un articol de Libuse Valentova
Îi cunosc de o viaţă (mai precis: de treizeci de ani) pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan, iar faptul că dânşii mă numără printre prietenii lor este pentru mine o mare onoare. Din totdeauna le-am urmărit cu atenţie şi simpatii nu numai activitatea literară, ci şi cea civică. Admir mai ales Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet – o idee îndrăzneaţă pe care ei au transformat-o într-o instituţie vie şi extrem de importantă, în primul rând pentru tânăra generaţie. În Cehia am prezentat Memorialul la diferite ocazii, de fiecare dată cu un fel de invidie, deoarece la noi nu există un asemenea muzeu funcţionând, în acelaşi timp, şi ca un centru de cercetări istorice.
De mai multe ori am discutat cu d-na Blandiana şi cu dl Rusan despre rolul literaturii de samizdat în regimul totalitar. La Praga, dânşii au vizitat o bibliotecă denumită Libri Prohibiti, condusă de un fost deţinut politic, Jiéí Gruntorád (acum câţiva ani, această instituţie a fost amplu prezentată pe paginile României literare de Doina Jela). Cele câteva săli ale bibliotecii sunt pline de cărţi, reviste şi alte publicaţii de samizdat, provenind înainte de toate din Cehoslovacia, dar unele şi din alte ţări ale fostului “lagăr socialist”. În timp ce în ţara noastră fenomenul samizdat-ului a luat o amploare deosebită, mai ales în perioada de după înfrângerea Primăverii de la Praga, în România nu s-a putut răspândi, principala cauză fiind – cel puţin după părerea mea – măsurile drastice ale Securităţii privind controlul asupra maşinilor de scris (ceva de neînchipuit în Cehoslovacia). În schimb, interesul meu îl trezeau întotdeauna destinele tulburătoare ale cărţilor “de sertar” care nu au putut vedea lumina tiparului după ce au fost scrise, precum Biserica Neagră de A. E. Baconsky, Adio Europa de Ion D. Sîrbu, Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana ş.a.
Anul trecut m-am bucurat foarte mult primind din partea prietenilor mei din Academia Civică romanul lui Ion Eremia (ed. a 2-a, din 2006) şi o cutie de format A4 care adăpostea o fotocopie a manucrisului complet al romanului, “adnotat” de organele Securităţii, în arhivele căreia s-a păstrat până în 1990. În curând, această fotocopie se va alătura altor obiecte de preţ expuse în biblioteca Libri Prohibiti. Mie nu-mi rămâne decât regretul că n-o să mai am ocazia să-l cunosc personal pe autorul romanului, să-i cer detalii despre soarta lui dramatică şi să-i exprim admiraţia mea faţă de această povestire originală despre aventurile lui Gulliver într-o }ară a Minunilor, după ideologia oficială a regimului, în realitate însă dominată de Minciună, asa cum mai ţinem minte şi cum trebuie să ne reamintim din când în când.
*
În literatura română, recursul la alegorie are o tradiţie îndelungată (chiar dacă lăsăm deoparte scrieri religioase, referindu-ne numai la literatura cultă). Poate e semnificativ şi faptul că primul roman datând din zorii literaturii române fusese conceput cu o cheie alegorică – este vorba de Istoria ieroglifică (1705) al lui Dimitrie Cantemir, care, în opinia lui Constantin Noica, introduce spiritul de critică în spiritualitatea românească, “pînă atunci echilibrată şi împăcată (…) cu ceea ce i-a fost dat să fie.”1 Mai departe am putea numi Ţiganida de Ion Budai-Deleanu primul epos eroicomic din istoria literaturii române, al cărui autor ne invită, el însuşi, la o receptare alegorică a operei, prin faimoasa afirmaţie “Prin ţigani să înţăleg şi alţii, carii tocma aşa au făcut şi fac (…). Cel înţălept va înţălege!”2
Secolul XX, cu absurdităţile şi atrocităţile sale, a creat condiţii foarte potrivnice pentru înflorirea genului alegoric. În evoluţia literaturii române de după cel de-al doilea război mondial, avem de a face, după părerea mea, cu două feluri de alegorii: una explicită, care se referă direct la regimul instaurat după 1944 (întâi regimul lui Gheorghiu-Dej, apoi “Epoca de aur” a lui Ceauşescu), şi alta implicită, cu un sens mult mai larg din punct de vedere istoric şi cultural. În cele ce urmează nu mă voi ocupa de cea de-a doua categorie, unde s-ar încadra, de exemplu, Ştefan Bănulescu (Cartea Milionarului) sau I. D. Sîrbu (Adio Europa), ci mă voi limita doar la prima, adică la alegorii politice, pentru care nu găsesc exemple mai revelatoare decât Biserica Neagră de A. E. Baconsky şi Gulliver în Ţara Minciunilor de Ion Eremia.
