I se atribuie lui I. V. Stalin, ne aminteşte Romulus Rusan, butada după care moartea unui om poate să treacă drept o tragedie în timp ce a unui milion de oameni este simplă statistică.
Referirea la aceste cinice consideraţii ale „părintelui popoarelor” o face Romulus Rusan în prefaţa unui zguduitor document, a unei „statistici”, a unei „liste” recent întocmite privitoare la victimele deportărilor în Bărăgan din anii ’50. O listă a celor care, adulţi şi copii, şi-au găsit moartea în timpul acelei acţiuni de forţă a regimului instalat de sovietici în România. Una dintre ele. Şi-au găsit moartea dar nu şi mormintele. După 1964, aflăm din aceeaşi prefaţă a lui Rusan, când urmele unora din crime trebuiau şterse, „cimitirele au fost arate cu tractorul pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume şi cereale sau transformate în sisteme de irigaţii”. Astfel se face că acum reconstituirea listelor cu morţii lipsiţi de morminte reprezintă „un virtual material arheologic care vorbeşte despre genocidul comis”. Mă gândesc că o raportare la episodul reconstituirilor de la Katin nu ar fi chiar fără nici o bază. Morţi lipsiţi de morminte ca şi acolo.
Dar să nu mai întârzii să spun că întocmirea tragicei statistici a morţilor fără morminte din Bărăgan o datorăm Fundaţiei Academia Civică, lui Romulus Rusan (coordonator) şi grupului său de colaboratoare: Ioana Boca, Virginia Ion, Andreea Cârstea, Angela Bilcea. O iniţiativă din şirul acelora prin care Fundaţia creată de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, în cei optsprezece ani de existenţă, a făcut să fie readuse în memoria contemporanilor realităţi cumplite din România comunizată după ocupare, abuzuri de tot felul duse până la teroare şi crimă. Dar şi realităţile opunerii duse până la jertfă, martirajul, rezistenţa la totalitarism nu numai prin cultură, dar la început şi prin luptă armată, atâta câtă a fost cu putinţă. Realităţi cunoscute puţin sau deloc, în special în Vest. Este zestrea noastră specifică oferită Europei, este „dota” cu care ne înfăţişăm la unirea cu ea , spunea Ana Blandiana într-o împrejurare publică recentă.
Mă întorc la cartea coordonată de Rusan, tipărită în 2011 de Fundaţia Academia Civică. O înşiruire de nume urmând ordinea dispusă de alfabet, 1700 de morţi fără morminte din totalul celor 44 de mii de strămutaţi cu forţa în Bărăgan , într-o singură noapte, din zonele limitrofe cu Iugoslavia lui „Iuda-Tito”. Despre fiecare nume înregistrat, câteva date minimale: vârsta, localitatea bănăţeană de provenienţă, data plecării dintre cei vii, localitatea din Bărăgan unde faptul s-a petrecut. Atât. Mai multe nu se ştiu. Inventariere. Operaţiune statistică. Poate că există totuşi, mă gândesc, printre cititorii de azi ai listei, unii cărora un nume sau altul din cele consemnate le spune ceva personalizat, le aminteşte de vreo îndepărtată rudă, de vreo cunoştinţă a părinţilor sau a bunicilor, de o fiinţă concretă, identificabilă. Cine ştie? Impresionează şi altfel lista, dacă o citim cu atenţie: deportatul Ciuraru Petre, încă nenăscut în clipa smulgerii părinţilor de acasă, ivit pe lume în Ialomiţa, a trăit o zi. Alt deportat în schimb, Manole Popescu, a trăit o sută de ani, dintre care ultimii cinci în detenţie. Extreme care se ating.
În vara lui 1951, ca elev al liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, am fost dus cu şcoala, deşi eram în vacanţă, la cules bumbac, o campanie absurdă din epocă. Nu intru în amănunte. Câmpul nostru de acţiune, lanurile de bumbac care trebuiau recoltate, s-a întâmplat să se învecineze cu al unor oameni care se ocupau de cu totul altceva decât noi, construiau case din chirpici, rareori din cărămidă, trasau curţi, lucrau zi şi noapte spre a da cât mai repede gata ceea ce începuseră. Făceau deci totul în mare grabă şi locuinţele lor viitoare începeau să capete formă, noi aproape invidiindu-i pentru că, în ce ne privea, eram nevoiţi să ne petrecem orele de somn, elevi şi profesori, în nişte barăci improvizate în dormitoare. Altădată le foloseau păsările drept culcuş.
La început nu ştiam ce e cu acei oameni care se vedea că nu sunt ai locului. Îi credeam deţinuţi având de plătit pentru cine ştie ce infracţiuni, mirându-ne totuşi mulţimea femeilor şi a copiilor ce-i însoţeau, ajutându-i la muncă. Treptat ne-am dat seama că erau deportaţi, neavând altă vină decât aceea de a fi locuit înainte prea în apropiere de graniţa iugoslavă.
Succinta prefaţă a lui Romulus Rusan ne lămureşte că volumul de faţă este de fapt un capitol din dicţionarul general al victimelor din închisori, lagăre, deportări, pe care îl pregăteşte la Academia Civică de mai bine de doi ani. Lucrări de anvergura acesteia dau conţinut real condamnării comunismului, acţiune pe care alţii o practică numai în vorbe. Cu foloase politice, desigur, şi de tot felul.
România Literară nr. 47: Tragismul unei statistici
