Daniel Popa, Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos. Luptele partizanilor anticomunişti din Bucovina, 1944-1958, redactarea textului – Mihaela Udrescu, aparat critic – Andreea Cârstea, editor – Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2015, 478 pag.
Ce defineşte o fire recalcitrantă e refuzul de a accepta cea mai mică constrîngere, urmarea fiind respingerea fără nuanţe a opreliştilor la care e supusă. La mijloc e un instinct de libertate a cărei expresie e orgoliul.
Din păcate, orgoliul e un sinonim meschin pentru ceea ce odată se numea „onoare”, sau cu un termen mai puţin uzat, demnitate. De o demnitate frizînd încăpăţînarea crasă, insul recalcitrant e intratabil, negocierile cu el neducînd nicăieri. Culmea e că, departe de a părea inflexibil, recalcitrantul se acoperă cu aparenţele unei fiinţe maleabile, întreţinîndu-ţi iluzia că îl poţi influenţa, pentru ca la cel dintîi prilej să-ţi joace renghiul. Calid ca o pisică, recalcitrantul pare uşor de manipulat, cînd de fapt e de o tenacitate pe care nu o poţi înfrînge decît într-un singur fel: omorîndu-l.
Din aceasta categorie a făcut parte Vasile Motrescu, născut în 1920 în Vicovu de Jos, sat bucovinean din apropierea Putnei. Povestea lui începe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd luptă ca vînător de munte pe frontul din Crimeea. Întors în ţară, intră după 23 august 1944 în trupele de partizani conduse de subofiţerul de artilerie Vladimir Macoveiciuc, pentru ca după abdicarea regelui, intuind că trecutul de beligerant împotriva Rusiei îi va atrage condamnarea, va pleca în munţi în 1948. După trei ani, vrînd să-şi cruţe soţia şi cei doi copii de represaliile Securităţii, se predă autorităţilor, şi din acest moment (anul 1951) începe un uluitor joc dublu: sub aparenţa ancilară a unei fiinţe obsecvioase, stofa recalcitrantă a lui Motrescu nu se dezminte, luptătorul luînd partea partizanilor şi păcălindu-i pe comuniş ti pînă în 1954. Vor mai urma încă patru ani de vînătoare pînă cînd cerbul recalcitrant se va da prins (ianuarie 1958).
După ştiinţa mea, Motrescu e singurul partizan care nu numai că a negociat cu agenţii Securităţii, dar pe deasupra a reuşit să-i păcălească pînă într-atît încît să le insufle convingerea că le poate fi o unealtă docilă. Mai precis, Securitatea l-a folosit de două ori drept cal troian pentru a anihila două echipe de partizani a căror cerbicie nu putea fi anihilată: grupul lui Ion Gavrilă din Munţii Făgăraşului şi grupul lui Gavril Vatamaniuc din Munţii Bucovinei. Tactica era simplă: agenţii travestiţi în partizani (grupuri mici de 3-4 oameni) erau lăsaţi în zona de acţiune a adevăraţilor partizani, întîlnirea celor două grupuri fiind mijlocită de un om de încredere al celor din urmă, despre care numai primii ştiau că încheiase pactul cu Securitatea. După cîteva zile petrecute împreună, cei falşi îi omorau pe cei adevăraţi, de obicei otrăvindu-le mîncarea. Aşa au fost anihilate cîteva puncte de rezistenţă din Dobrogea şi Vrancea.
Motrescu a intrat în pielea fariseului jucîndu-şi rolul cu o inteligenţă diabolică, ajungînd să-l păcălească chiar pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne trimiţîndu-l prima dată, în 1951, în Munţii Făgăraşului, alături alţi trei agenţi „troieni”. De cum au intrat în contact cu făgărăşenii, Motrescu, profitînd de un moment de neatenţie al troienilor, i-a şoptit adevărul lui Ghiţă Haşu, unul din luptătorii lui Ogoranu. Urmarea a fost dezarmarea celor trei „troieni” şi împuşcarea lor. Pe Motrescu făgărăşenii l-au lăsat liber, recalcitranţa lui neîmpiedicîndu-l să recurgă la un joc histrionic de zile mari: şi-a aruncat echipamentul rămînînd numai în izmene şi cămaşă, s-a lovit de stînci spre a simula maltratarea, şi a coborît în picioarele goale în primul sat din apropiere, unde s-a înfăţişat la postul de Miliţie, declarînd că misiunea le-a fost zădărnicită de o greşeală neprevăzută, care i-a dat de gol. Scăparea şi-a pus-o pe seama fugii, indicînd locul unde ceilalţi au fost împuşcaţi şi îngropaţi.