Excelentul roman al lui Baconsky nu a putut apărea, din motive lesne de înţeles, atunci când fusese scris; a fost însă publicat în Occident, iar în România imediat după schimbările politice din 1990. De atunci a intrat, pe bună dreptate, în mai toate dicţionarele şi tratatele de istorie literară contemporană.
Mult mai puţin cunoscut este romanul lui Ion Eremia, deşi, cel puţin după cronologie, îi aparţine locul întâi. Autorul a finalizat textul în septembrie 1958. (În paranteză fie spus că e anul retragerii trupelor sovietice din România, dar şi anul unor represalii crunte împotriva ţăranilor din mai multe regiuni care solicitau retragerea din gospodăriile colective şi, de asemenea, anul arestării unui lot numeros de intelectuali precum Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica ş.a.). Cine e acest autor misterios despre care nu găsim nici o menţiune în nici un tratat de istorie literară (cu excepţia Istoriei literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, din 2001) şi, de asemenea, în nici un dicţionar de scriitori?3 Ion Eremia (1913-2004), absolvent al Şcolii Militare de Geniu, urmează în anii ’30, aproape concomitent, cursurile Şcolii de Aplicaţii de Geniu, dar şi pe acelea de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După intrarea României în război participă la acţiunile militare din regiunile Chişinău şi Tighina. În acea perioadă simpatizează cu comuniştii şi curând este înregimentat în partid. În cea de-a doua parte a războiului, de partea Aliaţilor, activează în calitate de comandant de companie transmisiuni. După 1945 devine, pe rând, redactor-şef al Glasului armatei, şef al Casei Centrale a Armatei, al Academiei Militare Politice, şi, în sfârşit, adjunct al ministrului Forţelor Armate. În realitate, el a pledat pentru critica stalinismului şi pentru reformarea Partidului Muncitoresc Român care însă îl exclude din rândurile sale în 1956. În octombrie 1958 este arestat şi peste un an va fi condamnat la 25 de ani de temniţă grea, pentru “uneltire contra ordinii de stat” şi “tentativă la crimă de trădare de patrie”. Aceste crime le-ar fi comis scriind o satiră tăioasă la adresa regimului de democraţie populară, şi, pe deasupra, încercând s-o trimită la Paris, spre publicare. Din nefericire, marinarul care fusese însărcinat cu această misiune, a predat manuscrisul Securităţii. După un proces înscenat, Ion Eremia este întemniţat succesiv la Jilava, Râmnicu Sărat şi Aiud, până la amnistia generală a deţinuţilor politici din 1964. În 1970 obţine reabilitarea judecătorească, dar cartea lui nu avea şanse să apară nici sub regimul Ceauşescu. Abia după revoluţie a fost recuperată din arhivele Securităţii şi publicată în 1992 la Editura Fundaţiei Culturale Române.4 O completare dur realistă a acestei cărţi de ficţiune o reprezintă romanul-jurnal Insula Robinson5 în care fostul deţinut politic evocă viaţă de zi cu zi în închisoarea Râmnicu Sărat unde puterea experimenta “reeducarea” elitelor comuniste.
