Romulus Rusan îşi subintitulează „stări“ volumulRoua şi bruma (1982); subtitlul are o oarecare încărcătură poetică mai ales prin posibila deschidere spre fiinţa celui care scrie: numai că „stările“ lui Romulus Rusan reprezintă, în fapt, douăzeci şi patru de schiţe, nuvele şi povestiri a căror materie epică se coagulează în jurul unui nucleu format din „presimţiri“, din „anticipări“ sau din „proiecţiile onirice“ ale personajelor numite sau ascunse în anonimatul persoanei a treia singular, totul alcătuind o materie sensibilă, general umană, care plasează „intriga“ şi firul epic într-un plan secundar.
Iar acest „minus evenimenţial” este compensat de un „plus uman”, naraţiunea vizând centrul de greutate al omului, psihicul său, cu configuraţia sa complicată, neasemeni, irepetabilă; în cartea lui Romulus Rusan omul se defineşte prin stările şi nu prin faptele sale: iată ce notează în jurnalul său fizicianul Botoşanu, personajul prozei Farfuria cu amintiri; „De fapt, fiecare om este definit de nenumărate asemenea fracţii instantanee, care migrează întâi prin lume, colindând alte fiinţe, şi ajung apoi la ele, în baza unei planificări superioare, în succesiuni irepetabile. Aici este, de fapt, chiar secretul omului irepetabil. Omul, este el irepetabil, dar particulele lui sunt aceleaşi: naivitate, frică, impertinenţă, experienţă, orgoliu, prostie, legate între ele strâns, strâns, strâns… Simple clipe psihice, confundabile în cele din urmă cu nişte fulguraţii electronice”; prin aceste „simple clipe psihice” – stări fundamentale –, naratorul abordează omul ca identitate umană dar şi ca fiinţă socială.
Identitatea umană a personajului lui Romulus Rusan se precizează în limitele raportului tensional care se creează între vis şi realitate, între ce se vede şi ce se (pre)simte, între zona vederii, cuprinzând esenţele şi aceea a privirii constituită din aparenţele lucrurilor; modalităţile de abordare ale acestui raport sunt diferite de la o „stare” la alta, dar substanţa lor şi, implicit, incidenţa asupra destinului uman ale cărui coordonate şi le subsumează, sunt aceleaşi: Andrei, personajul prozei În forum, este un narator-martor pe care lecturile umaniste îl fac „să ia vorbele la scara 1:1”, încercând să substituie ceea ce se vede cu ceea ce ştie din ceea ce a citit, în Alexandru în august se sugerează o posibilă corespondenţă între om şi natură (August, ca şi Alexandru, este „sănătos şi fragil, puternic şi nesigur, fără limite şi totuşi pândit de scadenţele maturităţii”), alteori somnul face „mici cadouri” – subiecte de povestire (Insomnie la ora 4), irealitatea visului compensând în ordinea trăirii realitatea vieţii, Marin Buricea din Rozătura de gheată presimte că viaţa i se va schimba şi aceasta, viaţa, îi confirmă presimţirea, visul „dă târcoale” dar „lanţul” realităţii este încă puternic pentru „Onu” din Nu pot să dorm, personajul din Călătoria falsului înotător are ideea de a umple sanatoriul în care se află şi unde nu se întâmplă nimic cu „viaţa care-i lipsea”, instalându-se confortabil în „locuinţa” visului, Hortopan din Celălalt trăieşte mereu cu speranţa că sub „pojghiţa” vieţii se ascunde „un rest de argint” care poate transforma închipuirea în adevăr. Două sunt, aşadar, evenimentele esenţiale ale existenţei intime a personajelor din Roua şi bruma; mai întâi, închipuirea unei realităţi compensatorii şi apoi întâlnirea cu ochiul, cu realitatea privirii acestuia. Viaţa dublă presupune o dedublare a personalităţii, închipuirea aparţine lui „eu cel de atunci”, iar revelaţia lui ce se vede o are „eu cel de acum”.
