de Domnita Stefanescu
29 ianuarie 2008. Ora (aproape) 12. Bucuresti. Uniunea Scriitorilor. Casa Monteoru. Inca inainte de ora 12 in curte nu mai incap automobilele, iar in Sala Oglinzilor nu mai sunt locuri libere pentru invitatii, tot mai numerosi, la ceva ce se anunta ca foarte important. Ana Blandiana si colegii ei de la Academia Civica aniverseaza 15 ani de la lansarea proiectului datorita caruia lugubra fosta inchisoare stalinista de la Sighet avea sa devina Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. La intrare te intampina Ana Blandiana si Romulus Rusan. Alaturi, Ioana Boca se grabeste sa-ti daruiasca o punga de panza in care se afla cateva obiecte. Pe una din fetele pungii scrie – Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Sighet. Romania. Pe cealalta e imprimata sigla Memorialului – un cerc format din cele 12 stelute, simbolul Uniunii Europene, pe care il intersecteaza un alt cerc cu conturul format din sarma ghimpata. Doua cercuri unind, ca niste inele de logodna, trecutul nostru cu ceea ce credem ca va fi viitorul nostru.
Ora 12. In Sala Oglinzilor invitatii care continua sa soseasca nu mai gasesc locuri nici macar in picioare. Pe deasupra capetelor sunt purtate scaune pentru a fi plasate acolo unde spatiul o mai permite. Sunt prezenti diplomati, scriitori, ziaristi din presa scrisa, din televiziuni si radio (dintr-o anumita parte a presei), oameni politici (cativa si dintr-o anumita parte a spectrului politic), sociologi, istorici, fosti detinuti politici. Chiar daca sala e plina, e liniste ca si cum s-ar pastra un moment de reculegere.
Ana Blandiana ia microfonul si incepe sa vorbeasca despre cum a aparut, a crescut si s-a impus Memorialul. E usor stanjenita pentru ca trebuie sa vorbeasca despre un proiect, chiar daca unul de performanta si de larg interes, al carui autor principal este chiar ea.
Pentru cine nu stie – dar de ce nu stie? – ce este Memorialul de la Sighet vom prelua din prezentarea Anei Blandiana cateva date de identitate a acestuia, evident cu totul insuficiente pentru a intelege ce reprezinta el cu adevarat.
Cu exact cincisprezece ani in urma, la 29 ianuarie 1993, la Strasbourg, Ana Blandiana i-a prezentat secretarului general al Consiliului Europei de atunci, Catherine Lalumiere, proiectul de transformare a fostei inchisori staliniste de la Sighet intr-un muzeu al victimelor comunismului, care sa devina un centru de studii asupra totalitarismului. In 1995, dupa trei ani de expertiza internationala, Consiliul Europei ia Memorialul sub egida sa. In 1997, cand 10 din cele 50 de sali ale muzeului au fost reabilitate si deschise spre vizitare, statul roman a declarat prin lege Memorialul “ansamblu de interes national”. Memorialul a avut parte de acelasi tratament contra naturii ca mai toate realizarile de exceptie din Romania – intai vine recunoasterea internationala si abia dupa aceea si cu zgarcenie recunoasterea nationala. In 1998 Consiliul Europei a nominalizat Memorialul intre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alaturi de Memorialul Auschwitz si de Memorialul francez al Pacii.
Dupa 15 ani de eforturi care cu greu ar putea fi egalate chiar si de cei care se declara campionii muncii, muzeul, in totalitate reabilitat, a intrat in ghidurile turismului cultural, are o consistenta baza de date (intre care 100.000 de fise de fosti detinuti politici), 5000 de ore de inregistrari de marturii orale, documente ale simpozioanelor si interventiilor din cadrul sesiunilor ªcolii de Vara (40.000 de pagini), mii de fotografii, sute de obiecte. Memorialul inseamna, pe langa Muzeul Sighet, si un Centru International de Studii asupra Comunismului in cadrul caruia se tiparesc carti, se organizeaza anual simpozioane si au loc cursurile Şcolii de Vara la care participa elevi intre 14 si 18 ani.
Toate acestea si multe altele au fost infaptuite nu de largi colective dotate cu bugete generoase, ci de micul grup de colaboratori ai Anei Blandiana a carui forta urieseasca o da doar devotamentul fara limite fata de o misiune asumata.