Romanul Gulliver în Ţara Minciunilor are un model literar de netăgăduit: Călătoriile lui Gulliver, opera clasică a lui Jonathan Swift, din care scriitorul român a preluat principalele trăsături ale construcţiei epice şi ale protagonistului. Imediat descoperim însă şi o diferenţă izbitoare: lumea în care se trezeşte eroul lui Ion Eremia (ca la romancierul englez, tot un personaj “autentic” povestind la persoana întâi) nu sunt insule imaginare locuite de fiinţe fantastice precum piticii, uriaşii sau animalele nobile, ci o ţară aparent obişnuită, numită Kukunia (denumire amintind Kakania lui Robert Musil, despre care autorul însă n-avea cunoştintă, sau Jormania lui Ioan Petre Culianu din anii ´80). Începând cu expoziţia schiţată încă din primele pagini, un conflict puternic se accentuează între cele două părţi componente ale naraţiunii: pe de o parte se află Gulliver, intruchipând raţionalismul, umanismul şi tradiţiile liberale ale Angliei (sau, într-o accepţie mai largă, valorile civilizaţiei europene), iar pe de altă parte se află o ţară înapoiată, cu oameni umiliţi trăind în sărăcie şi frică, izolaţi de restul lumii de sârma ghimpată, dominaţi de o clică de conducători inculţi şi cruzi şi de lacheii lor. Multiplele peripeţii ale conflictului sunt schimbătoare, uneori de-a dreptul carnavaleşti: după o perioadă în care e întemniţat şi supravegheat de funcţionarii regimului, Gulliver devine un fel de consilier al Marelui Granit, dictator ce se consideră spiritul cel mai luminat al tuturor timpurilor, dornic să creeze un om nou care să nu aibă nevoie de mâncare şi îmbrăcăminte. Dar, în acelaşi timp, protagonistul se apropie şi de un grup de disidenţi ai regimului, îi susţine şi luptă, alături de ei, pentru răsturnarea dictaturii Marelui Granit şi pentru eliberarea kukunezilor.
Spaţiul limitat nu-mi permite să intru în detaliile acţiunii dramatice şi captivante, depănate de autorul român care nu numai că stăpâneşte la perfecţie toate procedeele formulei swiftiene, dar o şi dezvoltă ingenios, în cele 33 de capitole ale amplului său roman, de aproape 500 de pagini. Minuţioasa construcţie epică devine un cadru pentru o analiză precisă a regimului dictatorial, din toate perspectivele imaginabile, în diferite medii, domenii şi straturi sociale. Datorită curiozităţii şi inteligenţei sale, povestitorul reuşeşte să pătrundă dincolo de suprafaţa celor văzute, descoperind legile care guvernează societatea cucuneză, ceea ce îi permite, până la urmă, să se implice şi el însuşi în desfăşurarea evenimentelor. Autorul descrie funcţionarea statului cucunez cu o nesecată vervă satirică, îngroşând liniile până la caricatură, dar nici o clipă nu abandonează intenţia de a alcătui o radiografie cât mai completă şi exactă a totalitarismului. Iată câteva exemple din domeniul justiţiei, al ştiinţei şi al literaturii. Marele Inchizitor explică în felul următor atitudinea regimului faţă de duşmani şi eretici: “Dacă cineva a comis crima supremă de a nu fi de părerea noastră înseamnă că le-a săvârşit şi pe celelalte, inferioare, ca scară de gravitate, cum ar fi de pildă: jaful, asasinatul, spionajul, trădarea, incestul, canibalismul etc.” (p. 179). Secţia de psihologie din cadrul Academiei are sarcina de a dovedi ştiinţific “teoria devotamentului ca produs al fricii”, cuprinsă în “geniala carte a marelui Granit” (p. 216). La Palatul Scriitorilor se fac în fiecare zi instrucţii în timpul cărora literaţii studiază numeroasele articole ale statutului lor, de ex. Art. 577: “Poezia este acea parte a literaturii destinată a cânta şi preamări stăpânirea” (p. 293), sau Art. 779: “Fabulele sunt strict interzise pentru a nu se face confuzie între diferite dobitoace şi cârmuirea ţării” (p. 294).
