un articol de Gheorghe Ceauşescu
Prezenţa lui Vladimir Bukovski în România şi apariţia, graţie Fundaţiei Academiei Civica şi a editorului Romulus Rusan, a cărţii Bukovski la Sighet este un eveniment major: una din marile conştiinţe ale epocii, un anticomunist înzestrat cu o excepţională tărie morală şi inteligenţă lucidă, un om care a înfruntat sistemul sovietic, care a îndurat timp de doisprezece ani gulagul, care a fost expulzat din Rusia, ţara lui natală în care şi azi îi este interzis să se reîntoarcă, a dezvăluit prin viu grai şi prin cartea apărută experienţele unice pe care le-a trăit. Îmi amintesc cum urmăream cu pasiune în anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut bătălia pe care o duceau un Bukovski, Soljeniţîn, Saranski, Amalrik, Zaharov şi alţii împotriva unui sistem pe care generaţia mea l-a cunoscut în plin. Mărturisesc că nu aveam speranţa că aceşti luptători vor fi învingători: sistemul părea inexpugnabil. Şi iată că miracolul s-a produs: târziu, mult prea târziu şi încă nu complet, sistemul construit de Lenin şi Stalin a ajuns o ruină, o ruină încă periculoasă care se zvârcoleşte din răsputeri să salveze ce se mai poate salva din imperiul pe care-l construise.
Cartea este fascinantă şi instructivă în cel mai înalt grad. Pe lângă amănuntele autobiografice privind acţiunile anticomuniste ale autorului, expedierea lui în Occident în urma schimbării lui cu şeful comuniştilor chilieni, Corvalan, prezenţa lui la Moscova în 1992 la procesul pe care comuniştii i l-au intentat lui Boris Elţîn la Curtea Constituţională, modul în care a reuşit să copieze documentele aduse la proces, cititorii vor putea afla detalii documentare care demonstrează peremptoriu monstruozitatea şi ridicolul unui sistem care s-a născut în Rusia în 1917 şi care după al doilea război mondial a fost impus de tancurile sovietice ţărilor lăsate în sfera de influenţă a Moscovei.
Monstruozitatea răzbate la tot pasul: cine ar fi crezut că zeci de mii de oameni au fost asasinaţi în baza unui plan întocmit pentru fiecare district? Astfel au fost lichidaţi în Ucraina 300.000, în Armenia 30.000, în Belarus, 20.000 de oameni etc. Iar responsabilii de partid locali îi raportau lui Stalin “îndeplinirea planului” şi “ca buni comunişti ce erau, cereau suplimentarea numărului de “duşmani ai poporului”, întocmind liste adiţionale”. Bukovski a adus în România un document semnat de Brejnev când a devenit prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova; “Imediat după ce a devenit secretar, a scris la Moscova spunând că toate celelalte republici aveau duşmani, iar el nu, să li se dea şi lor dreptul să ucidă nişte oameni, cerând să li se aprobe o listă de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2600 persoane, apoi alte 11.000 din altă categorie etc. Bineînţeles, Moscova a aprobat”. Regele asirian Sargon şi Gingis Han ar fi invidioşi pe discipolii lor moderni.
