinţific, domnul Hubertus Knabe, doctor în Istorie, a fost invitat, anul acesta, printre conferenţiarii Şcolii de Vară de la Sighet.
În concluzie, unele afirmaţii ale domnului Vladimir Tismăneanu din interviul ce are ca temă lipsa unui Muzeu al Comunismului în România (?) mi-au folosit doar ca pretext pentru aserţiunea de faţă, care are drept scop afirmarea adevărului şi informarea, spre cunoaştere, a celor care nu ştiu prea multe despre înfiinţarea şi funcţionarea Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet. Aş putea anticipa: acesta este, cu siguranţă şi ne-o demonstrează de 18 ani, Muzeul Comunismului din România, fiindcă are, cu toată preţuirea şi recunoaşterea internaţională în acest sens şi atributele necesare unui astfel de muzeu. De altfel, sper ca domnul Tismăneanu să-şi poată aminti bine acest lucru, mai cu seamă că în anul 2008 a fost unul dintre invitaţii Şcolii de Vară de la Sighet, de unde nu se poate pleca fără această certitudine.
http://www.romlit.ro/muzeul_comunismului_din_romnia