În legătură cu naţionalitatea română a autorului se pune o întrebare logică: cum stau lucrurile cu identitatea lui Gulliver, acest alter-ego al scriitorului? Naţionalitatea engleză a povestitorului se adevereşte a fi o pură convenţie literară. În realitate, el se simte extrem de apropiat de bieţii cetăţeni ai Kukuniei, îi compătimeşte şi le doreşte o soartă mai bună. Această atitudine reiese clar, de pildă, într-un pasaj destinat copiilor: “…copiii care prin părţile noastre fac atâta larmă pe străzi, atâtea ghiduşii, şi poartă cu ei atâta lumină, soare şi dragoste de viaţă, în Kukunia sunt gravi, posaci, îmbătrâniţi…” (p. 272). În cele din urmă, eroul se poartă ca şi cum ar fi unul dintre kukunezi, numai că, spre deosebire de ei, are două avantaje: o luciditate extraordinară şi cunoaşterea intimă, din interior, a sistemului de guvernare totalitară. În text găsim diseminate trimiteri mai mult sau mai puţin explicite la identitatea românească, precum în dialogul lui Gulliver cu prietenul său, disidentul Leac-Bun: “…în ţara noastră a murit de mult veselia, răspunse vraciul zâmbind amar. Voioşia proverbială a poporului nostru e demult moartă, îngropată şi putrezită” (p. 272). De asemenea, pentru anumite fenomene sociale şi politice din Kukunia găsim o corespondenţă precisă în realităţile Republicii Populare Române, exemplul cel mai elocvent fiind aşa-zisa Vale a Robilor, un şantier monstruos cu mii de deţinuţi, unde se întreprind “uriaşele şi măreţele lucrări de inversare a cursului fluviului Dja-Djili…”(p. 86), cu alte cuvinte – puşcăria de la Canal.
În această ordine de idei, o atenţie aparte merită urmărirea felului în care sunt folosite de către autor citatele din cuvântările conducătorilor politici şi din presa vremii; citatele reprezintă tot o trimitere la realitatea specifică, de data asta de ordin lingvistic, şi anume la “limba de lemn” a epocii respective (“primirea sărbătorească făcută înalţilor oaspeţi de către eroicii constructori”, “o nouă etapă glorioasă pe drumul construirii fericirii omului”, “superioritatea şi tăria eticii noastre”, etc.). În primul capitol al romanului, Ion Eremia dă dovadă de o mare doză de ironie şi de umor lingvistic, scriind două pagini de “apărare” a regimului din Kukunia, folosind idiomuri, metafore şi exagerări obligatorii pentru stilul jurnalistic de epocă. Mai departe, în capitolul XIII, demonstrează din nou spiritul său ludic şi ironic, punându-l pe Guliver să scrie o carte la comanda administratorilor Kukuniei, prin care să-şi răscumpere păcatele; rezumatul lucrării sale este într-o flagrantă discordanţă cu restul textului, totul fiind pe dos: critica regimului e înlocuită de laude. Un detaliu extraliterar, dar demn de a fi menţionat: în manuscrisul romanului “studiat” de Securitate în vederea procesului împotriva lui Ion Eremia, toate pasajele “subversive” erau subliniate ca dovadă a “atitudinii sale duşmănoase”, dar paginile laudative au rămas nesubliniate.
În loc de concluzii, aş încerca să răspund la alte două întrebări legate de această operă romanescă a lui Ion Eremia a cărei exegeză se află abia la început.