O incursiune rapidă a armatei la locul indicat i-a adeverit versiunea, Motrescu fiind crezut pe cuvînt. Ce putere de disimulare a emoţiilor trebuie să fi avut e un detaliu ce ţine de arta cu care Motrescu putea mima suferinţa. Recalcitrantul intrase perfect în pielea victimei aflate încă sub trauma nenorocirii, servindu-le securiştilor un scheci de o virtuozitate artistică al cărei efect s-a vădit imediat, inocenţa lui nefiind pusă la îndoială. În consecinţă, Teohari Georgescu i-a încredinţat o nouă misiune în Munţii Banatului, dar Motrescu a refuzat invocînd necunoaşterea reliefului din zonă. Argumentul nu numai că i-a fost acceptat, dar în plus a fost trimis în Bucovina natală, ale cărei păduri le ştia ca-n palmă, pentru a neutraliza grupul lui Gavril Vatamaniuc din Suceviţa. Din nou, recalcitrantul şi-a arătat coarnele de cerb intratabil: a găsit unul din bordeiele lui Vatamaniuc, l-a aşteptat să apară şi i-a spus adevărul. Iarna dintre 1954 şi 1955 cei doi au petrecut-o împreună, în acest răstimp avînd loc una din încleştările care, în analele Securităţii, a rămas ca o pată dureroasă. În noaptea de 18 ianuarie 1955, bordeiul celor doi din vîrful Bîtca Corbului a fost înconjurat de două companii ale trupelor de Securitate, deznodămîntul fiind invers proporţional cu raportul de forţe: cei doi luptători au împuşcat trei soldaţi şi un cîine poliţist, rupînd încercuirea şi scăpînd teferi.
Abia acum Securitatea deschide ochii asupra recalcitranţei lui Motrescu. Îl crezuseră un spion loial, şi el era un rebel iremediabil. Represaliile s-au abătut asupra neamului lui Motrescu din Vicovu de Jos, soţia, tatăl, mama, cei trei fraţi şi alte familii care îl sprijiniseră trec prin anchete dure. Li se confiscă proprietăţile şi sunt închişi sub felurite pretexte. În timpul acesta, Vasile Motrescu este liber în pădurile Bucovinei, într-o Românie copleşită de regimul comunist. Va fi prins pe 10 ianuarie 1958, după 10 ani de luptă silvană, atîta doar că nu va fi prins în păduri, ci în locuinţa unei cunoştinţe din Gălăneşti, un sat din apropierea Vicovului. Ca întotdeauna în cazul prinderii unui partizan, la mijloc a fost o trădare: un coleg de liceu a denunţat casa în care se ascundea partizanul. În lotul de judecată a lui Motrescu vor fi arestaţi peste 70 de oameni, toţi primind pedepse penale. Motrescu va fi împuşcat în închisoarea de la Botoşani, în ziua de 28 iulie 1958.
Astăzi, dacă te duci în Vicovu de Jos şi îi întrebi pe localnici de Vasile Motrescu, cei bătrîni vor tresări de oroare. Partizanul e detestat pentru că a stricat liniştea satului, cu consecinţe dramatice: familii distruse, copii lăsaţi pe drumuri, averi confiscate. E preţul pe care un erou îl plăteşte în ochii unor semeni cărora excepţiile rebele li se par apariţii morbide. În fond, din cauza lui Motrescu, satul Vicovu de Jos a devenit în anii ‘50 un centru de încartiruire a trupelor speciale, la fel cum, din cauza lui Vatamaniuc, Suceviţa a fost preschimbată într-o garnizoană militară. Posteritatea celor doi e marcată de o ranchiună durabilă. Eroii sînt acele fiinţe despre care e bine să citeşti fără să ai prilejul să le fii contemporan, căci atunci umorile se schimbă. Figuri ca cele din cartea lui Thomas Carlyle (Despre eroi, Londra, 1846) sau eroi ca cei din cartea lui Alexandru Nicolae Cizek (Eroi politici ai Antichităţii, Bucureşti, 1976) ţin de mit, nu de realitate. Iar legenda lui Motrescu se cuvine să fie citită, nu trăită.
Volumul întocmit de Daniel Popa cuprinde convorbiri cu rudele şi apropiaţii lui Vasile Motrescu, fiind un testimoniu preţios asupra biografiei unui ins pe care Thomas Carlyle, dacă ar fi trăit în secolul XX, şi-ar fi dorit să-l cunoască. Substantivul latinesc calx-calcis cu sensul de călcîi, a dat prin derivaţie verbul calcitro-ere, spre a desemna imboldul calului de lovi cu călcîiul (copita) în caz de primejdie. Prin extindere, „a calcitra” înseamnă a te opune zbătîndu-te. O natură calcitrantă e cea care se opune bezmetic la orice constrîngere. Motrescu a fost un ins calcitrant cu virtuţi eroice. Prin împrumut din franceză, limba română a păstrat doar substantivul cu prefixul „-re”: recalcitrant. Putem renunţa la prefix, căci sensul rămîne acelaşi, potrivindu- i-se ca o mănuşă lui Motrescu: o fiinţă curat calcitrantă.
România Literară: Cronica Ideilor: Fibra calcitrantă de Sorin Lavric
România Literară nr. 9, 4 martie 2016