Cele două ipostaze, care oferă măsura valorii umane a personajului, acţionează în două „regimuri temporale”, premise ale stabilirii dimensiunilor fiinţei sociale: trecutul istoric „cu amintirile acelea sterilizate şi mult repetate” şi prezentul etern, „lipsit de propria lui conştiinţă”. Personajele lui Romulus Rusan trăiesc acut sentimentul dramatic al unei „lipse de cadenţă” care stăruie „între vreme, om şi istorie”, existenţa lor nefiind decât o continuă căutare a posibilităţii evitării contactului dur cu realitatea; „viaţa mea este între ţuşti şi mâlc!”, declară Hortopan din proza Celălalt, lui Laur din Proorocul i se pare ciudat „a te automaimuţări ca să pari autentic, a lupta ca să faci adevărul verosimil”, dar acceptă totul cu stoicism, în timp ce personajul din Ameţeala tinde spre „forma ideală a ocolului, un perpetuum mobile al zădărniciei”. Starea umană a personajului este efectul stării sale sociale; acesta este mecanismul de constituire al prozelor lui Romulus Rusan, iar „modelul” lui poate fi regăsit în naraţiunea Rozătura de gheată, subintitulată „Un caz de istorie”: se pleacă de la două elemente aparţinând realităţii obiective, incontestabile sub aspectul autenticităţii (identitatea socială şi „mesajul” personajului al cărui manuscris „a fost găsit întâmplător într-o sticlă de vodcă Stolicinaia”), pe baza lor se caută evenimentele vieţii lui Marin Buricea, naratorul făcând apel la „cazul din ziar” (parodie subtilă a cunoscutului procedeu realist), pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la „gheaţa alunecoasă a supoziţiilor” şi variantelor de unde începe, în fapt, proza. Preocupat de „asigurarea verosimilităţii”, dar interesat, mai ales, de proiecţiile subiective care pot compensa sterilitatea vieţii personajelor sale, figura naratorului din Roua şi bruma se completează cu o marcă a moralistului, făcută evidentă prin frecvenţa mare a formulărilor aforistice; importanţa acestora este uneori de prim ordin, ele constituind adevărate nuclee ale naraţiunii (Nu pot să dorm, Proorocul etc.): adevărul general uman, cuprins în aforism („duşmăniile mari se nasc din prietenii mari” sau „fricoşii sunt întotdeauna excepţionali profeţi”), validează cazul particular studiat, îl încadrează în unul dintre tiparele vieţii înseşi. Construite cu rigoare, scrise, uneori, cu o subtilă notă ironică (Un Caron valah), vorbind despre „clipele psihice” esenţiale ale omului cu un limbaj marcat, deseori, de formula aforismului, „stările” lui Romulus Rusan pendulează mereu între „roua” visului şi „bruma” realităţii. Cele două volume din O călătorie spre Marea interioară, apărute în 1986 şi 1988, şi Imperii primordiale (1990) dau contur unuia dintre cele mai interesante memoriale de călătorie din literatura noastră contemporană. Romulus Rusan e un prozator căruia îi convine cel mai mult haina călătorului, pixul şi jurnalul, mişcarea şi continua revelaţie a unor spaţii geografice, culturale, istorice, „epopeea pietonală” şi aceea automobilistică pe marile şosele şi pe drumeagurile planetei. O călătorie spre Marea interioară este un memorial de călătorie plin de surprize care provin din privirea fără complexe, realistă, uneori aproape gazetărească, asupra unor „mituri” culturale şi istorice (muzee celebre, societatea de consum, Viena, Salzburg, coasta dalmată, Stambul, fosta Asie Minor); Romulus Rusan este departe de „complexul Conachi” şi de alte complexe, contemporane, vizibile în cărţile unor călători de azi care se entuziasmează (extaziază) pentru că aşa e de „bon ton” şi pentru că se contează pe comoditatea unui cititor prea puţin călător şi prea puţin, altfel, dispus la verificarea celor citite. Dacă metropolele sunt abordate conform unei „reţete” de-acum cunoscute („într-o metropolă cel mai indicat este să te plimbi la întâmplare, să amesteci raidurile culturale cu cele civile, să intri în muzee când îţi ies în drum, să stai pe-o bancă-n parc atunci când ai chef, să priveşti totul cu detaşare, ca şi când ai fi acasă, să laşi impresiile să se depună singure, să le îngădui să-şi stabilească singure ierarhia”: acestea sunt sfaturile bune de urmat ale unui călător ajuns în Viena cu prilejul unei ceremonii care poate copleşi pe oricine, îl poate strivi sub aparenţele fastului, ale unicităţii şi ale monumentalului, pe care vechea capitală imperială le cultivă cu religiozitate), muzeele sunt cercetate cu ochi critic, atent la capodopere dar şi la cultul performanţei şi recordurilor în materie de „carate”, sensibil la valorile artei pe care le separă tranşant de celelalte creaţii, ale „gustului confortabil” ce se adresează mai mult simţurilor decât spiritului. Fapt semnificativ, călătorul contemporan caută repere, „impresii de comparat” în jurnalul din 1858 al lui N. Filimon, Excursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice; toate paginile referitoare la drumurile prin Viena şi Salzburg cuprind asemenea memorii artistice, istorice şi critice, marcând rare momente de entuziasm doar în faţa perfecţiunii asfaltului unei autostrăzi: astfel, muzeele Vienei nu încântă pe cât o face banda strălucitoare şi fără perfidele fisuri a „Autobahn-ului formidabil” şi „fenomenal”: lucru de înţeles întrucât călătorul se află la volanul unei maşini „Lada”, poreclită „Pif”, cu care are de parcurs 12.000 de kilometri pe două continente.