Era de asteptat ca, macar dupa ce proiectul Memorialului a atras aprecierea si apoi sustinerea Consiliului Europei, oficialitatile romane de la acea vreme sa dea si ele un semn de sustinere. In loc de fireasca mana intinsa, au venit in serie acuzele, atacurile calomnioase sau, in cel mai bun caz, indiferenta. De exemplu, in oficiosul Guvernului Vacaroiu, din 22 mai 1995, a aparut un articol cu titlul Sacrilegiul de la Sighet. “Sacrilegiul” consta, conform autorului articolului, in “internationalizarea proiectului”, in “realizarea unui Memorial international total strain aspiratiilor, intentiilor si intereselor romanesti”. “Am dorit un Memorial pe care rudele celor morti la Sighet si generatiile care vin dupa noi sa-l poata vizita in liniste si cu piosenia cuvenita acestui loc al unui imens sacrificiu exclusiv romanesc.” Intr-un moment in care oficialii romani incepusera sa curteze Europa, inca mai tolerau sau chiar incurajau lansarea unor acuze, la moda in 1990, dar care ne indepartasera de Europa. Ana Blandiana comisese “sacrilegiul” de a atrage prin valoarea unui proiect respectul si colaborarea Consiliului Europei ceea ce insemna, conform gazetei mentionate si deci a Guvernului care o patrona, o “diluare a specificului romanesc”, altfel spus un fel de “vanzare de tara” care tulbura “linistea” noastra. Se regasesc in aceasta atitudine doar doua dintre conceptele care au dat originalitate regimului Iliescu, dar care au contribuit din plin la mentinerea Romaniei ani buni intr-o stare de asteptare in relatia cu Europa. Daca am staruit mai mult asupra acestui atac este pentru ca merita sa se fixeze in memoria colectiva, sa se inscrie chiar in istoria anilor de dupa 1989, redenumindu-i autorul cu pseudonimul Sorin Toma jr.
Dupa ce Ana Blandiana si-a incheiat cuvantul, invitatilor li s-a explicat printr-o demonstratie la fata locului, pe ecranul din incapere, ca DVD-ul aflat in punga de panza primita in dar la intrare permite, datorita unui soft special creat, vizitarea sau cercetarea Muzeului Sighet in cele mai fine detalii. Zestrea de imagini, documente si informatii pentru care Ana Blandiana si-a daruit 15 ani din viata sta la dispozitia oricui se asaza pe un scaun in fata computerului si deschide DVD-ul pe a carui coperta scrie Muzeul de luat acasa. Replica virtuala a Memorialului Sighet. Asa cum momentul decembrie 1989 a putut fi trait dintr-un fotoliu din fata televizorului, tot astfel Muzeul de la Sighet poate fi cercetat datorita acestui DVD de pe un scaun din fata computerului. O idee benefica pentru viitorul Muzeului, un stimulent pentru cei care inca n-au ajuns la Sighet, dar intentionau s-o faca, ca si pentru cei care n-au aflat inca de existenta Muzeului, un antidot pentru indiferenta sau comoditatea altora.
Asadar punga de panza nu continea doar niste perisabile obiecte de protocol, asa cum se obisnuieste sa se imparta la momente aniversare. De aceasta data obiectele sunt imprumutate parca din recuzita lui Fat-Frumos care arunca in urma o perie ce se transforma in padure, impiedicandu-l pe zmeu sa-l ajunga. Tot asa cel ce foloseste DVD-ul aduce alaturi de el Muzeul de la Sighet, punand o bariera intre el si propriile-i inertii. De asemenea, odata studiat Catalogul cartilor publicate. 1994 -2007 sub egida Academiei Civice, si acesta obiect primit in dar de cei prezenti, se poate transforma intr-un raft de biblioteca in care se afla istoria netrucata din perioada comunista. Sa mai scoatem din punga si cartea lui Romulus Rusan – Cronologia si geografia represiunii comuniste in Romania. Recensamantul populatiei concentrationare (1945 – 1989) care contine informatii consistente, indispensabile intelegerii corecte a fenomenului detentiei politice din inchisorile comuniste. La sfarsitul cartii, pe o harta sunt localizate unitatile de detentie din intervalul 1945 – 1985. Sunt atat de numeroase incat ranesc grav harta tarii, o harta indoliata care semnaleaza bogatia de crime din interiorul granitelor. Intre ele se afla si Sighetul “inchisoare mica, insa specializata in lichidarea, prin moarte lenta, a elitelor”, dupa cum explica autorul.
La despartire, Ana Blandiana isi indeamna invitatii sa intarzie in fata fotografiilor de scriitori care au facut inchisoare din motive politice, fotografii expuse in holurile Casei Scriitorilor: V. Voiculescu, C. Noica, Petre Tutea, N. Steinhardt, Nichifor Crainic, Al. Paleologu, St. Augustin Doinas, Anton Dumitriu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Petre Pandrea, D. Caracostea, Nicolae Balota, Adrian Marino, Ion Caraion, Al Ivasiuc, Constantin Ciopraga, Paul Goma si multi, multi altii. Anii de detentie cumulati de acestia ating ordinul sutelor. E greu de evaluat cat si cum a pierdut cultura noastra prin incarcerarea acestor oameni. Sigur este ca au fost considerati adversari de temut ai regimului comunist, cu circumstanta agravanta ca erau si oameni de valoare intelectuala. Iar suprimarea sau reducerea la tacere a valorilor a fost o prioritate a politicii partidelor comuniste, mai ales in perioadele cand se instalau la conducerea unei tari.
Articol preluat din Revista Romania Literara nr. 5/2008