Caracteristicele sistemului sunt structurile duble şi secretomania. Pe de o parte existau structurile guvernamentale care trebuia să dea impresia de voinţă de colaborare cu celelalte state, să organizeze buna funcţionare a învăţământului şi culturii, de pildă, pe de altă parte Comitetul Central şi Biroul Politic, singurele organisme investite cu putere şi cu drept de decizie. Dar, şi această dublă structură era un secret: “De aceea, orice hârtie a Biroului Politic sau a Comitetului Central, oricât de inocentă, era marcată ca secretă. Secret era şi faptul că ţara era condusă în secret de un singur partid politic. …De aceea în politica externă exista, pe de o parte, Ministerul Afacerilor Externe, care era implicat în promovarea relaţiilor de colaborare cu vecinii, pe de altă parte, Departamentul internaţional al Comitetului Central, care decidea orice mişcare în politica externă şi al cărui scop era să promoveze revoluţia, să ajute forţele comuniste prietene din orice ţară a lumii. …Descoperind anvergura acestei mişcări, am fost impresionat până şi eu, pentru că nu exista ţară din lume (excepţie, probabil, Antarctica) în care să nu fie create propriile organisme de partid, mase de manevră (fie ele numite “socialiste” sau “comuniste”, contează mai puţin), fiind antrenate, dotate, pregătite pentru revoluţie şi, în cele din urmă, convinse să înceapă revoluţia”. Declarativ, lagărul socialist “lupta pentru pace”, în realitate organiza lovituri, organiza terorismul şi pregătea “planurile amănunţite de începere a campaniei teroriste în Orientul Mijlociu”; conform documentelor, campania teroristă are “ca punct iniţial Israelul, apoi SUA şi aliaţii lor din întreaga lume”. Toate acestea rezultă din “raportul din 1974 înaintat de Andropov Comitetului Central şi aprobat, în cele din urmă, de acesta”. Iată aşadar unde se află originile terorismului modern care a culminat cu antentatele din 11 septembrie 2001. Şi toate aceste acţiuni împotriva civilizaţiei s-au făcut cu prea multe complicităţi occidentale. Bukovski a găsit documente care atestă cât de multe personalităţi din străinătate au fost colaboratori ai sovieticilor. În întâlnirile pe care le-am avut cu străini am pus de fiecare dată o întrebare care a rămas fără răspuns: cum se face că tinerii occidentali “progresişti” şi foarte mulţi intelectuali erau deosebit de curajoşi în a combate în 1968 guvernul lui De Gaule, în a organiza demonstraţii furibunde împotriva desfăşurării rachetelor americane cu raza medie de acţiune în Europa etc., dar n-au schiţat nici-un gest de protest când au fost asasinaţi, arestaţi oameni în ţările socialiste, când Soljeniţîn sau Bukovski au fost trimişi în Gulag, când cenzura domina viaţa culturală, iar tinerii nu aveau voie să-i întâlnească pe colegii lor occidentali. Din moment ce tineretul şi intelectualitatea “progresistă” protesta numai împotriva Occidentului, asta înseamnă că acţiunea lor nu a fost efectul unui proces de conştiinţă, ci, în cel mai bun caz, naivi incurabili, ei s-au lăsat manipulaţi de serviciile secrete sovietice. Şi când te gândeşti că mulţi din tinerii furioşi de altă dată au fost şi chiar mai sunt demnitari în diferite ţări europene!
Absurdul sistemului comunist are, pe lângă latura sa monstruoasă, şi aspecte ridicole. Credeam că bancurile care circulau erau o îngroşare a realităţii. Ei bine, documente citate de Bukovski arată că ele reflectau realitatea pură. La cererea polonezilor după introducerea legii marţiale ruşii au hotărât trimiterea a 40.000 de tone de carne în Polonia. Lungă vreme, la fiecare şedinţă a Biroului Politic, Brejnev întreba: “cum rămâne cu carnea pentru Polonia?”; Gorbaciov, secretar pentru problemele agriculturii, răspundea: “tovarăşe Brejnev, am ordonat livrarea de carne şi toată lumea a primit ordinul Dvs. cu entuziasm”; Brejnev, “foarte bine, dar le-aţi dat carnea?” Răspunsul lui Gorbaciov: “nu avem carne “! Fără comentarii.
Cartea este plină de învăţăminte. În special tineretul ar trebui s-o citească. Bukovski este una din vocile Rusiei profunde, a acelei Rusii prea lungă vreme înăbuşite, care are multe de spus omenirii. Reflectând asupra vizitei sale şi asupra cărţii publicate de Academia Civică m-am gândit cât de important ar fi dacă înalte oficialităţi ale României s-ar fi întâlnit cu Bukovski. Cât de semnificativ ar fi fost dacă Preşedintele ţării, Primul-Ministru, Ministrul Culturii ar fi discutat probleme ale comunismului şi ale ieşirii din comunism cu una din personalităţile cele mai autorizate şi mai profunde ale epocii. Ce important ar fi fost dacă televiziunea română ar fi organizat o dezbatere la care să participe Bukovski. Gestul ar fi avut o importanţă morală şi politică majoră mai ales acum când România a fost invitată să devină membru NATO.
România Literară nr. 50/2002
articol preluat de pe site-ul www.romlit.ro