Dar relativa „răceală” a notaţiilor vieneze provine din temperamentul sudic, mediteranean, al călătorului şi din „ficţiunea” care reprezintă ţinta călătoriei sale: Marea interioară, marea dintre pământuri, Mediterana, Mare nostrum. Până acolo, Romulus Rusan notează toate surprizele, păcălelile, ghinioanele şi îndrăznelile unei călătorii sau, mai degrabă, ale unei aventuri, inerente unui drum a cărui împlinire depinde, în cele din urmă, de „hazardul” în patru timpi, pe patru roţi şi cu formă „combi”. Pe calea spre ficţiune nu mai apar urşi, spâni, zmei şi ghionoaie, nici tâlhari, războaie şi calamităţi, ci defecţiuni la radiator şi acumulatori, capcane, campinguri, distanţe, calcule în kilometri pe oră, şosele proaste, serpentine, indicatoare şi gustul aventurii, pe care îl încearcă orice şofer ce se respectă; drumul spre Marea interioară este presărat cu asemenea întâmplări care nasc amintirile şi care pot oferi, în chip surprinzător, imaginea reală a locului unde s-au produs: „Poate stă scris pe undeva, prin legile bizare de la graniţa memoriei şi destinului, ca amintirile frumoase să se nască în împrejurări grele prin care ai trecut, sau mai degrabă prin întâmplările care puteau ieşi prost şi care au ieşit bine”: cât adevăr despre o călătorie lungă cu automobilul se cuprinde, vai, în această frază!
Drumul, însă, nu este doar „o formă a fugii de griji” şi nici o simplă „campanie”, oricâte întâmplări, pene de motor şi obstacole s-ar ivi; Romulus Rusan rămâne şi în această carte un prozator. Primele sale pagini au fost scrise în atmosfera halucinantă a unor „oraşe moarte, cucerite de verdeaţă”: Kotor şi Budva, în ruină, creează călătorului un sentiment al irealităţii care emoţionează, declanşând mecanismul artisticului: iată o asemenea secvenţă despre un Pompei recent: „Pe margini, case după case, dezbrăcate în pielea goală, jupuite de vii, spintecate de sus până jos, lăsând să li se vadă, ca nişte viscere, mobila, lustrele, soba şi chiuveta, cada de baie şi zugrăveala, da, mai ales zugrăveala, culme a impudorii. Lucrurile au alunecat în stradă şi s-au transformat unele în gunoaie, altele în vestigii tulburătoare. Viaţa a fugit, lăsând în retragere resturile unei armate de obiecte. Printre talaş şi arcuri de dormeză se zăresc scaune cu furnir şi cutii de pudră. În faţa unui atelier fotografic tronează o grămadă încâlcită de filme. În coşul de gunoi al unei frizerii, kilograme de păr omenesc. Sezonul abia începuse, dar activitatea era în toi…”. Printre ruine, în realitateairealitatea încremenită, un personaj de roman: „doamna cu un câine de zgardă”, o franţuzoaică rămasă în Budva după cutremurul devastator, singura fiinţă dintr-un spaţiu care a fost despărţit de cronologia timpului uman. Sunt şi alte pagini de proză cu totul remarcabile, ca acelea despre „instituţia” campingului şi despre Stambul, unde evocarea istorică se îmbină cu notarea amănuntului, în buna tradiţie a formulei „realiste”. Romulus Rusan dovedeşte aceeaşi dezinvoltură şi talent în „operaţiile” care presupun exactitate, cât şi în cele care rămân, exclusiv, în sarcina imaginaţiei (reconstituirea „lumii de fum” a fostei capitale otomane). Calea spre Sud, spre ficţiunea de la capătul călătoriei, este o continuă încântare şi o voluptuoasă aşteptare: primul volum sau prima etapă a drumului se încheie la porţile cetăţii albe a Efesului, în Selciuk, într-o zi de târg: Marea interioară este aproape, iar viziunea (marea dintre „pământurile” fiinţei interioare) se află pe punctul de a se identifica în imaginea Mediteranei.
