un articol de Mihai Zamfir
Cînd prietenul meu portughez – bun cunoscător al României, unde a petrecut mulţi ani şi al cărui popor a sfîrşit prin a-l îndrăgi – m-a întrebat cum poate vizita Memorialul Sighet, i-am dat informaţiile necesare, dar l-am sfătuit să nu se ducă.
– De ce?, m-a întrebat.
– Ştiu că-i iubeşti mult pe români şi n-aş vrea să-ţi schimbi părerea despre ei.
Crezînd că glumesc, prietenul meu a plecat în Maramureş, a participat la cel de-al X-lea Simpozion (şi ultimul) al Fundaţiei Academia Civică, desfăşurat anul acesta la începutul lunii iulie, şi s-a întors de acolo îngîndurat, pentru că nu m-a mai căutat timp de cîteva zile. Cînd, în sfîrşit, ne-am întîlnit după o săptămînă, aş fi vrut să vorbim despre orice altceva, dar nu despre recentul său voiaj. Portughezul era însă de altă părere.
– În România mă simt mereu în ţara surprizelor, a început el. Credeam că ştiu totul despre ţara ta; o cunoscusem pe vremea lui Ceauşescu, o cunosc acum, am vizitat zeci de locuri unde cea mai mare parte a românilor nici n-au călcat, din Bucovina pînă în Banat, dar la Sighet am aflat ceva neaşteptat. Am aflat cum arată oroarea de aparenţă benignă.
– De ce “benignă”?
– Cred că în România oroarea a fost şi va fi de aparenţă benignă. Gulagul şi Auschwitz-ul (l-am văzut!) sunt covîrşitoare şi spectaculoase. Dar închisoarea “belle époque” austriacă de la Sighet, unde demnitarii României au fost exterminaţi ştiinţific, încetul cu încetul, prin izolare şi alimentare cu adevărat raţională (700 de calorii pe zi) a însemnat pentru mine exemplul perfect de oroare benignă.
– Crezi că e un specific naţional?
– Mi-e teamă că da. Sighetul e opera unor laşi care nu îndrăzneau să-şi omoare duşmanii deodată şi care îşi linişteau astfel conştiinţa – sau ce mai rămăsese din ea. Două lucruri m-au uimit acolo.
– Care?
– Întîi, spaţiul morţii: se afla pe o stradă oarecare, în mijlocul oraşului, nimic nu-l distingea de clădirile din jur. Lucrau acolo sute de gardieni, funcţionari şi şefi; locuiau probabil chiar în Sighet, făceau operaţia morţii în fiecare zi, apoi se duceau acasă, la nevastă şi la copii, beau o bere cu prietenii, mergeau la cinematograf. A doua zi o luau de la capăt. Cred că asta nu s-a putut întîmpla decît la voi.
– Din cîte ştiu, existau şi în Portugalia închisori cu regim sever, pline de comunişti arestaţi – încerc eu să deplasez conversaţia pe un teren ceva mai sigur.
– Fără îndoială, dar deosebirea e capitală: în închisorile salazariste se aflau doar deţinuţi condamnaţi în urma unui proces. Guvernul îi izola de restul populaţiei nu pentru a-i ucide, ci pentru a împiedica răspîndirea comunismului. Acolo, moartea însemna un accident, nu un program. Cei de la Sighet nu făcuseră ceva anume, ci doar fuseseră demnitari. O mare parte nici n-au avut proces – au murit fără să fi fost măcar judecaţi.
– Şi al doilea lucru?
– Cimitirul. De fapt, absenţa lui. Cînd deţinuţii mureau, erau aruncaţi goi, noaptea, în gropi comune, fără cruce, fără nici un semn distinctiv. Iată o regresie pe scara civilizaţiei cu aproximativ douăzeci de mii de ani.
– Să nu exagerăm! Anonimatul a caracterizat întotdeauna execuţiile în masă.
– La Auschwitz, de exemplu, era vorba de un număr mare de oameni: călăii nu aveau cum să-i identifice şi să-i îngroape. La Sighet, unde există doar vreo cincizeci de celule, anularea omului individual a fost intenţionată, nu dictată de vreo forţă majoră. S-a procedat planificat. Am numărat acolo doi preşedinţi ai Academiei Române, vreo cincisprezece membri ai aceluiaşi for (şi doar atunci aveaţi o Academie adevărată, à la Richelieu, compusă din patruzeci de stele de primă mărime).
– Din cîte ştiu, tot intelectualii s-au aflat în fruntea opoziţiei anti-salazariste, nu-i aşa?
– Ba da, însă în Portugalia simpla situaţie de licenţiat (nu vorbesc de doctori în ştiinţe ori de membri ai Academiei) te punea automat la adăpost de ce-i mai rău. pe cînd la Sighet… Ce spectaculoasă revanşă a analfabetismului asupra culturii! Să ştii că oroarea benignă nu e mai puţin oroare.
După o pauză, m-am dat în altă vorbă. Şi m-am gîndit ce bine ar fi ca înalţii responsabili cu “imaginea României peste hotare” să limiteze ori chiar să interzică accesul străinilor la Sighet. Mai ales pe cel al intelectualilor!
România Literară nr. 29/2002
articol preluat de pe site-ul www.romlit.ro
