un articol de Alex Ştefănescu
Dintr-o antologie a grotescului n-ar putea să lipsească lamentaţiile securiştilor care au păzit-o pe Doina Cornea, publicate în România Mare la scurtă vreme după revoluţie. Din punctul lor de vedere, ei o duceau mai prost decât victima lor, pentru că stăteau afară, în frig şi ploaie, în timp ce ea, arestată la domiciliu, avea un adăpost şi putea oricând să-şi facă un ceai. Nu contează că îndeplineau o misiune ruşinoasă, pentru care primeau salarii sfidător de mari şi se bucurau de multe alte privilegii, nu contează că prizoniera lor era o femeie fără apărare, pe care o terorizau printr-o supraveghere continuă şi pe care o luau din când în când la sediul Securităţii şi o băteau, contează că lor le curgea năsucul de prea mult stat în aer liber!
Doina Cornea s-a remarcat nu numai prin curajul cu care a înfruntat un aparat represiv puternic şi necruţător, cu multe crime la activ; ea merită admiraţie şi pentru eroismul discret de a rămâne om întreg printre atâţia oameni incompleţi, de a-ţi păstra demnitatea într-o lume a micimii sufleteşti şi prostului-gust.
De altfel, şi în prezent, vocea ei impune respect prin demnitate şi prin lipsa de meschinărie.
Recent, Ana Blandiana, admirabila poetă Ana Blandiana, asumându-şi cu modestie rolul de editor, i-a publicat Doinei Cornea un Jurnal, document de mare interes şi, în acelaşi timp, emoţionant autoportret al celei care s-a împotrivit, de multe ori solitară, uneori susţinută doar de câţiva dintre contemporani (deşi aproape toţi erau nemulţumiţi de situaţia din România), atotputernicului regim comunist. Volumul cuprinde şi alte documente (texte şi fotografii) cu valoare complementară. (Iată datele lui: Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete, urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, prefaţă de Ana Blandiana, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţinal de Studii asupra Comunismului, 2009.)
După cum remarcă Ana Blandiana, “există în acest jurnal al doamnei Doina Cornea, din anii de maximă persecuţie şi primejdie, o asemenea fervoare metafizică, o asemenea dorinţă de a descoperi adevăratul sens al lucrurilor, de a despărţi ceea ce este esenţial şi peren de ceea ce – oricât de dureros – este derizoriu, încât întâmplările din solul cărora cresc plantele luminoase ale gândurilor se estompează până la dispariţie, aşa cum realitatea din spatele tablourilor nonfigurative devine neglijabilă.”
Pătrunzătoare observaţie. Realitatea vieţii de fiecare zi se transfigurează, într-adevăr, în jurnalul Doinei Cornea, devine doar prilejul unor reflecţii asupra fiinţei omeneşti, asupra curajului şi dorinţei de libertate, asupra solidarităţii umane şi încrederii în viitor. Totuşi, eu, cu inevitabilul prozaism al criticului literar, aş fi vrut să existe mai mult reportaj în jurnal. M-ar fi interesat să aflu acele amănunte expresive pe baza cărora se poate reconstitui o atmosferă şi pot fi imaginate personajele aduse în centrul atenţiei. Din fericire, această concreteţe este furnizată, în compensaţie, de fotografii, de procesele verbale şi notele recuperate de la Securitate, de scrisori. Până la urmă, datorită modului inteligent în care a fost conceput, volumul Doinei Cornea oferă o imagine edificatoare, cu o bună rezoluţie, a unui act de curaj care nu prea are termen de comparaţie în istoria noastră recentă.
România Literară nr. 20/2009
articol preluat de pe site-ul www.romlit.ro