Ajuns la hotarul visat, călătorul devine pasionat, caută detaliile ştiute, emoţionându-se când le descoperă sau notând cu amărăciune dispariţia lor, nepotrivirea imaginii privite cu aceea văzută anterior, în meditaţia asupra spaţiului care urmează a fi cucerit. Mai mult decât în Austria, Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia, călătoria în Grecia, relatată în volumul al doilea din O călătorie spre Marea interioară, se supune mereu unei operaţii de verificare şi efortului de anexare a spaţiului, de integrare a sa în structurile interioare ale „cuceritorului”; este o permanentă osmoză a insului cu spaţiul şi timpul. Unul oferă, celălalt primeşte; iar acest proces se desfăşoară totdeauna în ambele sensuri; vizitând ruinele Troiei, de pildă, călătorul are senzaţia netă de a-şi adăuga „cei cinci mii de ani la propria viaţă” şi, totodată, „sentimentul paradoxal că tu îi salvezi, că tu le faci un serviciu, anexându-i”. De fapt, tema acestui jurnal de călătorie este salvarea prin semn atât a duratei insului, cât şi a istoriei înseşi; Romulus Rusan îndreaptă oglinda spre trecut şi, deopotrivă, spre propria-i textură interioară, cu aceeaşi voluptate a regăsirii unui „timp pierdut” şi a anexării unui spaţiu prin fixarea sa în liniile caietului cu însemnări: în această perspectivă trebuie citit jurnalul propriu-zis, ca şi jurnalul scrierii jurnalului, acel text „secund” pe care îl presupune profesia „de bază” a călătorului.
Notaţiile din O călătorie spre Marea interioară trădează, mai ales în al doilea volum, intenţia verificării; în fapt, este o confruntare niciodată decisă definitiv între realitatea văzută („ghicită”) şi aceea privită. Mecanismul acestei complicate operaţii este ceea ce călătorul însuşi numeşte resacralizare: „Trebuie să reînnozi firul care s-a rupt, între individul homeric şi individul de azi, între locuitorul cetăţii închise şi locuitorul cosmosului, între omul superstiţiei indiscutabile şi cel al raţiunii dubitative. Între ei se aşterne o geografie sacră: drumul printre ruine este o corvoadă dacă n-o simţi, şi în acest sens trebuie recunoscută sinceritatea domnului Enver din Izmir, care-şi declara atât de senin inapetenţa pentru pietre. A vedea piatra numai la timpul prezent înseamnă a o plasa strict mineral; între mineralogie şi istorie apare obligaţia de a te pune în sistemul celor care au locuit-o. Neprevenitul poate vedea aici o pedeapsă; bătut fără har, numai cu piciorul, dealul acesta îi va produce mai degrabă un coşmar iritant: ruinele îi vor părea urâte, piatra necioplită, calcarul murdar; capetele de ziduri, grămezile de aşchii, tranşeele buruienoase, pietroaiele încălecate, resturile fără importanţă, nasurile rupte de statui, viroagele haotice, mozaicurile ştirbe – toată această geometrie sub cerul liber, care se intersectează, se îmbucă, se distorsionează, se va dovedi descurajantă sau chiar dizgraţioasă. Trecutul grec este până la un punct aproximativ, totul constă în ipoteză, totul se citeşte prin inimă, ridicat pe verticală prin improvizaţie. Singura nădejde de înţelegere rămâne povestea, credinţa în ea”.
România Literară nr. 1/13-19 ianuarie 2017
http://www.romlit.ro/poria_de_fericire_a_cltoriei