Prima dintre ele ar privi caracterul alegoric al romanului. Este alegorie, într-adevăr, termenul cel mai potrivit pentru a-l clasifica într-un singur cuvânt, un numitor comun al diverselor sale aspecte ideatice şi formale? Personal sunt convinsă că Gulliver în }ara Minciunilor este chiar o alegorie-model, pentru că de la prima pagină până la capăt respectă cu stricteţe regulile genului, cum ar fi: convenţia între autor şi destinatar după care există o concordanţă pregnantă şi descifrabilă între două serii de fenomene confruntate; apoi caracterul ei sistematic – prezentarea cât mai complexă a celor două lumi paralele; mai departe, fixarea “reţelei alegorice” în ansamblul manifestărilor codificate ale unei culturi şi, în sfârşit, stabilirea unor anumite relaţii intertextuale între opera în cauză şi cele din epoci precedente. Dacă însă comparăm alegoria creată de scriitorul român cu cele ale maestrului său, Jonathan Swift, constatăm o deosebire în ceea ce priveşte sensul fundamental al demersului alegoric. În timp ce la autorul Călătoriilor lui Gulliver întâlnim încă, cel puţin în unele dintre prozele sale, ecoul unor utopii sociale în tradiţia Utopiei de Thomas More sau Cetatea Soarelui de Tommaso Campanella, deşi uneori într-o formă mai puţin serioasă, chiar carnavalescă, intenţia lui Ion Eremia a fost să exprime, prin ficţiunea literară, despărţirea sa netă de o mare utopie a omenirii (după propriile sale cuvinte din prefaţa romanului: “…deşi fusese unul dintre partizanii şi fruntaşii regimului, divorţase de mult de el”). Rezultatul eforturilor sale creatoare este o antiutopie pură care urmează exemplul cunoscutelor antiutopii-modele din secolul XX, printre care unele au fost scrise tot de intelectualii iniţial cu convingeri socialiste (George Orwell, Arthur Koestler, în România Panait Istrati).
A doua întrebare: în ce constă originalitatea romanului Gulliver în }ara Minciunilor, de ce, după părerea mea, merită să fie publicat şi citit şi tradus în limbi străine? Am menţionat, pe de o parte, calităţile literare deosebite ale textului: o construcţie epică foarte solidă, acţiunile dramatice succedându-se una după alta logic, dar în acelaşi timp şi într-un fel surprinzător şi captivant pentru cititor, personaje memorabile, fie cele “serioase”, fie cele caricaturizate, şi, în sfârşit, o mânuire extraordinară a limbii române, în diferite registre ale sale. Pe de altă parte, ceea ce merită din plin interesul nostru este mesajul romanului. Numai la zece ani după apariţia romanului 1984 de George Orwell, un intelectual român întreprinde, cu mijloacele literaturii de ficţiune, o analiză lucidă şi temeinică a stalinismului. Orwell este îndeobşte apreciat pentru viziunea sa premonitorie despre totalitarism comunist, dar această viziune – prea rece, prea calculată – păleşte pe lângă imaginile pline de sevă, de senzaţii puternice, de amănunte concrete, din romanul lui I. Eremia care a făcut o experienţă personală cu funcţionarea acestui sistem. Alegoria lui Orwell trimite la o abstracţie, cea a lui Eremia la o societate unde trăiesc oameni. Dacă manuscrisul ar fi ajuns în Franţa şi romanul ar fi apărut acolo, e foarte probabil că România ar fi avut propriul ei Orwell. În afară de aceasta, autorul român a dat dovadă de o intuiţie extraordinară, prevăzând, în anii 1956-8, nu numai diverse manifestări din epoca Marelui Granit Ceauşescu, dar şi revolta populară care va doborî dictatura (foarte asemănătoare cu scenele din decembrie ´89).
Iată deci, câteva motive care mă fac să cred că romanul pe care am încercat să-l caracterizez sumar, merită să intre în canonul prozei româneşti din a doua jumătate a secolului XX.
___________
1 Noica, C.: Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, Bucureşti 1991, p. 19.
2 Budai-Deleanu, I.: }iganiada, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti 1956, ediţie şi glosar de J. Byck, vol. I, p. 43-44.
3 Articolul respectiv lipseşte şi în Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 3, E/K, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005, deşi I. Eremia publicase câteva romane istorice deja înainte de 1990.
4 Citatele provin din ediţia a 2-a: Eremia, Ion: Gulliver în }ara Minciunilor, Ed. Andromeda Company, Bucureşti 2006, cu o prefaţă a lui Petre Răileanu, preluată din prima ediţie.
5 Eremia, Ion: Insula Robinson, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 2003; ediţia a 2-a, Ed. Andromeda Company, Bucureşti 2006.
România literară nr. 10/2009
articol preluat de pe site-ul www.romlit.ro
